Natașa Alina Culea. Creionarea vieții!

Astăzi este despre o autoare dragă mie, pe lângă naturalețea de care dă dovadă aceasta îmbracă foarte bine inteligența ascuțită cu o frumusețe răvășitoare. Citindu-i câteva cărți din largul palmares al autoarei am rămas așa cu o dorință de a afla autorul în fața operelor acestuia, astfel îmi rămâne să-i mulțumesc scriitoarei  Natașa Alina  pentru acceptarea acestei provocări de a mi se povesti frumos și a împărți din „tainele” sale cititorilor. Eu am rămas încântată de textul trimis cât și de fluiditatea istorisirii! Astfel, vă îndemn să aflați și voi depănarea amintirilor autoarei Natașa Alina Culea!

****

Povestea mea începe toamna, într-o zi de 1 octombrie, într-un orășel străbătut de Dunăre, lângă o pădure în care oamenii au săpat în piatră o carieră, mai bine spus, o carie, așa cum mi se pare mie. Am crescut ca o mlădiță, nesigur, agățându-mă nu de copaci, ci de drumul gol, ca țiganii. Nu am visat rochii de mireasă și statornicie, pentru că lumea era plină de drumuri și pentru că în cărți am citit despre derviși zburători, piramide cu frunți în soare, despre un regat cu un Minister al Fericirii, despre florile de piatră care cresc în deșert, despre niște oameni care dansează și cântă atunci când nu mănâncă mango, despre ținuturi cu musoni și… despre un filosof care a plecat fluierând dintr-o cetate asediată, spunând: Omnia mea mecum porto. Credeți-mă, lumea era prea mare. Acum sunt și eu mare, dar în fața lumii tot mică. Când cred că am prins curcubeul de coadă, văd altul.

Unde nu puteam umbla mi-am trimis cuvintele înainte, ca pe niște iscoade invizibile. Așa am început să scriu. Și-am scris. Și-am scris. Încă scriu. Primele șase romane le-am scris dintr-o adiere. Al șaptelea nu, „Rusalka” își alocă timp și importanță. Astfel stând lucrurile, am hotărât să mă duc eu după el. În două săptămâni plec la Rusalkă, nu de alta, dar romanul cu numărul opt și-a pierdut deja răbdarea stând la coadă și făcându-mi cu ochiul.

Când nu scriu? Citesc ce au scris alții, predau un curs de scriere, dansez și mănânc mango.

Filosofie personală? Dacă nu poți să faci bine, măcar să nu faci rău. Să nu joc decât jocuri în care toți sunt câștigători (nu mi-aș da cu mâna stângă peste mâna dreaptă). Ah, și „— Mai vedem noi!” – sunt ambițioasă.

Ce vă doresc? Soare afară, soare înăuntru….

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, stând jos, pantofi şi în aer liber

Sursa foto: facebook.com

Alexa Drăgan. Amintiri depănate!

De ceva vreme am citit cărțile „Contract marital” de autoarea Alexa Drăgan, două cărți care m-au cucerit de-a dreptul prin împletirea destinelor și a greșelilor omenești. Astfel mi-am propus într-un nou proiect realizat de mine, să aflu și autorul din spatele cărților editate, să-i cunosc povestea, să aflu detalii „picante” sau mai puțin a vieții și activității sale literare, dacă și voi vreți să aflați detalii despre Alexa Drăgan, vă invit să citiți instorisirea închegată chiar de ea….

 

****

Mă numesc Alexa Drăgan și sunt autoarea duologiei „Contract Marital”. O să încerc să mă descriu în câteva fraze și să vă povestesc despre scrierile mele. Sunt o fire sinceră dar îi încăpățânată (conform cunoscuților). Iubesc să scriu și să citesc, deși trebuie să recunosc că în ultima perioada nu prea am reușit să fac niciuna din ele. Ador să citesc și să descopăr autori români, printere preferatele mele aflându-se Alina Cosma, Nieves F Joy, Raluca Butnariu etc. De asemenea am și câțiva autori străini ce îi ador, dar vă voi enumera doar pe cea ce se află pe primul loc în inima mea: Sandra Brown. Prima poveste am scris-o la vârsta de 17 ani. Pe vremea aceea nu aveam nici calculator nici laptop, așa că am fost nevoită să o scriu pe un caiet A4 gros, după care o prietenă de familie mi-a transcris-o la calculator, iar soțul acesteia, ce lucra la o tipografie mi-a tipărit 2 exemplare. Atunci a fost prima oara când am simțit fericirea ținând în brațe rodul pasiunii mele pentru scris. Cartea se numea “Psihologia Crimei”, o combinație între genul polițist și fantasy. Deși această carte nu va fi publicată niciodată, totuși ocupă un loc special în inima mea, deoarece datorită ei am descoperit că iubesc să scriu, să evadez în lumea ce o creionez cu ajutorul imaginației mele. Următoarea carte am scris-o acum 4 ani și a fost publicată pe Wattpad. Povestea este una fantasy și se numește “Aleasa”. Am rămas surprinsă când zi după zi se adunau cititorii și primeam comentarii la toate capitolele, mai ales când am observat că le placea povestea mea. La scurt timp după aceea am simțit nevoia să scriu o poveste ce mă bântuia de ceva timp, așa că am publicat-o pe Wattpad. Eram îngrozită, deoarece era o carte de genul romance și nu mai scrisesem acel gen literar până atunci, mai ales că în acea perioadă nu credeam absolut deloc în dragoste sau suflete pereche. Din nou am ramas surprinsă descoperind că avea success pe Wattpad, mult mai mult ca „Aleasa”. Acea carte se numea ‘’Contract Marital – Volumul I”. La aproximativ o lună după ce am finalizat primul volum, prietena mea Dana, ce mereu m-a susținut, mi-a făcut cadou publicarea volumului. După multe peripeții, am ținut în mână prima mea poveste de dragoste. Nu voi putea vreodata explica tumultul de sentimente ce m-au asaltat, în schimb pot spune că nu mă puteam opri din plâns. După un an am publicat al doilea volum, sfârșitul poveștii de dragoste dintre Anastasia și Damian. Am plâns când scriam ultimele fraze, dar pe de altă parte eram fericită știind că avea să ajungă în brațele cititoarelor mele. Multă vreme după aceea nu am mai putut scrie, am trecut prin multe pierderi, suferințe și schimbări în ultimii 3 ani. Din păcate pierdusem și abilitatea de a scrie, ceea ce mă ajuta să evadez în lumi ce uneori erau mai bune decât a mea. De câteva zile am reînceput să scriu, să continui povestea “Escorta”, ce o începusem cu mult timp în urmă, înainte ca viața mea să se schimbe radical. Nu pot exprima în cuvinte cât de fericită sunt că am început să scriu, după atâta timp, iar motivul este unul simplu: IUBESC! Acum sper să pot termina curând această nouă poveste și să reușesc, poate, să o public. Asta îmi doresc pentru acest an: să pot continua să scriu ca înainte și să pot aduce la viață o nouă poveste care plănuiesc să o scriu, bazată pe fapte reale din viața mea. O să încerc cu ajutorul acestei noi cărți, să vă povestesc cum eu, marea cinică în privința dragostei, mi-am găsit sufletul pereche la…Paris. Vă multumesc pentru șansa ce mi-ați dat-o de a-mi așterne o parte din viață în aceste propoziții. Sper că nu v-am plictisit cu relatările mele. Mulțumesc de asemenea și cititoarelor mele pentru răbdare și pentru faptul că și-au rupt din timp pentru a-mi citi poveștile….

Sursa foto: facebook.com

 

 

Petruța Petre. Când un autor se povestește mi-e cel mai Drag!

Pe Petruța Petre am cunoscut-o prin intemediul cărților într-o manieră dulceagă și plină de o sensibilitate purtată pe aripile unor afinități divine. Fiind autoarea unui buchet literar deosebit, de la poezii, roman de dragoste cât și cărți pentru copii, aceasta m-a cucerit prin izvorul său nesecat de care dispune. Astfel mi-am propus să aflu povestea ei, deoarece fiecare om are o istorisire care merită cunoscută într-o manieră sau alta, iar când un autor mi se povestește mi-e cel mai drag. Astfel vă îndemn să aflați și voi melodicitatea Petruței Petre!

****

În ultima perioadă am început să mă gândesc tot mai des  la mine, să mă descopăr așa ca-n lumina aceea puternică a unui reflector, care te încremenește pentru câteva clipe. Ei bine, în acele clipe sunt numai eu cu mine…și întrebarea: Cine sunt eu? S-ar putea să nu conteze prea mult cine sunt, este știut faptul că suntem un popor care-și valorizează mai mult morții decât viii oricât de sinistru ar părea. Și-atunci nu ar mai trebui să mă frământe întrebarea aceasta, ci să-mi continui călătoria prin lume ca și cum aș fi singură. Când spun asta mă gândesc la mine ca individ. De multe ori ne pierdem energia uitându-ne prea mult în jurul nostru și prea puțin în interiorul nostru, prea mult la felul cum arătăm și prea puțin la felul cum simțim…sau ne simțim.

Ufff! E complicat. Bun, să revenim!  Eu…da, eu sunt Petruța Petre, profesor de limba și literatura română, sunt cum s-ar spune ca peștele în apă, fac exact ce-mi place și plec la școală zâmbind și mă trezesc cu entuziasm în fiecare zi și mă întorc mai încărcată pozitiv și mai bogată în fiecare zi. Am spus la școală, nu la muncă. Așa este pentru mine, nu consider că merg să muncesc în sensul acela obositor, care indispune, nu. Eu plec cu sufletul înainte. Omul acesta are nevoie de bunătatea și de candoarea copiilor „departe de lumea dezlănțuită”.

Acum, serios vorbind, nu cred că aș fi putut să fac altceva. Mă plictisesc repede în compania oamenilor mari, în schimb, îmi place să interacționez cu copiii. Doamne, câte lucruri afli de la un copil! Cu câtă sinceritate își dezvăluie trăirile. Încă avem speranța în mai bine. Eu așa văd lucrurile și nu mă feresc să le spun în față că sunt valoroși, că eu am încredere în ei și că învăț câte ceva de la ei în fiecare zi. Cea mai frumoasă lecție este: să zâmbești! E o lecție gratuită pe care o asimilez mereu și mereu mi se pare nouă.

La început toată pasiunea mea pentru literatură, pentru cuvinte, pentru a privi dincolo de ceea ce se vede mi-am revărsat-o asupra lor ca pe o briză de primăvară, care venea în valuri parfumate. Și ce frumos a fost când am obținut primul premiu internațional cu poezia unei eleve, premiul ei, nu al meu. Așa au urmat valuri, valuri… Participarea și implicare lor a crescut, premiile au venit și zâmbetul de chip nu le mai dispărea. Continuăm să participăm și în fiecare an se adună peste 20 de premii și multe diplome de participare. Asta îmi dă curaj și putere. În plus, ei cresc frumos, fără să știe, fără să-i chinuie acest aspect.

Apoi m-am aplecat și eu asupra celor scrise de mine în timp, scrise și nescrise…și am publicat. Știți cum este? Ca o avalanșă. Pornește cu un bulgăre mic, se rostogolește, iar și iar, crește și te trezești la moment dat că nu mai poți să te oprești. Că trăiești scriind și să scrii trăind. Așa au curs din mine multe versuri și multe rânduri de proză ce au dat rod și acum sunt fluturi ce zboară printre oameni. Și știți ceva? Unora li se par colorați, altii îi văd limitat cromatic, alții îi văd gri sau în alb și negru. E firesc, suntem diferiți. Suntem oameni.

Eu sunt fericită că am reușit să cuprind în seria pentru copii Întâmplări cu puști toate trăirile din spațiul școlii, toate luptele, toate ghidușiile pe care copiii încă le fac în inocența și-n zburdălnicia lor. Și e foarte bine așa. De ce sunt fericită? Da, seamănă cu întrebarea din nuvela „Budulea Taichii” a lui Ioan Slavici Întrebați dacă-mi părea bine? Îmi venea parcă să țip de bucurie… De unde a venit fericirea mea? Stați să vă spun! Eu nu le-am prezentat copiilor la școală cărțile mele, nu mi s-a părut necesar să fac asta. Dar imediat am dus câteva exemplare la biblioteca din localitate. Acolo copiii au descoperit cu uimire că numele meu era pe copertă, le-au citit și au început să vorbească despre ele. Bucuria lor a devenit bucuria mea. Ei se mândreau cu mine așa cum eu mă mândream cu ei de fiecare dată când obțineau o diplomă, o evoluție, un pas către un nou eu. E un sentiment minunat! În volumul III există la început impresia unui elev din școala noastră. Pur și simplu asta și-a dorit. Este motivat să scrie și să devină scriitor. Ce poate fi mai frumos! Scopul nostru este să-i inspirăm pe cei din jur, să-i ajutăm, nu să le fringem zborul cu teama noastră de înălțime.

Acum am la editură o carte pentru pici mici, pentru puișori gălbiori, și aștept să apară, sper să se întâmple minunea repede. Va fi o bijuterie, așa o simt eu și, cu siguranță, va ajunge la sufletele copiilor și ale părinților. Ei vor fi cei care o vor citi, o vor trăi, o vor povesti. Îmi place să scriu pentru copii. Cred că acesta este rolul meu pe lume. Poezie scriu dintr-o nevoie exagerbată de a pătrunde cât mai intens în tainele lumii, în descoperirea celor mai pure trăiri, dintr-o dorință de-a înțelege ceea ce nu poate fi înțeles: iubirea. Așa au luat naștere cele două volume În numele iubirii și Pașii iubirii. Am pregătit un treilea volum de versuri și așteaptă nerăbdător să se rostogolescă din vârful muntelui. Lucrez la un roman pentru adolescenți, încă scriu…încă șterg, încă zidesc… Sigur va ieși la lumină atunci când Dumnezeu va decide. Nu mă grăbesc, eu scriu.

Convinsă fiind că nu mă aflu în competiție decât cu mine, scriu exact așa cum simt. Ca cititor nu am judecat pe nimeni, am citit și m-am îmbogățit spiritual, am văzut frumosul în orice, și dincolo de toate, am înțeles omul. Am admirat capacitatea intelectuală, dăruirea, puterea cuvântului. Am găsit mereu o idee, o scânteie, ceva care m-a fermecat și care m-a făcut să zâmbesc. Despre asta este scrisul, despre asta este curgerea sufletului în râuri. M-a impresionat și am spus mereu acest lucru, domnul Mircea Eliade. Ca scriitor pentru mine este unic. Încă îmi amintesc din viața mea de elev de liceu, goana după cărți și dezbaterile pe care le aveam despre cărțile sale cu colegii de-atunci. Am fost norocoasă și din acest punct de vedere, am avut lângă mine colegi cu aceleași pasiuni, iar acum privindu-i ca adulți nu-mi vine să cred cât de frumos au evoluat. Dacă ar fi să-mi opresc timpul, timpul meu nu al altora, mi-aș dori să am mai multă răbdare cu mine, să petrec clipe mai multe în compania oamenilor de la care am de învățat, să nu mai risipesc ceea ce nu se mai întoarce. Mircea Eliade spunea: Suntem păcăliţi; ni se spune că a mai trecut o jumătate de oră, sau că e şase – ca şi cum asta ar avea vreo importanţă. Și eu mă simt uneori păcălită, parcă cineva îmi răpește timpul și îl transformă în amintiri. De aceea scriu, să las în urma mea amintiri. Sună clișeic, știu! Apoi, vor încerca alți oameni care vor continua călătoria pe pământ să răspundă la întrebarea: Cine am fost?

Petruța Petre – „În numele iubirii” – La o „ceașcă” de carte cu Naty  Budu-Grati

Sursa foto: facebook.com

Nina Marcu, o Scriitoare cu o Poveste!

Nina Marcu, o autoare care m-a impresionat cu desăvârșire doar aruncând câteva priviri peste scrierile ei, de mine este citită și în mediul online, însă aici și acum este despre opera sa literară cu care mi-am desfătat simțurile cititorești câteva seri la rând. Și sincer, fac pentru prima dată, scriu despre o autoare partea ei personală, deoarece am rămas în culmea fascinației despre Nina Marcu. Felul de a scrie, unduirea cuvintelor, povestea. Din nota autoarei:   despre mine profesional vorbind… păi, sunt o ziaristă, o scriitoare la fel ca mulţi alţii… Scriu şi citesc de când am învăţat alfabetul, la cinci ani. De fapt, cred că e mai corect spus, cel puţin pentru anii de început, citesc şi scriu. Sau, cine mai ştie, scriu, şi scriu, şi scriu, şi, desigur, citesc. S-a dovedit că fără pâine şi apă, mai pot, fără cuvântul scris, ba. Nu ştiu când şi cum m-am… virusat într-atât. Clar, în primii ani ai copilăriei. De la atâta citit. Deşi, ăsta, cititul cică nu dăunează… Nu ştiu de la ce mi se trage. De la care carte, de la care autor, de la care literatură. Căci, de prin gimnaziu, sub îndrumarea extraordinară a celei mai fabuloase profesoare de limba română, Adriana Boboc – Dumnezeu s-o aibă de-a dreapta Sa – am intrat, pe rând, în miezul marii literaturi române, ruse, franceze, americane, japoneze. Adică, n-am mai citit haotic, cum începusem. Nu ştiu nici leac ori vaccin la virusul ăsta, al meu. Şi, la drept vorbind, nici nu cred că vreau să iau un medicament care să mă determine să mă las de scris. Totuşi, se prea poate ca remediu pentru acest virus, al meu, să fie aprecierile celor care, de vreo mie de ani, mă citesc. Deci, ce-am spus până acum nu prea ştiu. Dar, ştiu că, dintotdeauna, dar absolut dintotdeauna, am vrut să fiu scriitoare. Ăsta era visul meu, când era vorba despre o profesie. Spre disperarea alor mei, care voiau să mă fac medic. Dacă se poate şi chirurg. Numa’ că eu leşinam şi dacă mă strângeau pantofii şi-mi făceau bătăi. Viaţa a avut alte planuri cu mine. N-am ajuns, în primă fază, nici medic, nici scriitoare. Întotdeauna, există o situaţie complementară. Ca să nu zic de compromis.

În 1991, lăsam, definitiv, un post comod și lejer, dar anost și fad, la farmacie, pentru unul – cum aveam să constat – în perpetuă mișcare și agitație, de redactor în presa locală. Asta, deși, o viață întreagă, preum am zis, deja, visasem să fiu scriitoare. Dar, au fost, mai târziu am înțeles, pașii firești. Presa m-a învăţat nu doar să răspund întrebărilor de bază – cine, ce, unde, când, cum, de ce, în ce fel – ci şi să scriu aplicat, la obiect, cu nerv, cu vână, cu verb, cu umor, cu ironie. Astea pe lângă lirismul, dorul, poetica scriiturii mele de până atunci. Și au urmat vreo 25 de ani de presă. Locală și centrală. Fabuloasă. Nebună. Epuizantă. Mirifică. Iar eu, redactor, reporter special, corespondent, redactor şef, am vâslit cum am putut mai bine în toată vâltoarea aia. Am şi greşit, am primit şi lauri, am şi zburat, am şi căzut, am mers şi pe sârmă, m-am şi electrocutat.

Nu mai știu perioadele exacte de la fiecare ziar – de altfel, presa locală și națională au tot interferat în anii ăștia – dar, s-au adunat multe mii de articole, știri, reportaje, interviuri, anchete. Atât de multe – puteam, cu entuziasmul tinereţii, să ţin un ziar întreg – că am semnat, ca să nu bată la ochi acelaşi nume, și cu pseudonime: Gabi Popescu, Mara Ialomițeanu, Cristina Dragu. Să n-o mai lungesc. Presă locală a fost aşa: Cheia Succesului, Ploieștii, Muntenia Telegraf, Jurnalul de Prahova, Telegraf, Gazeta de Prahova. Presă centrală, unde am avut întotdeauna cartea de muncă: Național, Evenimentul zilei, Jurnalul Național, Independentul, Ziarul, Lumea satului, Express Magazin, Formula As. Au fost și câteva colaborări la TV: Antena 1 Ploiești, TVR, Prima TV. Scrisul la ziar, la ziare, cu toată acţiunea şi efervescenţa aferente – săream, Doamne, şi pe geam, să fug la vreun caz – m-a furat atât de mult, că am uitat, o vreme, o îndelungată vreme, că-mi dorisem, cândva, să fiu scriitoare. Asta, deşi participasem – şi câştigasem – la mai multe concursuri literare naţionale şi mi se spusese că scriu precum Camil Petrescu şi Mircea Eliade şi, musai, să mă dedic scrierii de cărţi şi să las presa care îmi schilodeşte stilul, talentul, harul.

Provocând-o pe autoare să povestească despre cartea cu care mi-am desfătat simțurile cititorești câteva seri, autoarea a subliniat: …

În 2005, pentru că era mai demult… pe ţeavă, am publicat a doua carte a mea, Cumpăna unei vieți. Un roman inspirat dintr-un fapt real, cu un veteran de război întors acasă, doar din întâmplare, dacă există, cumva, întâmplare, după 58 de ani. Desigur, şi cu alte personaje. Pe el, pe omul acela care purta pe umeri nu doar hlamida anilor, ci şi pe cea a unui destin absolut terifiant, l-am întâlnit într-o gară. El, copleşit de viaţa şi de povestea lui, lăsase trenul să plece, fără să se urce, nici măcar la ultimul vagon. Eu, o tânără şi entuziastă ziaristă, aflată într-o documentare pe acolo, mă întinsesem la vorbă cu oamenii şi scăpasem trenul. Ultimul vagon se depărtase ferm din gară, când eu taman ce ajunsesem. Următorul tren era peste vreo trei ore. Aşa că, în liniştea acelei gări mici, în parfum de liliac şi trandafiri, aşezaţi pe nişte pietre rămase din ce fusese odinioară o bancă, ne-am pus, omul acela şi eu, pe sporovăit. Desigur, el mai mult. Eu, pe lângă faptul că rolul meu era să adresez întrebări, nu să şi răspund la ele, eram şi potopită de acea felie de viaţă pe care bătrânul din faţa mea, ca în faţa altarului, mi-o relata. Nu bănuisem nicio clipă, nici măcar una singură, când am scăpat trenul şi am înjurat, cu simţ de răspundere, mecanicul, impegatul, locomotiva, frânele, saboţii, că aveam să aflu o poveste absolut răvășitoare şi copleşitoare. Probabil, una dintre cele mai copleşitoare şi răvăşitoare poveşti pe care le-am aflat ca ziaristă, ca scriitoare, ca om. Ca s-o întregesc, dar şi pentru că documentarea e meteahnă gazetărească, am luat legătura şi cu familia veteranului, de aici, din ţară. Pe cât de uşor mi-a povestit omul din gară, pe atât de greu au vrut ai lui să vorbesc, să scriu, să aflu despre întreaga situaţie. Aşa că, am localizat povestea altundeva, am dat alte nume personajelor, ca să nu mă trezesc cu procese, am lăsat şi imaginaţia să zburde. Şi a ieşit ce-a ieşit. Despre romanul Cumpăna unei vieţi, criticii literari, dar şi cititorii, au spus că e fabulos, răvăşitor, colosal, şocant, halucinant. În ce mă priveşte, mai spun doar atât: avem, aici, un veteran de război întors acasă după 58 de ani, o nevastă care l-a aşteptat încrezătoare că trăieşte, versurile de la Veşnica pomenire: „unde nu este durere, nici întristare, nici suspin” şi suflet. Mult suflet, al lor, al celor care au fost parte în poveste, dar şi al meu, care, cu umilinţă şi reverenţe în faţa vieţii, am scris…”

După aceste cuvinte ce suplinesc dorințele mele de cititor de cursă lungă nu m-am putut abține să nu o redau pe autoare într-un articol dedicat ei, apoi a fiecărei opere în parte, nu am avut cum să trec cu vederea și să nu subliniez ticluirea prin cuvinte și a felului unic de scriitor și făuritor de metafore și povești marca Nina Marcu!

Este posibil ca imaginea să conţină: Nina Marcu

Autoarea: Nina Marcu

Sursa foto: pinterest.com