Citind-o pe Delia Mitroi. Cartea „Povestea călătoarei în timp”

Când găsești o carte ce din start ți se lipește de suflet uiți de noțiunea timpului, realizezi că trecerea minutelor se transformă în ore, iar plăcerea literară se amplifică cu fiecare foaie dată în spate. Și nu te poți opri. Nu atunci când ești la un pas de a călători în timp alături de eroii cărții, de a sfida imposibilul doar mutând gândurile în direcția acțiunii ce se desfășoară în fața ochilor. Astfel, cartea „Povestea călătoarei în timp” scrisă de Delia Mitroi mi-a arătat cum aș putea pune timpul pe pauză și aș desena un film al unui roman istoric menit să mă surprindă desăvârșit.

Cartea întruchipează o istorie a poporului român în care tradiția înflorea, viața se trăia în plină ascensiune iar jocurile de putere întruchipau bărbăția și poziția impozantă a unui popor dacic puternic. Însă asta nu e tot, autoarea cu o dibăcie aparte a jonglat cu timpul făcând din el o unealtă pentru a uni două vremi, prezent și trecut, azi și … a fost odată, pentru a ne arăta o altă față a narațiunii. Orice cotitură nu ar lua textul scriitoarea îl șlefuiește chiar sub ochii noștri redând o istorisire plină de viață în care am cuprins atât iubirea cât și pierderea, dar și dezamăgirea, jertfa, și nu în ultimul rând supraviețuirea.

O avem ca eroină pe Ema, o tânără care poartă după sine o suferință ce o pustiește în întregime, trădarea iubitului o face să fie tăcută, temătoare și rezervată. Acum ca să înfrunte toată bârfa satului este nevoită să asiste chiar la nunta acestuia cu prietena sa, iar ca să risipească orice îndoială asupra faptului că a trecut peste durere chiar ea se oferă să aducă apă pentru miri de la fântâna din sat ca să reîntregească tradiția. Însă soarta își joacă cartea iar dintr-o neatenție… sau cine știe, Ema ajunge să se trezească în Dacia anului 99 d.Hr. Mare îi fu mirarea când ce i s-a întins în fața ochilor a fost mult peste așteptările ei, aceeași așezare însă într-un timp în care Ema doar în cărțile de istorie a prins secvențe. Cea care i-a făcut inițierea în noua lume a călăuzit-o, i-a spus că drum de întoarcere în timpul său este însă să aibă răbdare, rămasă singură tânăra noastră nimerește pe mâni sălbatice ce o poartă cu un pas mai în față către așezământul lui Decebal. Treptat aceasta își dă seama de pericolele ce o pândesc, de statulul inferior al femeiei dar și de tot felul de evenimente care vin ca niște flash-uri peste ea. Își amintește pasaje din istorie, de anumite datini dar și de sfârșitul eminent al unor persoane cu care se ciocnește. Toate aceste momente îi dau viața peste cap, o răvășesc de-a dreptul, însă un lucru îi este clar, va învăța să treacă prin acea parte de istorie fără a-și pune amprenta. Ei bine, nu a fost să fie așa, ajunsă pe tărâmul dacilor aceasta se îndrăgostește nici mai mult nici mai puțin chiar de prințul Daciei, Cotiso. Natura relației lor este înflăcărată, tânăra noastră este total diferită de femeile acelor timpuri încât tânărul prinț e încântat de ea, îl ademenește și îl face să simtă că se aparțin unul altuia. Însă provocările nu întârzie să apară, trădările se țin în lanț iar moartea le suflă la ceafă, ce pot face ei însă e, să fie sinceri unul cu altul. Ema însă nu-i poate dezvălui nimic din viața proprie, ar pereclita istoria, s-ar pune în pericol pe sine sau chiar pe el. Astfel, acceptă această iubire atemporală ce o răscolește tot mai mult, și caută să înțeleagă societatea în care a ajuns și să-și trăiască clipa. Nimic însă nu o pregătește pentru evenimentele ce au venit în lanț peste poporul dac, iar Ema simte că până aici a fost, că e prea multă cruzime, sacralitate, prea multă luptă pentru putere, prea mult sânge vărsat fără noimă. Prea multă durere atunci când sufletul rămâne gol.

Va reuși Ema să-și trăiască iubirea adevărată sau va alege să plece în timpul său vă îndemn să aflați, cert e că povara pierderii e mult peste puterile ei. Istoria încă o dată i-a înșirat în față neputința, deziluzia dar și împăcarea… cea care vine doar după ce se conștientizează că ce-ți este sortit să trăiești atât vei trăi, nici mai mult nici mai puțin. Și încă ceva, iubirea mereu va găsi calea, chiar și împotriva legităților naturii.

Cartea „Povestea călătoarei în timp” este un roman inedit care m-a atras încă de la primele pagini, autoarea a îmbinat cu măiestrie călătoria din planul terestru cu cea din zona miticului și istoricului. A suprapus două planuri care s-au aliniat pentru a se desfășura într-o narațiune excelent scrisă. Povestea călătoarei în timp te face să te desprinzi de tot și toate și să absorbi orice întorsătură de situație, să compătimești dar și să aștepți cu sufletul la gură deznodământul. Întreaga poveste este ca un basm ilustru care face o punte către granița dintre real și ireal, dintre prezent și trecut, ajungând pe alocuri să creioneze un vis euforic. Acela care se suprapune cu istoria și cu ce a fost o dată… că de n-ar fi nu s-ar mai povesti. Am avut o adevărată plăcere să răsfoiesc această carte și să mă bucur de fiecare capitol în parte, am descoperit un roman absolut minunat, cu o poveste ce creează o feerie de senzații. Mulțumesc autoarei pentru această călătorie exuberantă.

Citind-o pe Elena Petrea Kyrintzis. Cartea „Totul pentru Ea”

Elena Petrea Kyrintzis, s-a născut în data de 12.05.1988, Constanța, a urmat studiile la Facultatea de Științe Politice, master în Politici Europene de Dezvoltare Regională. Anul 2020 i-a adus marea bucurie prin publicarea primei sale cărți  „Anthos”, un roman ce mi s-a lipit instantaneu de suflet, apoi urmată de un prim volum „Doamna și Mafiotul” din seria Jocurile Mafiei, urmată apoi în pragul sărbătorilor de romanul „Până la Crăciun” iar anul acesta bucură cititorii cu al doilea volum din seria semnată de aceasta. Elena a jonglat atât de mult cu eroii, acțiunile și deznodământurile în fiecare carte în parte încât sunt convinsă că ce va scrie în viitorul apropiat va fi de senzație. Astfel, cartea „Totul pentru Ea” a însemnat dragostea, dezamăgirea dar și complementaritatea în toate tonurile posibile. A fost continuitatea poveștii dar și rescrierea secenariului pentru ca noi cititorii să ne încingem sufletul și să ne creăm în minte tot filmul unei iubiri periculos de înflăcărate. Una care e sare și piper, e cafea amară dar și aroma vaniliei pudrate.

„- Să nu uiți ceva, tesoro. Tu ești fiecare motiv, fiecare vis, fiecare respirație de-a mea și fiecare speranță pe care am avut-o vreodată. Și, indiferent de ceea ce se va întâmpla cu noi, vreau să știi că fiecare zi petrecută cu tine a fost cea mai frumoasă din viața mea.””

Încă din primul volum aflăm povestea marelui Capo al mafiei Lorenzo de Luca, un bărbat întunecat care cucerește inima frumoasei Scarlett Wintour, medic rezident care se afundă tot mai mult în mocirla ilegalităților. Chiar dacă trec prin diferite momente tensionate aceștia se găsesc mai puternici doar împreună. Când iubirea lor îi unește nu au cum să ignore sentimentele ce se trezesc doar dintr-o singură privire și o respirație la doi. Nu au cum să-și construiască ziduri în jurul lor atunci când pasiunea arde la propriu orice în cale. Astfel, capitulează și își spun un DA, printr-o acceptare ce formează o forță. Una invincibilă.

Volumul doi nu doar că accentuează povestea eroilor noștri ci și scoate în evidență punctele lor slabe, lacunele dar și capacitățile fiecăruia de a trece peste toate problemele, și de a nu fi înfrânți așa ușor. Cartea „Totul pentru Ea” a însemnat lupta pentru încredere, viitor dar și prezent, a fost volumul balanței care a cântărit puterea jurămintelor, a iubirii dar și a cuvintelor mute. A frământărilor dar și a tăcerii. A iluziilor și a dorințelor sincere mai presus de tot ce înseamnă pericol.

„Habar nu aveam ce urma să se petreacă, dacă voi mai avea ocazia de a-i privi frumoșii ochi. Știam doar că sunt dispus să dau totul. Totul pentru ea! (…)”

În cursa iubirii lor atât Enzo cât și Scarlett dezvoltă o obsesie de dominare, însă Lorenzo datorită traumelor sale din copilărie dar și toxicității acumulate în timp scoate la suprafață niște zbuciumuri distrugătoare ce le face ca relația să se clatine. Iar în toate aceste încercări ale sorții noi chipuri își fac prezența în întuneric, figuri puse pe tabla de șah pentru a distruge tot ce a construit Enzo cu atâta migală, și anume noțiunea de familie. Trecutul temutului Enzo îi ajunge din urmă, îi răscolește, și le scoate în față acele taine ce se cereau ascunse în cele mai tăinuite locuri, acum însă trebuie să lupte atât cu dușmani fără chip dar și cu rudenii dubioase, și nu în ultimul rând cu demonii nestăviliți ce le îngenunchează propria minte și cugetare, cei care îi sabotează, îi slăbesc într-o lume care i-au luat deja la vizor. Scarlett e cea care are cel mai mult de suferit, ea e departe de a ști în ce ape s-a scăldat în tinerețe soțul său, e departe cu gândul ce i s-a întâmplat de-a lungul anilor în așa-zisa familie, cea care ar trebuie să învețe, să povățuiască nu să rupă orice fir de inocență din inima unui copil. Acum însă cu voie și fără de voie află lucruri ce o pun la pământ, iar când cărțile se așează tot tumultul de informație o rup în mii de bucăți. Se prinde doar de firul iubirii pentru el, acel bărbat care este în stare să pună lumea la pământ pentru ea… totul pentru ea!

„- Uită-te la mine …(…). Mai ții minte ce ți-am spus? O să te găsesc. Într-o mie de ani, în o mie de lumi diferite, în orice versiune a realității, te voi găsi, tesoro. Printre miliarde de inimi, o pot repera pe a ta imediat. Știi de ce? Pentru că e singura care bate pentru mine.”

Eroii cărții sunt prinși într-un lanț de evenimente care îi dau lumea peste cap, moartea le suflă în ceafă iar durerea se citește pe chipul lor. Acum mai mult ca niciodată atât Enzo cât și Scarlett trebuie să dea dovadă de putere, înverșunare pentru dușmani și devotament pentru cei la care țin. Însă nu e ușor atunci când parcă tot universul e împotriva lor, le împiedică alegerile, pornirile sau dorințele. Totul parcă e contra timp iar cei doi soți sunt puși în fața unor fapte greu de digerat, șocul ce vine din urma unor evenimente le răstoarnă toată percepția a tot ce a fost și ce va fi. Însă nimic nu îi pregătește pentru jocul destinului ce le pune în față momente teribile, suferințe, moarte… singurătate.

„- Uită-te la mine, am spus cuprinzându-i obrazul cu cealaltă mână. Eu sunt motivul pentru care ești în pericol și tot eu voi fi cel care te va scăpa de asta.”

Romanul „Totul pentru Ea” este acel gen de carte care te farmecă și te învăluie sub influența ei încă de la prima frază citită, pentru ca, mai apoi, să te cuprindă cu totul într-un vârtej de sentimente, de trăiri și de gânduri, suficiente cât să-ți creeze un film prin fața ochilor. Orice scenă fie ea de amor sau de duritatea lumii mafiote crează o complexitate textuală de excepție, pe tot parcursul lecturii am simțit cum mă trece atât furia cât și mila, pe alocuri o revoltă fără margini, ca mai apoi să mă îndulcesc de la iubirea celor doi eroi ai cărții. Însă de cele mai multe ori am rămas cu un gust amar… și cu întrebarea, cum e posibil așa ceva? Cum poți blama un copil? Cum poți distruge inocența unui tânăr? Cum poți îngenunchia un bărbat? Răspunsul e cât de poate de simplu… să-i afli punctul slab. Iar pentru Enzo ea este slăbiciunea de care se folosesc mulți, iar dușmanii mișună nestingheriți. Însă el e în stare să facă imposibilul, totul pentru ea! Și poate mai mult de atât. Cartea este un montagne russe ce a pătruns adânc în cel mai ascuns colțișor al minții și a încercat să despice firul în patru pentru a da continuitate iubirii celor doi, ce pot să spun e că autoarea și de această dată s-a jucat cu mintea mea și a croit un final care nici pe departe nu e un sfârșit definitoriu, ci mai degrabă… un va urma încărcat de multe idei ramificate. Și un, oare ce va mai fi? Sincer, abia aștept!

Citind-o pe Alexandra Condrat. Cartea „Narcisistul”

Zilele trecute am finisat cartea „Narcisistul” scrisă de Alexandra Condrat și încă stau și îi analizez conținutul. Cu un subiect actual aceasta tratează teme sentimentaliste îmbrăcate în note provocatoare; însă ce m-a prins cel mai mult a fost latura desfășurată în text, și anume narcisismul, acea tulburare de personalitate care se caracterizează printr-o opinie exagerat de bună despre sine și o nevoie exagerată de atenție și admirație din partea celorlalți. Autoarea a conturat un personaj perfect de narcisist care s-a desfășurat pe scena romanului în cel mai efervescent mod. Anti-eroul s-a manifestat destul de distructiv folosindu-se de cei din jurul său pentru a-și îndeplini anumite nevoi ca mai apoi să fie un pion în propriul joc. Să se ardă cu propriul foc lăuntric…

„Laur strălucea ca un felinar cumpărat de primărie la suprapreț. (…) Mulțimea îl aclama și-l încuraja să-și dezvăluie tainele. Voiau să afle cum reușea să fie pe placul femeilor, un bărbat atât de căutat și seducător.”

Ce faci atunci când partenerul se joacă cu mintea ta în cel mai josnic mod? Ce faci atunci când atenția pe care i-o acorzi lui/ei poate fi folosită ca un reproș? Ce faci atunci când relația te seacă de puteri și ajungi în punctul când nu te mai vezi din marea de oameni? Ce faci când partenerul își reafirmă controlul asupra relației, ajungând să îți ofere percepții distorsionate asupra realității? Ei bine, în astfel de momente trebuie după spusele bunicii, „să apuci taurul de coarne”, sau mai bine spus să ieși demn/ă din acea relație toxică. Nu e ușor, pe alocuri dependența emoțională crează o legătură invizibilă cu persoana a cărui egou e cât muntele, însă nimic nu este imposibil. Într-o astfel de conjunctură se află și eroina cărții Lorena, o tânără care are ghinionul de a-l întâlni pe el, Laur Dragomir, un narcisist escroc care la început îi pune lumea la picioare ca mai apoi să îi presoare fărâmituri. Cum nu e la prima relație de acest gen Laur manevrează abil legăturile sale cu diverse femei, le învârte pe deget într-un joc de teatru în care se vede unicul și cel mai important actor. Fiecare victimă în parte este atrasă ca fluturele la lumină ca apoi să fie strivită emoțional destul de mult, norocul eroinei noastre e că are o soră iute la minte care realizează din start în ce ape se scaldă excentricul bărbat. Și totuși, răul este făcut iar Lorena ajunge o frunză purtată de vânt în mâinile dibace ale lui Laur, însă orice minciună mai devreme sau mai târziu iese la suprafață iar narcisistul își dă arama pe față chiar dacă o face tot în favoarea sa. Cum altfel.

Acțiunea se intensifică o dată ce într-o schemă bine gândită narcisistul ajunge să se confeseze, de aici se pornește o adevărată goană despre a afla „adevărul”, însă ce e sinceritatea și adevărul pentru un om fără de scrupule?, ce e moralitatea și compătimirea pentru o persoană trecut de patruzeci care își întreține personalitatea cu poleiala laudelor unor tinere de peste 18 ani? Ei bine, și pentru Laur se găsește ac de cojoc, iar în peisaj intră o cucerire la fel de perversă Amanda, aceasta îi arată că uneori poți și fi vânător dar și vânat. Nu poți subestima forța unei femei rănite. Sincer, această parte mi-a plăcut cel mai mult. Însă, vă asigur că orice întorsătură a cărții a fost pe măsura așteptărilor mele.

Cartea „Narcisistul” a fost o adevărată aventură psiho-emoțională. Trăirile eroilor au fost foarte intense, iar latura psihologică în care natura narcisistă își ia avânt doar mi-a stârnit și mai mult curiozitatea. Într-o alertă continuă romanul a avut un scop, acela de a ține cititorul printre pagini și al determina să se raporteze la ceea ce a citit, pentru că, să recunoaștem, cel puțin o persoană cu care ne-am ciocnit în viața noastră a manifestat comportament de narcisist, acea dominare prin posesiune, dar și o părerea excesiv de bună despre propria persoană, alături de căutarea de admirație și atitudini de egoism exagerat. Nu putem nega faptul că ne-au marcat astfel de persoane și ne-au făcut vulnerabili în proprii ochi. Sau poate mai vigilenți cu cei ce ne înconjoară. Romanul e o deschidere către a trece prin filtru ce a fost și ce va avea să vină într-o lume în care fiecare e axat mai mult pe sine decât și pe cei din jurul său. Complexitatea cărții e apreciată deoarece autoarea reușește să creioneze pronunțat natura fiecărui personaj scoțând în față o poveste închegată, plămădită la rece pentru a surprinde prin întorsăturile sale. Recomand cu drag această scriere, veți rămâne plăcut surprinși de deznodământul acestei cărți!

Citind-o pe Teodora Vescan. Cartea „Despre vii numai de rău”

Teodora Vescan a fost la cursuri de creative writing pe când avea 15 ani, iar la 16 a urmat cursurile de scenariu/regie/producție de film susținute de scenarista și regizoarea Iulia Rugină. Autoarea este studentă la psihologie la facultatea Titu Maiorescu. Aceasta a debutat cu romanul „Despre Morți Numai de Bine”, o carte surprinzătoare prin stilul direct dar și comun generației actuale care a surprins multe arii psihologice dar și sociale. Cartea m-a răscolit cu desăvârșire, însă volumul doi mi-a depășit așteptările. „Despre vii numai de rău” a întrecut cu mult acțiunea primului volum și a reîntregit opera printr-o jonglare de evenimente total neprevăzute; dacă prima carte ne conturează viața unor adolescenți rebeli ce vor să-și găsească o definire a personalității proprii… ce ne așteaptă în „Despre vii numai de rău” e evoluția prin depășirea termenului de „normal”, de „firesc”, de cotidian. Aici realitatea se împletește cu fantasticul aducându-ne în față un text efervescent ce te face să trăiești intens orice umbră, orice apus și răsărit, orice senzație.

„Mori draga mea/ Iubita mea cu frunte de octombrie/ Cuprinsă ca-n icoane/ De nimb rotund de moarte.”

„Mori, dragul meu/ Va fi atât de bine/ Vei rămâne numai cu mine/ Tu, cel născut din cuvânt/ Vei cunoaște gust de pământ.”

Încă din primul volum aflăm cum viețile a doi tineri total opuși ca personalitate se intersectează într-un mod bizar și crează o legătură prin timp și spațiu. De la acea înmormântare bizară Mina vede în Cristi acel punct de sprijin într-o viață mult prea trasată de linii fixe. El e perfectul imperfect ce stârnește vâlvă, repulsie, ce stârnește ură … însă pentru ea, doar admirație. Ea îl vede dincolo de aparențe, de dușmănia familiei dar și teama altora, în el vede experiența, creativitatea dar și tot ce nu și-a permis ea să trăiască. Însă soarta îi joacă cum vrea ea pe tabla vieții, piesele se mută haotic ca într-un final sfârșitul să fie tulburător și să arate o nouă față a realității… însă nici aici nu se rezumă totul la un final, nici pe departe. O dată pășind în scrierea volumului doi am realizat că viața și moartea sunt efemere dar niciodată definitive. „Despre vii numai de rău” nu doar a reîntregit sensul primului volum dar i-a șlefuit înțelesurile. Acțiunea a căpătat „gustul” întunecimii însă toată această latură misterioasă doar a provocat o mai mare curiozitate de a descifra ce a dorit autoarea să ne arată prin exprimarea acestei povești unice prin originalitatea stilului.

Cartea „Despre vii numai de rău” a luat o turnură total neprevăzută, dacă primul volum a descris natura adolescentină în plină ascensiune, volumul doi m-a bulversat prin subiectele abordate. Aș menționa că a fost o scriere ce s-a înclinat spre distructiv, spre paleta morții și întunecimii în cele mai aprinse culori. Eroii nu doar au crescut în sfera gândirii dar au și direcționat faptele și cugetul în curiozitatea morbidă, acolo de unde întoarcere nu mai există. Mina nu doar că se întrece pe sine prin alegerile făcute dar se răzvrătește împotriva a tot ce a fost cândva, scoate din străfundurile sale o personalitate ce domină, ce asuprește și se place în ce se transformă. Într-o altă dimensiune Cristi e cel ce se perindă într-o anomalie a vieții, e o umbră care a reușit să joace pe degete atât viața cât și moartea. Însă nu putem nega, atunci când crezi că ești invincibil… haosul e undeva pe aproape.

„Despre vii numai de rău” a fost o lectură cu urcușuri și coborâșuri. Tema scrierii e departe de ce citesc în mod obișnuit iar textul a venit ca o provocare. Dacă primul volum mi-a definit o realitate cutremurătoare, cel de-al doilea mi-a înnorat cerul integral. Cu un subiect direct și fără ocolișuri romanul a depășit barierele normalului și mi-a pus pe tavă o poveste teribilistă, originală prin felul său dar și dură, mult prea tranșantă decât în primul volum. Aici nu mai e vorba doar despre a fi rebel și a te opune întregii lumi, în „Despre vii numai de rău” e despre a-ți anihila simțurile și a începe un parcurs de la zero doar prin propria idiologie asupra a tot ce te înconjoară. E cartea în care filosofia nu e unica metoda de a lărgi aria existențială, ea e combinată cu inexplicabilul ce reîntregește opera. Recomand cartea celor care vor să citească ceva altfel, ceva original dar și de impact. Cu siguranță această lectură va lăsa loc de introspecție!

Citind-o pe Ioana S. Bogorodea. Cartea „nOMadă”

Ioana S. Bogorodea (născută în 1979, Tulcea), este licențiată a Universității de Vest din Timișoara, Facultatea de Sociologie. Ioana S. Bogorodea a publicat proză scurtă în revistele „Vatra”, „Steaua Dobrogei” și „”Aspirații”, ultima fiind revista Colegiului Dobrogean „Spiru C. Haret” din Tulcea. A debutat cu volumul „Răzbunarea Sarei”, pentru care a primit premiul Editurii Rafet din Râmnicu Sărat în cadrul Festivalului Internațional „Titel Constantinescu”, ediția a 15-a, 2022. A primit premiul 3 pentru miniaturi narative la concursul de proză „Valentin Șerbu”, organizat de Centrul Cultural „Jean Bart”, Tulcea.

De câteva zile am finisat cartea „nOMadă” scrisă de Ioana S. Bogorodea și încă stau și îi analizez parcursul. Cu o acțiune total departe de ce am citit eu până acum acest thriller mi-a jonglat în fața ochilor un scenariu inedit, unul pe cât de fantastic tot pe atât de psihologic; scrierea a fost făcută cu o așa acuratețe textuală încât am fost prinsă printre rânduri. Am încercat pas cu pas alături de personaje să înțeleg mersul lucrurilor, să percep mutările și să anticipez mișcările într-un joc destul de întortocheat al sorții. Cu siguranță nu m-am așteptat ca natura acestei cărți să mă răscolească atât de mult.

O avem ca eroină pe Geanina, un spirit rătăcit care nu își găsește alinarea. Își cunoaște sfârșitul trupesc în cel mai atoce moment dar și face descoperirea de a migra către un alt corp. Această nouă abilitate o stârnește enorm de mult și realizează că cunoștințele sale în materie de psihologie și neurologie nu au fost în zadar, acum e hotărâtă mai mult ca niciodată să-și trăiască viața ca spirit nomad departe de limitările ce le-a avut în corpul original. E pregătită să facă din gazda sa un atuu pentru o nouă existență exploratoare. Însă rateurile nu întârzie să apară, parcă o pată neagră o încurcă să se bucure deplin de noile sale forme trupești, de la o bătrână bolnavă la un copil firav, de la un bărbat fugar la o femeie criminală… astfel, Geanina realizează că atingerea desăvârșită a păcii interioare e departe de a fi înfăptuită. Nici pe departe. Morții se țin de ea ca un șir de fantome gata să rupă din personalitatea sa, și cât de absurd nu ar suna, încă o șlefuiesc negativ îngropând în ea frica, nesiguranța, incertitudinea unui viitor. Zi după zi Geanina e gongul propriilor sale alegeri proaste, și totuși încă speră, la o tămăduire a sufletului prin iubire, prin împlinire… prin simpla noțiune a fericirii, o unică necunoscută în toată existența sa. Iar timpul trece, și nu îi este prieten deloc.

Ioana S. Bogorodea ne creionează un scenariu de film, aceasta redă cu o măiestrie aparte firea unică a eroinei cărții, lupta interioară cu ce a fost și ce a moștenit pe parcurs dar și experiența unor migrări în jurul cărora se vor deschide cărțile pentru înțelegerea absolută. Autoarea descrie atât de amănunțit cum cu fiecare mutare Geanina înțelege că e mai mult un „parazit” ce-și anihilează gazda, că e un impediment ce creează căderi de vieți iar undeva acolo ceva se întâmplă, poate o revelație, poate trezirea conștiinței încât realizezi că nu poți critica personajul, pentru că cine nu e dornic să mai trăiască încă un pic? Încă o zi. Încă o oră, încă o clipă. Eroina noastră încearcă să se prindă de viață … și mai exact de o viață fericită, iar acum mai mult ca niciodată simte că aici e aici, prezentul e palpabil ca și iubirea ce întotdeauna i-a fost străină. Și nu o putem condamna pentru asta.

„Din momentul în care am migrat prima oară, am devenit o ființă fără corp, un suflet fără casă. Mereu tolerată în viaţa şi trupul altcuiva, niciodată vioara principală a orchestrei. Atacată, urmărită, învinovăţită pentru greşelile tuturor. (…) Nu aşa îmi doresc să trăiesc.”

Cartea „nOMadă” s-a dovedit a fi o lectură destul de puternică. Impactul acesteia se resimte iar multitudinea de întrebări acaparează mintea chiar și după lecturarea acesteia. Pe lângă subiectul inedit însăși personajul a făcut ca întreg textul să fie într-o alertă continuă. Și totuși, ce știm de nomadism? … despre migrarea dintr-un trup în altul? După cum spuneam cartea debordează de neobișnuit, de inexplicabil și frenetic, iar toate în ansamblu duc mintea cititorului într-o lume total diferită iar acest aspect doar provoacă curiozitatea dar și dorința de a așeza piesele într-un puzzle final. Pentru a vedea întreg tabloul. Sunt sigură că acest roman va fi pe buzele multora, de ce spun asta… ei bine, însăși unicitatea scrierii vorbește de la sine dar și aspectele psihologice care sunt greu de trecut cu vederea, acestea întăresc convingerea că „nOMadă” e mai mult decât o carte, e o dezlănțuire de emoții, trăiri dar și neverosimil. Cartea e cărarea singuraticilor, e lumea căutătorilor dar și fereastra deschisă pentru cei ce vor mai mult. E lectura ce discret te ghidează spre un sens al vieții!

Citind-ul pe Ionel Rușanu. Cartea „În mintea mea încape o Galaxie. Evoluția Arconă. Volumul 1”

Ionel Rusanu lucrează ca inginer de comunicații digitale. El a scris primele sale povești SF în timpul liceului și le-a trimis la „Exploratorii de mâine”, o emisiune radio populară pentru feedback, care a fost în general pozitiv. După 40 de ani, a revenit la scris. Debut în 2018 cu romanul SF „A Galaxy in My Mind”. În 2021 a publicat la Editura Letras o colecție de povestiri „Loteria vieții – Povești cu pandemie” (ediția română – Loteria vieții – povesti din pandemie). Anul 2022 i-a adus autorului o nouă publicație, cartea „În mintea mea încape o Galaxie. Evoluția Arconă. Volumul 1” apărută la editura Cassius Books vine ca o gură de aer proaspăt pentru iubitorii de SF. Toată acțiunea e într-o alertă continuă care nu lasă cititorului nici un răgaz, se scrie sub ochii noștri nu doar povestea ci și emoția ce încarcă orice literă!

O avem ca eroină pe Ava Johnson, o tânără ce simte în ea o diferență aparte comparativ cu toată omenirea care e la cheremul Arconilor, cei care domnesc pe Pământ fără a li se opune rezistență, de ce?… pentru că aceștia au abilitatea de a controla mintea și de a supune Galaxii întregi. Ava însă, nutrește emoții amestecate combinate cu o dorință avidă de a-i înfrunta, iar această ocazie i se ivește când într-o zi oarecare își vede copia sa murind și transmițându-i cu ultima suflare niște informații importante. Pe cât e de bulversată tânăra înțelege că departe de viața iluzorie creată de Arconi oamenii pot fi și altfel, pot pune rezistență. Pot înfrunta acea zombare în folosul unei alte forme de viață. Curiozitatea însă i se transformă într-un adevăr mult prea apăsător, toate informațiile ce se revarsă peste ea doar în câteva ore ajung să-i dea de înțeles că nimic nu e ceea ce pare, nici lumea în care trăiește, nici casa în care și-a croit amintiri, nici familia… dar nici chiar ea, deja nu va mai fi la fel. Cu o rapiditate amenințătoare Ava pășește pe nisipuri mișcătoare, își crează prietenii pe care nu le-ar fi crezut posibile dar și i se pun în față niște sarcini pe alocuri mult peste puterile ei. Însă învață, pas cu pas cum să-și înfrunte temerile, cum să înainteze și să-și scrie destinul predestinat în astre.

Ionel Rușanu ne surprinde cu imagini desprinse ca dintr-un film bun, unul care își îndreaptă privitorul în zonele cele mai aprinse ale acțiunii, acolo unde inima pulsează iar dorința de a ajuta e atât de neoprită, încât, se crează o legătură cu textul într-un mod unic. Mi-am creionat în minte chipul Avei, i-am surprins iuțeala minții dar și curiozitatea, i-am văzut în gesturi dorința de a fi prezentă, dar și dăruirea în numele binelui. Stilul de scriere este total inedit, pe cât de cursiv și alert, tot pe atât de bine gândit și de explorare. Toate în ansamblu cuceresc cititorul aducând în prim plan suspansul, neprevăzutul, dar și importanța personajului Ava. E o carte ca o poveste savuroasă pe care nu poți să o lași din mână, te abandonezi textul și trăiești emoția. Aici și acum.

 „În mintea mea încape o Galaxie. Evoluția Arconă” este o lectură încântătoare, care te ține captiv între paginile sale de la prima și până la ultima filă. Orice acțiune sau labirint textual a însemnat o nouă provocare pentru mine ca cititor, am dorit să fiu acolo cu eroina cărții printre stele, să privesc prin ochii ei galaxia. Să trăiesc aventura. Să percep lumea din prisma ei. Să evadez și să mă bucur de fantezia unei realități relative. Să joc în acea cursă a inexplicabilului și să primesc elementele originale ale scriiturii ca pe niște forme intergalactice după care să merg, pas cu pas pentru a pune totul cap-coadă. Recomand cu drag acest SF plin de suspans, plin de adrenalină și mister, pot spune că o astfel de carte bine scrisă poate trezi în mine dorința de a parcurge mai mult sfera SF-urilor chiar dacă nu sunt o mare exploratoare a acestui gen literar. „În mintea mea încape o Galaxie. Evoluția Arconă” s-a dovedit a fi mult peste presupunerile mele și cu nerăbdare aștept volumul doi. Abia aștept. Vă îndemn la lectură, veți rămâne plăcut surprinși!