Citind-o pe Alexandra Condrat. Cartea „Narcisistul”

Zilele trecute am finisat cartea „Narcisistul” scrisă de Alexandra Condrat și încă stau și îi analizez conținutul. Cu un subiect actual aceasta tratează teme sentimentaliste îmbrăcate în note provocatoare; însă ce m-a prins cel mai mult a fost latura desfășurată în text, și anume narcisismul, acea tulburare de personalitate care se caracterizează printr-o opinie exagerat de bună despre sine și o nevoie exagerată de atenție și admirație din partea celorlalți. Autoarea a conturat un personaj perfect de narcisist care s-a desfășurat pe scena romanului în cel mai efervescent mod. Anti-eroul s-a manifestat destul de distructiv folosindu-se de cei din jurul său pentru a-și îndeplini anumite nevoi ca mai apoi să fie un pion în propriul joc. Să se ardă cu propriul foc lăuntric…

„Laur strălucea ca un felinar cumpărat de primărie la suprapreț. (…) Mulțimea îl aclama și-l încuraja să-și dezvăluie tainele. Voiau să afle cum reușea să fie pe placul femeilor, un bărbat atât de căutat și seducător.”

Ce faci atunci când partenerul se joacă cu mintea ta în cel mai josnic mod? Ce faci atunci când atenția pe care i-o acorzi lui/ei poate fi folosită ca un reproș? Ce faci atunci când relația te seacă de puteri și ajungi în punctul când nu te mai vezi din marea de oameni? Ce faci când partenerul își reafirmă controlul asupra relației, ajungând să îți ofere percepții distorsionate asupra realității? Ei bine, în astfel de momente trebuie după spusele bunicii, „să apuci taurul de coarne”, sau mai bine spus să ieși demn/ă din acea relație toxică. Nu e ușor, pe alocuri dependența emoțională crează o legătură invizibilă cu persoana a cărui egou e cât muntele, însă nimic nu este imposibil. Într-o astfel de conjunctură se află și eroina cărții Lorena, o tânără care are ghinionul de a-l întâlni pe el, Laur Dragomir, un narcisist escroc care la început îi pune lumea la picioare ca mai apoi să îi presoare fărâmituri. Cum nu e la prima relație de acest gen Laur manevrează abil legăturile sale cu diverse femei, le învârte pe deget într-un joc de teatru în care se vede unicul și cel mai important actor. Fiecare victimă în parte este atrasă ca fluturele la lumină ca apoi să fie strivită emoțional destul de mult, norocul eroinei noastre e că are o soră iute la minte care realizează din start în ce ape se scaldă excentricul bărbat. Și totuși, răul este făcut iar Lorena ajunge o frunză purtată de vânt în mâinile dibace ale lui Laur, însă orice minciună mai devreme sau mai târziu iese la suprafață iar narcisistul își dă arama pe față chiar dacă o face tot în favoarea sa. Cum altfel.

Acțiunea se intensifică o dată ce într-o schemă bine gândită narcisistul ajunge să se confeseze, de aici se pornește o adevărată goană despre a afla „adevărul”, însă ce e sinceritatea și adevărul pentru un om fără de scrupule?, ce e moralitatea și compătimirea pentru o persoană trecut de patruzeci care își întreține personalitatea cu poleiala laudelor unor tinere de peste 18 ani? Ei bine, și pentru Laur se găsește ac de cojoc, iar în peisaj intră o cucerire la fel de perversă Amanda, aceasta îi arată că uneori poți și fi vânător dar și vânat. Nu poți subestima forța unei femei rănite. Sincer, această parte mi-a plăcut cel mai mult. Însă, vă asigur că orice întorsătură a cărții a fost pe măsura așteptărilor mele.

Cartea „Narcisistul” a fost o adevărată aventură psiho-emoțională. Trăirile eroilor au fost foarte intense, iar latura psihologică în care natura narcisistă își ia avânt doar mi-a stârnit și mai mult curiozitatea. Într-o alertă continuă romanul a avut un scop, acela de a ține cititorul printre pagini și al determina să se raporteze la ceea ce a citit, pentru că, să recunoaștem, cel puțin o persoană cu care ne-am ciocnit în viața noastră a manifestat comportament de narcisist, acea dominare prin posesiune, dar și o părerea excesiv de bună despre propria persoană, alături de căutarea de admirație și atitudini de egoism exagerat. Nu putem nega faptul că ne-au marcat astfel de persoane și ne-au făcut vulnerabili în proprii ochi. Sau poate mai vigilenți cu cei ce ne înconjoară. Romanul e o deschidere către a trece prin filtru ce a fost și ce va avea să vină într-o lume în care fiecare e axat mai mult pe sine decât și pe cei din jurul său. Complexitatea cărții e apreciată deoarece autoarea reușește să creioneze pronunțat natura fiecărui personaj scoțând în față o poveste închegată, plămădită la rece pentru a surprinde prin întorsăturile sale. Recomand cu drag această scriere, veți rămâne plăcut surprinși de deznodământul acestei cărți!

Citind-o pe Teodora Vescan. Cartea „Despre vii numai de rău”

Teodora Vescan a fost la cursuri de creative writing pe când avea 15 ani, iar la 16 a urmat cursurile de scenariu/regie/producție de film susținute de scenarista și regizoarea Iulia Rugină. Autoarea este studentă la psihologie la facultatea Titu Maiorescu. Aceasta a debutat cu romanul „Despre Morți Numai de Bine”, o carte surprinzătoare prin stilul direct dar și comun generației actuale care a surprins multe arii psihologice dar și sociale. Cartea m-a răscolit cu desăvârșire, însă volumul doi mi-a depășit așteptările. „Despre vii numai de rău” a întrecut cu mult acțiunea primului volum și a reîntregit opera printr-o jonglare de evenimente total neprevăzute; dacă prima carte ne conturează viața unor adolescenți rebeli ce vor să-și găsească o definire a personalității proprii… ce ne așteaptă în „Despre vii numai de rău” e evoluția prin depășirea termenului de „normal”, de „firesc”, de cotidian. Aici realitatea se împletește cu fantasticul aducându-ne în față un text efervescent ce te face să trăiești intens orice umbră, orice apus și răsărit, orice senzație.

„Mori draga mea/ Iubita mea cu frunte de octombrie/ Cuprinsă ca-n icoane/ De nimb rotund de moarte.”

„Mori, dragul meu/ Va fi atât de bine/ Vei rămâne numai cu mine/ Tu, cel născut din cuvânt/ Vei cunoaște gust de pământ.”

Încă din primul volum aflăm cum viețile a doi tineri total opuși ca personalitate se intersectează într-un mod bizar și crează o legătură prin timp și spațiu. De la acea înmormântare bizară Mina vede în Cristi acel punct de sprijin într-o viață mult prea trasată de linii fixe. El e perfectul imperfect ce stârnește vâlvă, repulsie, ce stârnește ură … însă pentru ea, doar admirație. Ea îl vede dincolo de aparențe, de dușmănia familiei dar și teama altora, în el vede experiența, creativitatea dar și tot ce nu și-a permis ea să trăiască. Însă soarta îi joacă cum vrea ea pe tabla vieții, piesele se mută haotic ca într-un final sfârșitul să fie tulburător și să arate o nouă față a realității… însă nici aici nu se rezumă totul la un final, nici pe departe. O dată pășind în scrierea volumului doi am realizat că viața și moartea sunt efemere dar niciodată definitive. „Despre vii numai de rău” nu doar a reîntregit sensul primului volum dar i-a șlefuit înțelesurile. Acțiunea a căpătat „gustul” întunecimii însă toată această latură misterioasă doar a provocat o mai mare curiozitate de a descifra ce a dorit autoarea să ne arată prin exprimarea acestei povești unice prin originalitatea stilului.

Cartea „Despre vii numai de rău” a luat o turnură total neprevăzută, dacă primul volum a descris natura adolescentină în plină ascensiune, volumul doi m-a bulversat prin subiectele abordate. Aș menționa că a fost o scriere ce s-a înclinat spre distructiv, spre paleta morții și întunecimii în cele mai aprinse culori. Eroii nu doar au crescut în sfera gândirii dar au și direcționat faptele și cugetul în curiozitatea morbidă, acolo de unde întoarcere nu mai există. Mina nu doar că se întrece pe sine prin alegerile făcute dar se răzvrătește împotriva a tot ce a fost cândva, scoate din străfundurile sale o personalitate ce domină, ce asuprește și se place în ce se transformă. Într-o altă dimensiune Cristi e cel ce se perindă într-o anomalie a vieții, e o umbră care a reușit să joace pe degete atât viața cât și moartea. Însă nu putem nega, atunci când crezi că ești invincibil… haosul e undeva pe aproape.

„Despre vii numai de rău” a fost o lectură cu urcușuri și coborâșuri. Tema scrierii e departe de ce citesc în mod obișnuit iar textul a venit ca o provocare. Dacă primul volum mi-a definit o realitate cutremurătoare, cel de-al doilea mi-a înnorat cerul integral. Cu un subiect direct și fără ocolișuri romanul a depășit barierele normalului și mi-a pus pe tavă o poveste teribilistă, originală prin felul său dar și dură, mult prea tranșantă decât în primul volum. Aici nu mai e vorba doar despre a fi rebel și a te opune întregii lumi, în „Despre vii numai de rău” e despre a-ți anihila simțurile și a începe un parcurs de la zero doar prin propria idiologie asupra a tot ce te înconjoară. E cartea în care filosofia nu e unica metoda de a lărgi aria existențială, ea e combinată cu inexplicabilul ce reîntregește opera. Recomand cartea celor care vor să citească ceva altfel, ceva original dar și de impact. Cu siguranță această lectură va lăsa loc de introspecție!

Citind-o pe Ioana S. Bogorodea. Cartea „nOMadă”

Ioana S. Bogorodea (născută în 1979, Tulcea), este licențiată a Universității de Vest din Timișoara, Facultatea de Sociologie. Ioana S. Bogorodea a publicat proză scurtă în revistele „Vatra”, „Steaua Dobrogei” și „”Aspirații”, ultima fiind revista Colegiului Dobrogean „Spiru C. Haret” din Tulcea. A debutat cu volumul „Răzbunarea Sarei”, pentru care a primit premiul Editurii Rafet din Râmnicu Sărat în cadrul Festivalului Internațional „Titel Constantinescu”, ediția a 15-a, 2022. A primit premiul 3 pentru miniaturi narative la concursul de proză „Valentin Șerbu”, organizat de Centrul Cultural „Jean Bart”, Tulcea.

De câteva zile am finisat cartea „nOMadă” scrisă de Ioana S. Bogorodea și încă stau și îi analizez parcursul. Cu o acțiune total departe de ce am citit eu până acum acest thriller mi-a jonglat în fața ochilor un scenariu inedit, unul pe cât de fantastic tot pe atât de psihologic; scrierea a fost făcută cu o așa acuratețe textuală încât am fost prinsă printre rânduri. Am încercat pas cu pas alături de personaje să înțeleg mersul lucrurilor, să percep mutările și să anticipez mișcările într-un joc destul de întortocheat al sorții. Cu siguranță nu m-am așteptat ca natura acestei cărți să mă răscolească atât de mult.

O avem ca eroină pe Geanina, un spirit rătăcit care nu își găsește alinarea. Își cunoaște sfârșitul trupesc în cel mai atoce moment dar și face descoperirea de a migra către un alt corp. Această nouă abilitate o stârnește enorm de mult și realizează că cunoștințele sale în materie de psihologie și neurologie nu au fost în zadar, acum e hotărâtă mai mult ca niciodată să-și trăiască viața ca spirit nomad departe de limitările ce le-a avut în corpul original. E pregătită să facă din gazda sa un atuu pentru o nouă existență exploratoare. Însă rateurile nu întârzie să apară, parcă o pată neagră o încurcă să se bucure deplin de noile sale forme trupești, de la o bătrână bolnavă la un copil firav, de la un bărbat fugar la o femeie criminală… astfel, Geanina realizează că atingerea desăvârșită a păcii interioare e departe de a fi înfăptuită. Nici pe departe. Morții se țin de ea ca un șir de fantome gata să rupă din personalitatea sa, și cât de absurd nu ar suna, încă o șlefuiesc negativ îngropând în ea frica, nesiguranța, incertitudinea unui viitor. Zi după zi Geanina e gongul propriilor sale alegeri proaste, și totuși încă speră, la o tămăduire a sufletului prin iubire, prin împlinire… prin simpla noțiune a fericirii, o unică necunoscută în toată existența sa. Iar timpul trece, și nu îi este prieten deloc.

Ioana S. Bogorodea ne creionează un scenariu de film, aceasta redă cu o măiestrie aparte firea unică a eroinei cărții, lupta interioară cu ce a fost și ce a moștenit pe parcurs dar și experiența unor migrări în jurul cărora se vor deschide cărțile pentru înțelegerea absolută. Autoarea descrie atât de amănunțit cum cu fiecare mutare Geanina înțelege că e mai mult un „parazit” ce-și anihilează gazda, că e un impediment ce creează căderi de vieți iar undeva acolo ceva se întâmplă, poate o revelație, poate trezirea conștiinței încât realizezi că nu poți critica personajul, pentru că cine nu e dornic să mai trăiască încă un pic? Încă o zi. Încă o oră, încă o clipă. Eroina noastră încearcă să se prindă de viață … și mai exact de o viață fericită, iar acum mai mult ca niciodată simte că aici e aici, prezentul e palpabil ca și iubirea ce întotdeauna i-a fost străină. Și nu o putem condamna pentru asta.

„Din momentul în care am migrat prima oară, am devenit o ființă fără corp, un suflet fără casă. Mereu tolerată în viaţa şi trupul altcuiva, niciodată vioara principală a orchestrei. Atacată, urmărită, învinovăţită pentru greşelile tuturor. (…) Nu aşa îmi doresc să trăiesc.”

Cartea „nOMadă” s-a dovedit a fi o lectură destul de puternică. Impactul acesteia se resimte iar multitudinea de întrebări acaparează mintea chiar și după lecturarea acesteia. Pe lângă subiectul inedit însăși personajul a făcut ca întreg textul să fie într-o alertă continuă. Și totuși, ce știm de nomadism? … despre migrarea dintr-un trup în altul? După cum spuneam cartea debordează de neobișnuit, de inexplicabil și frenetic, iar toate în ansamblu duc mintea cititorului într-o lume total diferită iar acest aspect doar provoacă curiozitatea dar și dorința de a așeza piesele într-un puzzle final. Pentru a vedea întreg tabloul. Sunt sigură că acest roman va fi pe buzele multora, de ce spun asta… ei bine, însăși unicitatea scrierii vorbește de la sine dar și aspectele psihologice care sunt greu de trecut cu vederea, acestea întăresc convingerea că „nOMadă” e mai mult decât o carte, e o dezlănțuire de emoții, trăiri dar și neverosimil. Cartea e cărarea singuraticilor, e lumea căutătorilor dar și fereastra deschisă pentru cei ce vor mai mult. E lectura ce discret te ghidează spre un sens al vieții!

Citind-ul pe Ionel Rușanu. Cartea „În mintea mea încape o Galaxie. Evoluția Arconă. Volumul 1”

Ionel Rusanu lucrează ca inginer de comunicații digitale. El a scris primele sale povești SF în timpul liceului și le-a trimis la „Exploratorii de mâine”, o emisiune radio populară pentru feedback, care a fost în general pozitiv. După 40 de ani, a revenit la scris. Debut în 2018 cu romanul SF „A Galaxy in My Mind”. În 2021 a publicat la Editura Letras o colecție de povestiri „Loteria vieții – Povești cu pandemie” (ediția română – Loteria vieții – povesti din pandemie). Anul 2022 i-a adus autorului o nouă publicație, cartea „În mintea mea încape o Galaxie. Evoluția Arconă. Volumul 1” apărută la editura Cassius Books vine ca o gură de aer proaspăt pentru iubitorii de SF. Toată acțiunea e într-o alertă continuă care nu lasă cititorului nici un răgaz, se scrie sub ochii noștri nu doar povestea ci și emoția ce încarcă orice literă!

O avem ca eroină pe Ava Johnson, o tânără ce simte în ea o diferență aparte comparativ cu toată omenirea care e la cheremul Arconilor, cei care domnesc pe Pământ fără a li se opune rezistență, de ce?… pentru că aceștia au abilitatea de a controla mintea și de a supune Galaxii întregi. Ava însă, nutrește emoții amestecate combinate cu o dorință avidă de a-i înfrunta, iar această ocazie i se ivește când într-o zi oarecare își vede copia sa murind și transmițându-i cu ultima suflare niște informații importante. Pe cât e de bulversată tânăra înțelege că departe de viața iluzorie creată de Arconi oamenii pot fi și altfel, pot pune rezistență. Pot înfrunta acea zombare în folosul unei alte forme de viață. Curiozitatea însă i se transformă într-un adevăr mult prea apăsător, toate informațiile ce se revarsă peste ea doar în câteva ore ajung să-i dea de înțeles că nimic nu e ceea ce pare, nici lumea în care trăiește, nici casa în care și-a croit amintiri, nici familia… dar nici chiar ea, deja nu va mai fi la fel. Cu o rapiditate amenințătoare Ava pășește pe nisipuri mișcătoare, își crează prietenii pe care nu le-ar fi crezut posibile dar și i se pun în față niște sarcini pe alocuri mult peste puterile ei. Însă învață, pas cu pas cum să-și înfrunte temerile, cum să înainteze și să-și scrie destinul predestinat în astre.

Ionel Rușanu ne surprinde cu imagini desprinse ca dintr-un film bun, unul care își îndreaptă privitorul în zonele cele mai aprinse ale acțiunii, acolo unde inima pulsează iar dorința de a ajuta e atât de neoprită, încât, se crează o legătură cu textul într-un mod unic. Mi-am creionat în minte chipul Avei, i-am surprins iuțeala minții dar și curiozitatea, i-am văzut în gesturi dorința de a fi prezentă, dar și dăruirea în numele binelui. Stilul de scriere este total inedit, pe cât de cursiv și alert, tot pe atât de bine gândit și de explorare. Toate în ansamblu cuceresc cititorul aducând în prim plan suspansul, neprevăzutul, dar și importanța personajului Ava. E o carte ca o poveste savuroasă pe care nu poți să o lași din mână, te abandonezi textul și trăiești emoția. Aici și acum.

 „În mintea mea încape o Galaxie. Evoluția Arconă” este o lectură încântătoare, care te ține captiv între paginile sale de la prima și până la ultima filă. Orice acțiune sau labirint textual a însemnat o nouă provocare pentru mine ca cititor, am dorit să fiu acolo cu eroina cărții printre stele, să privesc prin ochii ei galaxia. Să trăiesc aventura. Să percep lumea din prisma ei. Să evadez și să mă bucur de fantezia unei realități relative. Să joc în acea cursă a inexplicabilului și să primesc elementele originale ale scriiturii ca pe niște forme intergalactice după care să merg, pas cu pas pentru a pune totul cap-coadă. Recomand cu drag acest SF plin de suspans, plin de adrenalină și mister, pot spune că o astfel de carte bine scrisă poate trezi în mine dorința de a parcurge mai mult sfera SF-urilor chiar dacă nu sunt o mare exploratoare a acestui gen literar. „În mintea mea încape o Galaxie. Evoluția Arconă” s-a dovedit a fi mult peste presupunerile mele și cu nerăbdare aștept volumul doi. Abia aștept. Vă îndemn la lectură, veți rămâne plăcut surprinși!

Citind-o pe Marina Costa. Cartea „Răzvrătiții mărilor”

Marina Costa a debutat editorial în anul 2016, la Editura Betta, cu romanul intitulat „Pribegii mărilor”. A urmat, în anul 2017, la aceeași editură, „Vieți în vâltoare”, ambele romane istorice, iar în anul 2018 romanele pentru adolescenți „Prietenii dreptății”, la Editura Astralis, și „Echipajul”, la Editura Amanda Edit. Anul 2019 a început cu apariția volumului de proză scurtă „Soarta mercenarului și alte destine”, la Editura Hoffmann, urmat de romanul istoric de aventuri „Farmecul mării”, la Amanda Edit, și de prezentul „Alte vâltori ale vieții”, la Editura Betta. De asemenea, Marina Costa a publicat poezii în antologiile „Poeți în ARENĂ”, 2018, „Sub semnul iubirii”, 2019, în antologia bilingvă româno-turcă „Din universul poeziei române actuale”, toate apărute la Editura Betta, și proză scurtă în antologiile „Sub cupola Unirii”, Editura Betta 2018, „Amprente pe cerul înstelat”, Editura Astralis 2018, „Noi am sărbătorit Centenarul Unirii – 2018”, Editura Amanda Edit 2018, „Rația de libertate”, Editura Betta 2018, precum și în revistele „Arena literară” și „Convorbiri literar-artistice”, obținând premiul I la concursul național de proză scurtă „Nicolae Velea” 2018, cu textul intitulat „Floare de foc” și premiul special „Fănuș Neagu”la concursul național de proză scurtă „Nicolae Velea” 2019, cu textul intitulat „Viață pentru viață”.

Ca într-o călătorie cu pânzele sus autoarea Marina Costa m-a purtat din nou pe spuma mărilor, acolo unde se întretaie cerul cu apele și cântecele sirenelor cu jocul seducției. Și m-a plimbat suav alături de niște personaje feerice care au reîntregit o operă fără de seamăn. Astfel, cartea „Răzvrătiții mărilor” a însemnat nu doar oda adusă exploratorilor mărilor dar și însemnătatea emoțiilor ce se țes suav și emblematic pe țărm, acolo unde soarta pecetluiește două inimi să bată la unison. „Răzvrătiții mărilor” a fost glasul chemării, a uniunii dar și a conștientizării că viața nu e făcută să fie în singurătate, ci totul merită să fie împărțit; în numele a tot ce se poate plămădi din noianul de sentimente.

Într-o scriere de douăzeci și unu de povestiri cu proză scurtă am întâlnit atâta patimă și destine încât fiecărui personaj în parte i-am făcut o cămară în inima mea. Pentru că nu poți altfel, aici printre pagini nu este erou al cărții, sunt numai eroi și eroine ce își creionează singuri mersul vieții, sunt suflete ce se lasă la voia călăuzelor nopții pentru a simți azi și mâine iubirea și tot ce deapănă noțiunea sa. Fiecare povestioară în parte ne descrie momente fanteziste care te lasă să visezi cu ochii deschiși, apreciezi detaliile pline de conținut dar și momentele captivante în care ești cu sufletul la gură. Și mergi la pas lent printre cuvinte pentru a nu tulbura valurile mării dar și istoria ce se scrie chiar sub văzul noastru. Nu o să vă redau secvențe din fiecare poveste în parte ci vă voi spune că dacă iubiți scrierile cu și despre mare vă veți abandona plutirii textuale, iar cum totul e asezonat cu aventuri diverse, cu pirați cărora le fierbe sângele în vene și marinari zvelți atunci cu siguranță nu o să lăsați cartea din mână. Aici bătăliile se dau atât pe mare și uscat cât și în suflet, pentru că celui ce îi este străină iubirea aceasta este ca o necunoscută mult prea efemeră, iar când o simte nu o poate explica, de aici și fuga, și deziluzia… dar și curiozitatea care fundează împlinirea!

Proza așează totul la un loc formând un întreg fix pe gustul meu; înaintând prin povestiri înțelegi cum totul capătă sens, cum cărările se unesc în una aducând cititorului un punct al destinației ce îl face să perceapă că această carte e comoara după care se avântă pirații. E cartea ce unește destine și lasă imaginația să vâslească ca pe o canoe în căutatea visului rătăcit. Narațiunea aduce în prim-plan personalități puternice ce te cuceresc instant, bărbați și femei desemnați să își exercite rolul de călăuză într-o aventură tipică Marina Costa, una încărcată de istorie, de documente marcante dar și de tradiție, superstiții și iubire, într-o formulă stilizată inconfundabil, așa cum doar autoarea poate mânui panelul.

  Cartea „Răzvrătiții mărilor” a fost o lectură cum alta nu voi mai găsi, marea și aventura creionată de Marina Costa parcă au un alt farmec. Iubirile sale sunt închegate iar viața este lustruită altfel, experiențele mai de epocă iar mersul lucrurilor mai incitant. Cititorul este acaparat în întregime asupra textului, e aici și acum într-o vâltoare a evenimentelor. Și simte, și trăiește conexiunea cu fiecare poveste în parte parcă din nevoia de a evada într-o acțiune îndrăzneață departe de cotidianul tipic. Autoarea are un condei unic care de-a lungul timpului doar a întărit că aceasta este ilustră în ale scrisului. Și nu de puține ori am afirmat că Marina Costa e o povestitoare care formează o unitate indisolubilă. Ea e însăși forța mărilor prin toate poveștile pe care le-a înșiruit pe foaie!

Mulțumesc draga mea scriitoare pentru călătoria pe care am parcurs-o cu mare drag. Mulțumesc editurii Cassius Books pentru exemplarul oferit!

Citind-o pe Ana Mareș. Cartea „Sincronia unui ecou”

Din iubire și în numele ei s-au scris cele mai frumoase povești, versuri și cugetări. Pornind de la acest sentiment înălțător s-au realizat capodopere, s-au scris ani în poeme idilice și s-au creionat prin artă lumea în toată splendoarea sa. Astfel, din iubire autoarea Ana Mareș a înșirat pe foaie cuvânte dulci îmbrăcate în esențe pure, a înnobilat rima pentru a da naștere volumului „Sincronia unui ecou”, o carte vie ce freamără a viață, a dor și nu în ultimul rând a eterne sentimente.

„Întinde mâna și hai să fim,
În centrul axei să ne oprim.
Căldura ta să-mi atingă sufletul
Să pot să-ți văd mereu zâmbetul.”
(din poezia „Să-mi fii”)

Într-un dans al literelor autoarea Ana Mareș ne primește într-o lume a simțurilor, acolo unde tabloul este creionat în cele mai plăcute culori, acolo unde răsăritul e mai viu în doi, acolo unde dansul e uniunea sufletelor iar iubirea se trăiește o viață întreagă și încă o zi. Fiecare poezie în parte deschide portița către o lume a emoțiilor înșirate ca pe un portativ lăsate să fie cântate de un muzician iscusit, unul care prin intensitate provoacă inimile să vibreze. Să simtă. Să se trezească din amorțire.

Să scrii de dragoste nu-i ceva nou,
Atunci când totul arată ca un tablou.
Să-ți așterni sufletul în zeci de cuvinte,
Și să-ți asumi mii de simțăminte.

Să lași lumii întregi un cadou:
Inima ta pusă pe un platou.
Emoții, iubire și tristețe, toate,
Din al sufletului poem fac parte.

Fiecare poezie în parte a însemnat o semnătură a momentului, a clipei se s-a vrut a fi imortalizată; iar fiecare rimă a știut pe ce cărări a minții să se ducă pentru ca aceasta să rămână undeva prinsă de o amintire, de o legătură cu prezentul dar și trecutul. Pentru că o poezie mereu face tangențe cu cel ce a scris-o și cel ce a citit-o, o uniune ușor palpabilă dar care face ca cititorul să pătrundă în intimitatea scriitorului fără a deranja forma cuvintelor. Fără a deranja scrierea ci doar pentru a cinsti fiecare oscilație a textului.

„Și-am să merg să te arăt întregii lumi,
Să vadă toți, zâmbetul care face minuni.
Și am să-ți scriu și un sonet,
Să te atrag spre mine ca un magnet.”
(din poezia „Sonet”)

„Sincronia unui ecou” este un volum plin de sensibilitate și de emoție, care te face să experimentezi diferite trăiri. Cu o măiestrie aparte autoarea se exprimă atât de sufletist încât ajungi să simți cum fiecare vers se pliază pe suflet și te lași purtat de valul aducerii aminte, a dorului dar și a iubirii într-un freamăt al timpului. Simți că o dată înaintând în noianul de cuvinte nu mai ai cale de întoarcere, ci doar o convingere că la final va fi fiorul unei împliniri desăvârșite. Pentru că o carte de poezii e o lectură aparte, este un fel de călătorie inițiatică spre sufletul poetului, acolo unde doar cine știe găsește, cine cunoaște înțelege. Astfel, „Sincronia unui ecou” a trezit în mine pofta de rimă, de a despica fiecare cuvânt și de a lua din toată compoziția feerică chintesența deplină. Seninătatea unor versuri pregătite să treacă prin toată paleta de culori inima unui cititor curios. Recomand cu drag această carte, eu încă plutesc prin miile de simțăminte!