Chiar dacă…

Am fost încercată de-a lungul timpului de oameni, de circumstanțe și momente care m-au marcat fără a avea și eu un cuvânt de spus. Am plonjat în mocirla cuvintelor și a reproșurilor, am fost produsul unor decizii luate fără mine și am fost o păpușă în mâinile unor lecții care ar fi trebuit să mă facă „om mare”. Astăzi plângerile și nemulțumirile proprii parcă nu mai au amploare. Totul a fost ca un fum al amintirilor, a fost…și s-a dus. Chiar dacă viața mi-a demonstrat că nu totul e corect, că nu totul e făcut din bine și frumos, că nu totul e pe roz iar oamenii de cele mai multe ori aruncă în tine cu pietre, eu nu am cedat, am înfruntat totul chiar și din genunchi, m-am adunat din mii de cioburi și am făcut din asta fortăreața sufletului meu.

Chiar dacă mă doare, chiar dacă am multe răni deschise, chiar dacă unii oameni îmi confirmă că ce fac o fac în van, sau că nu le pasă… eu voi rămâne așa cum sunt. Cu tristeți în rămășițe dar cu zâmbetul pe buze, cu of-uri suferinde dar nu și cu o definire prin ele, cu păreri de rău dar nu cu o închinare în fața neputinței, cu înstrăinare dar nu în defavoarea mea ci totul pentru a-mi găsi calmul și întâietatea. Știu că am multe de învățat, știu că viața e un puzzle greu de așezat pe piese, știu că nimic nu ți se dă pur și simplu…și că totul are un cost… însă îmi asum învățarea, conștientizarea și nevoia de a Fi mai presus de orice… zi de zi.

Chiar dacă încă port cu mine gustul dezamăgirilor, a dezolanțelor, a neiubirilor, eu sunt eu. Nici mai mult nici mai puțin- sunt eu! Îmi ies din piele pentru a învinge solitudinea, reflectez prin simpla interacțiune cu natura și cuprind cu ochii bucuria de a vedea lumina zilei. Sunt o ea ce prețuiește curățenia iernii și culorile verii, băgățiile toamnei și reînnoirea primăverii. Sunt eu, acea care a înțeles că ziua este deschiderea și închiderea unei uși, lăsându-i pe cei care privesc prin deschizătură să ghicească ce s-a văzut în frântura aceea de clipă, un stop cadru a ce a fost și o reinventare a ce va urma să vie… Și nu mă plâng… nu e nici timpul potrivit, nici dispoziția de negru într-o iarnă cețoasă… și albă. Viața e memorată de fiecare în felul său, contează cum… chiar dacă!

Te iubesc cu sufletul!

Sunt o romantică cu vise în priviri și cu gândurile într-o notă a valsului unei iubiri ce tronează în inima mea. Și vreau să trag o linie a stării mele de beatitudine, tu iubirea mea să știi că te iubesc mult în cuvinte însă pe zi ce trece tot mai mult cu sufletul, ca aerul de vital, ca lumina zilei, ca culorile existențiale. Alături de tine sunt Poezie, mă unduiesc sub forma cuvântului și a atingerilor, mă înfior ca o metaforă în plin avânt și mă cutremur de la iubiri de iubit. Știu multe cuvinte frumoase, feerice și din inimă, cuvinte ce descriu stările mele și ale noastre de beatitudine și extaz, știu să vorbesc despre iubire, deoarece tu ai plantat această complementare în mine. Ai pus jumătatea ta alături și m-ai suplinit prin frumos și unic. Uneori o privire îmi e de ajuns, uneori o simplă mângâiere, uneori explicațiile nu își au locul, iar „te iubesc” e o formă de a fi.

De cele mai multe ori, cum și cu ce intensitate te iubesc nu are o explicație, sau o definiție fixă, e așa cum trebuie să fie. Chiar dacă folosesc mii de cuvinte, chiar dacă mă tulbură emoția ce ți-o citesc pe chip, uneori liniștea noastră e mai gălăgioasă ca un stol de vrăbii. Zilnic îmi susur mierea pe contopirea unui sărut, folosind răgazul unei respirații pentru a-ți confirma o dată și încă o dată iubirea! Sensibilă, inocentă îmi las privirea în jos și îți zâmbesc… îmbrac cămașa ta, întind dresurile ușor pe picior, și pășesc cu pași timizi spre o viață împărțită la doi. Și visez cu ochii deschiși cum… ochii se caută, cum sufletul meu adoarme lângă al tău, cum mâinile descoperă unduirile senzualității feminine, cum buzele sorb o respirație, cum între noi dorințele sunt vitale, cum chemarea ta e un jurământ într-o eternitate.

Aș scrie multe, aș cânta veșnic iubirea și semeni unui pictor în floarea artei aș desena linii ale vieții într-o transă a inspirației. Acum însă sufletul mi-e tăcut, iar privirea o caută pe a acelui El ce îmi zâmbește ștrengar, cel care are prioritatea sufletului care este mut în fața acestui val de iubire. Inima nu strigă acum, ci doar se precipită într-o palpare a unui efervescente stări de plenitudine. Ne privim. Ne iubim. Ne descoperim pe zi ce trece. Iar… tăcerea ne e aliat în această îndulcire a buzelor, iar eu… și tu, noi doi oameni ce se iubesc, liniștea și împăcarea e cea mai frumoasă declarație de dragoste.

Eu și El suntem partea cea mai frumoasă din lumea asta mare. Suntem uniunea unui joc al sorții care ne-a împins în brațele unui altuia pentru a desena cu praf de stele iubirea. Viața ne-a hărăzit încercări însă doar în doi vom înfrunta ceața dimineții și vom valorifica amurgul roșiatic; doar noi doi vom putea doar ținându-ne de mână să scriem istoria boemică a celui mai cântat, și tatuat sentiment, iubirea!

Sursa foto: pinterest.com

Inspirație de decembrie!

Luna decembrie este una dintre cele mai frumoase din an, și e preferata mea. Lumini. Culori. Poveste. Și nu putem nega că fiecare din noi avem tendința de a ne molipsi de bucurie și dăruire în această perioadă. E momentul în care ninge cu vise în nopțile cu însemnătate, ninge cu bucurii atunci când fiecare își amintește tradiția, nevoia de a fi cu familia, ninge cu speranţe pentru că în această perioadă se amintește mai des bucuria de a dărui, și încrederii că totul va fi bine! Acum mai mult ca niciodată razele unicității transmit magie curată … plutește în văzduh aroma de scorțișoară, portocală și prăjituri coapte pe vatră… gustul copilăriei, gustul de viață. Podoabele bradului ne subliniază apropierea și zvâcul pe care-l adormin în altă perioadă din an, …și ninge, pentru a lipi oameni de zăpadă… și a fi mai fericiți!

Și cum e decembrie fără dorința și așteptarea lui Moș Crăciun, și cadourile… începând cu noptea bătrânului Moş Nicolae, magica noapte în care se oglindește bucuria pură a tradiției, a acelor povești spuse și cântate la gura sobei… până la aroma și ispirația Crăciunului, nu trece nimic. Totul e poveste în decembrie, chiar și inspirația mea. Împodobirea bradului, colindele, alegerea culorilor, ornamentelor, a felurilor de bucate, dulciurile ce nu pot lipsa, totul se asezonează cu magie. Cu starea mea de bine, și cu nevoia de a da mai departe.

Este sărbătoarea tuturor, iar împărțind o petrecere, o datină ne apropiem mai mult de cei pe care-i avem la ore distanță, cei care sunt la capătul pământului cântând aceleași versuri de serbare într-o limbă a prieteniei. Anume în această perioadă simt că participăm cu sufletul la tot ce e sentimental, și de o împlinire care greu o pot reda în cuvinte.

Cum mă simt? Ca un an în decembrie. Valeriu Butulescu

Decembrie este luna bucuriei. A sensibilității care ne răscolește. Niciodată zâmbetul nu e mai colorat ca acum, niciodată vocile nu sunt atât de frumoase ca într-o succesiune de clinchete a colindelor suave și tradiționale. Seara lui decembrie e de paradis, e apusul ce-ți dansează umbrele fumurilor de peste dealuri, e despre formele fulgilor ce își valsează căderea, e despre cuvintele care par a se naște de nicăieri, într-o erupere a unei inspirații menite să trieze ziua și să facă pact cu noaptea cea liniștitoare.

Decembrie e despre inocența copilărească. Fie că ești adult, fie că ești un suflețel în formare. E despre zâmbete pe faţă, despre dar din dar și emoție învelită în caramel. Este luna cum obișnuia bunica să spună… a omeniei, unde fără să vrei faci bine, cooperezi, și uiți de povara zilelor. Decembrie este timpul când stai în jurul focului și pur și simplu trăiești clipa. Nu cauți răspunsuri, și doar absorbi spiritul acesta magic care parcă îți redă aripi. Armonia îți colorează privirea, și totul ți se pare atât de simplu, atât de boemic.. iar gălăgia deranjantă e undeva departe de a te defini, de a te chinui. Acum și aici… de decembrie mi-e a iubire, a emoție, a inspirație! Cuvintele vin și pleacă… gândurile îmi țes povești iar fulgii parcă nu mai obosesc să se învârtă în dansul lor, iar eu… eu trăiesc din iubire! Tu cum vezi acel decembrie al tău?

Sursa foto: pinterest.com

Decembrie e poartă către iarnă!

Este decembie. E vremea să zâmbești, să iubești și să trăiești prin fiecare por sărbătoarea! E luna în care eu plutesc prin praf de stele fiind o visătoare înnăscută. E luna în care se deschide poarta spre iarnă dar și spre curățenia unor emoții ce se adâncesc în suflete. E povestea ce se cerne din cer, prin forme, prin uniunea astrelor și a pământului. E luna în care ar trebui să ne uităm în jur și să cuprindem cu privirea toată această goliciune ce se învelește în alb semeni unei haine țesute din puritatea lacrimilor de îngeri. Acesta este felul în care natura ni se arată!

…e emoția de a împărți

E decembrie, cu înveșmântarea înghețată, cu nopți friguroase și pline de mister, cu momente petrecute în liniște deplină și speranță, cu zile scurte și seri în jurul focului dansant, și cu vaga senzație că totul se transformă, totul semeni unor fumuri ridicate spre neant, … iar timpul se mișcă mai lent, mai leneș. Mai șăgalnic. E cea mai frumoasă lună din calendar, sunt zilele cele mai pline de bucurie și consistența împlinirii depline. Pentru că anume în această perioadă, de sfârșit de an reușim să scoatem în evidență latura noastră sensibilă de a dărui, de a fi mai buni, acea stare pe care o lăsăm din vedere pe tot parcursul anului.

…vin momente magice

Este decembrie. Este luna colindelor, a luminițelor, a brazilor împodobiți și a cadourilor. Orice suflet vibrează, orice emoție se simte înmiit, orice om e mai empatic, mai zâmbitor, mai efervescent în tot ce înseamnă iubire din iubire și dar din dar. Fiecare casă se pregătește pentru sărbători adunând prin coșuri fructe și în deosebi portocale, se simte puțin câte puțin condimentarea vinului fiert și a mirosului de scorțișoară și ciocolată caldă. Decembrie cumva ne adună la un loc, petrecem timp alături de familie, și cei dragi, ne înfruptăm cu bucatele tradiționale pregătite cu migală și împărțim bucurie în jurul nostru.

…este momentul când decorezi, dăruiești și iubești

Decembrie e momentul frumosului, al contrastelor, a iubirilor și a senzațiilor de apropiere. Mereu a fost și va fi. Îmi lipesc fruntea de geamul rece al ferestrei și admir luminile care s-au instalat jucăuș să-mi joace privirile. Atâtea lucruri extraordinare se întâmplă în lume. Parcă aidoma unei vrăji atmosfera se încarcă de feerie, de blândețe și iubire necondiționată. Totul e viu, e viață, e decor. Ce minunată e tulburarea aceasta a sărbătorilor ce cu pași repezi ne bate la ușă, toată alergătura, pulsaţia şi forfota care ne transpune într-o poveste fără început și sfârșit, una care e de o mie de ori mai vie, mai iubibilă, mai boemică. Acum și aici acest frumos decembrie ne face să ne simţim mai acasă…

…bilanț sufletesc

Decembrie e poartă către iarnă, către tot ce înseamnă a trage linia și a vedea de unde și până unde. Iată marea semnificație a acestei luni care leagă ce-a fost cu ce va fi… cu trecutul zilelor pe ducă și cu pașii viitori ce cu repeziciune își iau avântul. E perioada în care sufletul își cere tributul, își scutură stările și gândurile, își așează sentimentele și faptele iar noi plutim semeni unui fulg în văpaia lui ianuarie, a unui început ce uite că vine și tot vine. Decembrie este luna bucuriei. A fericirii copilăreşti. A împlinirii sufletești. Este luna mărinimiei, a omeniei şi dărniciei. Afară ninge, și nu cu fulgi ci cu vise… unele sunt ale mele!

Sursa foto: pinterest.com

Când unii oameni se zgârâie de titlurile vechi de carte eu le strâng la piept ca pe cele mai prețioase comori!

Cărțile sunt oaza mea de liniște, calmitate, plenitudine și efervescență spirituală. Mereu am găsit în ele ce probabil niciodată nu voi găsi în viața de zi cu zi. Datorită lumilor descriptive, a senzațiilor mânuite de o imaginație dibace a autorilor cărțile în ani au devenit nemuritoare și mereu pregătite să coaguleze și să facă trecutul prezent și prezentul un curcubeu de contemplații ale vremurilor boemice. Începutul lor de fapt nu e un început ci o așa zisă veșnicie prin reeditare a cuvântului în toate formele lui. În ele trăiesc emoția pură și nălucirea subconștientului în faza sa de erupere textuală. În ele impresiile trezesc în noi feeria magică a timpurilor, a cavalerismului și a voalurilor dantelate a unor iubiri dansante în cel mai senzual dans. Și trebuie să știm că, destinul cărții nu începe atunci când apare fermecătoare și grațioasă de sub greutatea tiparului, ea e „povara” gândurilor unui autor ce își petrece clipele scriind, boțind privirea spre a reda plăcerea citirii și împlinirii prin ceea ce iese, și pentru a o face nemuritoare prin ani și totuși… fără a ști în ce mâini va ajunge, fără a ști dacă va plăcea și nu va zace într-un morman de cărți uitate.

Lumea mea e o lume a cărților, colțișoare care găzduiesc „mici și mari comori” cu file îngălbenite, cu miros de umezeală adunată prin ani… însă toate îmi crează un univers mic și frumos în care mă regăsesc ori de câte ori am nevoie. Iar când unii oameni se zgârâie de titlurile vechi de carte eu le strâng la piept ca pe cele mai prețioase comori. Deoarece stilul autorilor de altă dată este inconfundabil, unic și de o eleganță specifică fiecărui timp în parte. În funcţie de zonă, oraș și stil cărțile din biblioteca mea reprezintă bogăția cu care mă mândresc zi de zi, au o importanţă deosebită pentru mine și sunt de o semnificaţie istorică desăvârșită, unele printre paginile ruginii ca în plină toamnă ascund suferințe fugare, biruințe și înfrângeri, unele îmi dezvăluie părți documentare, altele din cele artistice, unele subliniază știinţe, iar altele iubiri de o vechime care mă lasă purtată pe aripile vântului. Și toate în ansamblu sunt de o unicitate pecetluită în timp.

Și sincer, atunci când am ocazia să adopt o carte o fac cu cea mai mare plăcere, le găsesc pentru fiecare un colț în casa și inima mea, pentru că viața cărților nu se sfârșește atunci când au paginile uzate și miros a rânced, sau când sunt cu coțurile roase sau uzate până la refuz, viața lor nu se duce atunci când galbenul devine maro, iar timpurile se schimbă, viața lor nu se termină nici atunci când sunt arse în neștire de către niște suflete pustiite de cultură, viața lor nu se va sfârși nici atunci când vor fi considerate „prea vechi”, „prea banale”, „prea odioase” sau „prea neinteresante”, și nici măcar atunci când sunt ignorate de cititori, viața cărților mele în special va trona pentru că Eu le dau importanță și nu mă zgârâie mâna să le ating cu blândețe, nu mi se provoacă dezgust de la mirosul ce fumegă a anii trecuți din mână în mână, nici nu mă sfiesc să spun că în biblioteca mea cele mai multe cărți sunt din celea Vechi, cărți care nu au încăput în mâna și inima unora, cărți care au fost abandonate fără a li se da o șansă, cărți care nu au plăcut pur și simplu. Însă eu cu ele mă mândresc pentru că am adunat istoria și tipografia veche ca pe niște perle șlefuite de anii ce le-au dat valoare. Și totuși, farmecul lucrurilor vechi este incontestabil.

Nu pot anula plăcerea de a citi cărțile noi, autori „proaspeți” care vin cu viziuni înfloritoare, însă nu pot trece cu vederea că unii oamenii se debarasează agresiv de cărțile vechi parcă ar avea ceva vicios; mirosul și senzațiile pe care le lasă paginile unor cărți vechi sunt cu totul aparte. Nu este nimic mai plăcut și mai interesant decât palparea paginilor unei cărți vechi și izul de tuș, cerneala de o vechime consistentă, dar și textura aspră a hârtie uscate și îmbibate în praf și parfum stătut. Nici nuștiu dacă îmi înțelegeți pledoaria… Așa mi-e greu să descriu senzația când țin în mână o carte veche, poate unii sunt în aceeași barcă ca și mine… aceleași emoții, aceleași percepții… această bucurie nu se compară cu nimic. Și nici nu se va compara!

Sursa foto: pinterest.com

Cineva m-a întrebat…

Nu tare demult, însă anul acesta cineva m-a întrebat: „Cine te-a învățat să te bucuri așa de viață? Cum poți fi așa fericită?… Ei bine, Nimeni, eu mi-am făcut alegerea, iar aceea este în favoarea mea și a bucuriei mele. Dar tu?

După cum am menționat, nimeni nu a contribuit la „a mă bucura așa”, nu că aș fi toate zilele un zâmbet și o feerie, mai am și eu micile nostalgii, însă în ansamblu și prin viață am ales că iau ce e mai bun și frumos, să mă înconjor de oameni pozitivi și de la care mereu să am ceva de învățat. Sunt un tipaj care din start anulează conflictele și evită meschinătatea. Iar acest fapt îmi scoate în față toate coloriturile minunate a acestei vieți acum în plină toamnă. Sincer, nici nu am fost vreo tristă de-a lungul vremii, mă și țin minte cum alergam, ba nu, zburdam cu codițele în aer, și cu o privire pe care pur și simplu am păstrat-o; au fost, nu neg și momente de eșecuri edolescentine, perioade de întunecime densă însă pe care le-am depășit cu demnitate. Și am mers înainte cu capul sus, și îmi repetam: ”sunt bine, deci, fericită!”.

Cu timpul am înțeles că viața nu este mereu spectaculoasă pentru mine, și cred că și pentru alții, ea nu este un continuu basm sau unsă cu miere, și nici nu e o plută spre nori. Iar să asociezi viața cu expresia… „să faci rai din ceea ce ai” ține de fiecare dintre noi, cum rezonăm cu oamenii și cu sinele nostru individual. Întorcându-mă la întrebarea propriu zisă… cine m-a învățat să mă bucur de viață? Eu sunt aceea, am găsit acea liană de care să mă prind și acea joie de vivre care mă înalță. Este ușor să spui că trăiești zen și vesel când ai mediul favorabil să faci asta. Însă adevărata artă a bucuriei de viață este atunci când reușești, chiar și în mijlocul furtunilor care dau cu tine de toți pereții, să găsești calmul necesar să zâmbești, să înaintezi și să îți duci zilele onest, în special cu tine însuți.

Am fost întrebată, și poate o să mai fiu… însă fericirea mea e în descoperirea lucrurilor mărunte, iar odată ce am conștientizat asta, mi-am dat seama cât este de importantă viața, fie ea și cu năbădăi. Este o adevărată măiestrie și forță lăuntrică să ne bucure florile colorate, minunea naturii, o carte nouă, o plimbare în parc, un film, o apropiere prietenoasă, oamenii noi, o muzică vibrantă. Iar arta bucuriei se învață zi de zi, cu fiece clipă ce înțelegi că a te sabota nu-i o soluție, esența e în alegerea pe care o faci, aici și acum! Nu este o muncă ușoară să pricepi miezul acestor bucăți ale completări sinelui, însă când ajungi să savurezi autentic și continuu viața cu bucurie, să ai niște obiceiuri care să te bucure zi de zi, atingi o formă de succes personal pe care ar trebui să o căutăm toți. Să ne educăm din nou dacă am rămas repetenți în ale vieții.

Nu m-a învățat nimeni să mă bucur de viață, ba din contra, au rupt din mine cât au putut pentru a mă încurca și a-mi presăra suferințe, oameni care m-au crezut poate „prea fericită” alimentându-se din forța mea pentru ca ei să înainteze, însă, să fim serioși, o dată ce-ți anulezi bucuria ta nu mai poți lua de la altcineva. Nu m-a învățat nimeni și nici modele prielnice nu am avut, dar am preluat de oriunde doar ce inimii mele i-a plăcut, și am depozitat într-un colțișor mental sămânța împlinirii prin fericire. Așa deci, m-am dus singură în această direcție și am învățat. Și mai învăț!

Am spus și poate mă voi repeta, viața este o călătorie de la care avem ce prelua, de la care avem ce absorbi și completa… fără încetare. Nu știm unde ne poartă dar singuri alegem ce punem în bagaj. Iar alegerea mea …e alegerea mea! În orice colț al lumii, în orice situație, în cel mai întunecat eșec nu aș fi sau m-ar trimite un om sau o problemă voi lupta să ies din umbra dezolanței, voi găsi cel puțin un motiv de bucurie, fie ea și înjumătățită. Eu voi căuta… și voi găsi, și atunci mă voi prinde de acea speranță și voi înainta. Nu spun că este ușor, și poate nici nu va fi, însă vă spun cu sinceritate că pe mine m-a salvat de fiecare dată. Și, din păcate, viața m-a zguduit fără milă și m-a purtat până acum prin multe locuri anevoioase, cu durere și presiune, cu greu din cela până la priviri în gol. Până la sufocare. Însă alegerile mi le asum, iar astăzi aleg Fericirea…. Tu?

Imagen vía We Heart It #blackandwhite #Darkness #gothic #lace #nature #skin #varnuak
Sursa foto: pinterest.com