Citind-o pe Nadia A. Linette. Cartea „Gustul seducției”

Am descoperit scrierea determinată pe simțurile cele mai incitante a autoarei Nadia A. Linette prin intermediul cărții „Terapie senzuală”, iar recent când i-a apărut noua sa carte am știut că tot ce voi găsi printre file va fi incendiar. Astfel, romanul „Gustul seducției” s-a dovedit a fi o carte a genului erotic care a îmbinat scenele fierbinți cu o poveste menită să răvășească. Am fost surprinsă de închegarea acțiunii și a incursiunilor care m-au scos din zona de confort însă am apreciat enorm faptul că totul s-a terminat cu bine, chiar dacă începutul m-a zguduit. O să vă dați seama de ce pe parcurs.

Povestea începe într-un mod extraordinar, Cristina este răpită din campusul universitar și este dusă într-un loc străin; presiunea este mare, iar întrebările sună mai ceva ca niște gonguri menite să străbată fiecare cotlon al inimii. Este lăsată acolo, dezgolită și expusă într-o manieră total străină ei, ea fiind o fire retrasă, înspre extrema fetei eminente ce nu iese sub nici o formă în evidență. O fire gri într-o lume plină de culoare aceasta are un scop fix, să dețină o diplomă pe cunoștințe și merite pentru a dobândi un alt statut decât cel avut la zi. Aceasta totuși nu înțelege de ce sau de către cine este sechestrată și ținută în neștire. Până într-o zi în care îl vede pe el, acel ce îi va da răspunsurile dar care o va face părtașă într-un plan bine pus la punct. Prețul e ca ea să-și finiseze facultatea cu brio, apoi se vor alătura cot la cot pentru un vis, un scop și o redobândire a „libertății”. Poate vă întrebați cum a fost ea în stare să accepte în pofida faptului că a fost răpită… ei, aici dilemă, doar citind ve-ți afla, eu mă voi abține să vă spun.

Victor, cel ce a răpit-o o instruiește pe Cristina într-un mod al seducției și al păcatului, el este acel personaj ce vrea să iasă de sub influența propriilor părinți. Proprietari a unui imperiu imobiliar părinții au un plan de a face din el un pion în propriilor jocuri de afaceri, acesta însă este sugrumat de acest mod de viață impunându-și un plan pentru a fi el singur împotriva tuturor, însă nu fără ajutorul ei.

După multe încercări, lacrimi și luni de „fierbere” Cristina își execută partea sa de înțelegere, însă soarta face ca aceasta să se îndrăgostească chiar de propriul său răpitor, o situație des întâlnită chiar și în psihologie; însă am preferat să văd partea bună a lucrurilor, în speacial a conexiunii dintre cei doi care a fost incendiară și cu replici încărcate de o sexualitate palpabilă dar și a faptului că aici sentimentele vin din ambele părți. Chemarea vine de la el spre ea și invers până se abandonează și trăiesc aici și acum.

Încercările prin care trec cei doi vor avea menirea doar să-i apropie și mai mult iar evenimentele finale vor fi cireașa de pe tort îndulcindu-mi părerea asupra acestei relații, care poate avea și consecințe ale acelor săptămâni în care Cristina a fost captivă, răpită de el. Pentru că știu, nimic nu trece, iar un șoc poate crea mai multe lacune decât ne-am putea imagina. Însă m-am abandonat poveștii și convingerii că iubirea va trona. Azi mai mult ca ieri.

Cartea „Gustul seducției” a fost o poveste foarte bine realizată și captivantă deopotrivă. Ritmul alert mi-a accelerat pulsul iar însăși creionarea scenariilor mi-a acaparat toată atenția. Jocul pasional mi-a desenat zâmbete iar unduirile erotice au dat tonul acestei povești. Pot să spun că acest roman a doborât toate zidurile și a permis resimțirea gustului seducției fără limite. Recomand cu drag romanul celor ce apreciază o cartea ce îmbină eroticul sensibil cu developarea unor scene de viață cu o încărcătură firească (mai puțin răpirea). O lectură ușoară, relaxantă, care îți transmite o multitudine de sentimente contradictorii. 

Citind-o pe Raluca Iacob. Cartea „Păcate arse”

Sunt două motive pentru care poți citi o carte: 1. ca să te bucuri de ea, 2. ca să te lauzi că ai citit-o. – Bertrand Russell

Am ținut să încep cu acest citat deoarece eu am îmbinat atât de frumos motivele de mai sus încât bucuria și lauda s-au contopit într-o emoție vie. Iar cum m-am aflat la prima mea întâlnire cu stilul și scriitura autoarei am fost pe alocuri răvășită de entuziasmul său literar, de creionarea acțiunii și cimentarea acesteia printr-un subiect atât de puternic. Nu pot lăsa deoparte faptul că însăși locația, punctul de pornire a stârnit în mine atâtea curiozități încât abia la final am putut respira ușurată. Într-un fel…

Cartea care m-a purtat pe străzile pariziene se numește „Păcate arse”, scrisă de Raluca Iacob, editată la „Cassius Books”, o poveste înflăcărată despre trădare, dramă, frică și renaștere din cenușă; despre iubirea ce schimbă și noțiunea de speranță într-un fum al deziluziilor.

„Supravieţuitoarea incendiului devastator de la Catedrala Notre-Dame din Paris, Jo Hernandez, se luptă cu demonii trecutului pentru a putea trăi într-o lume în care nimeni nu este nevinovat. Prinsă în vârtejul nesiguranţei, având asupra ei cel mai important artifact pe care omenirea l-a cunoscut vreodată, Jo cere ajutor unchiului său, Cai. Acesta, dorind să-şi salveze nepoata preferată, se vede nevoit să apeleze la cel mai bun prieten al său, Dante, cu care împarte un secret ce i-ar putea băgă în închisoare.”

Cartea ne întâmpină furtunos, mai axact încins într-un plin dezastru  la Catedrala Notre-Dame din Paris, unde flăcările își fac zbuciumul într-o tragedie istorică de proporții. Printre dărăpănături și obiecte arse până la cenușă într-o încăpere lăuntrică se află și  Jo Hernandez, o tânără a cărei viață nu va mai fi la fel. Aceasta reușește ca prin minune să se salveze, însă grelimea celor întâmplate o va urmări peste tot, și mai ales că aceasta duce după sine un obiect de o valoare incontestabilă. Treptat evenimentele se precipită, Jo constată că nu poate avea încredere în nimeni, nici în mătușa sa meschină, nici în unchiul său ce o suspectează subtil de o eventuală implicare, în nimeni; și totuși în plină amărăciune aceasta sună la unica sa speranță, îi cere ajutor unchiului său, Cai, cel care nu a dezamăgit-o niciodată. Iar de aici pornește partea cea mai interesantă…

Cei ce au incendiat Catedrala sunt de negăsit, scopul lor este incert iar poliția încă nu are un suspect; însă realitatea e totuși alta, iar acei ce au dorit ca artefactul Coroana cu Spini a Mântuitorului să nu cadă pe mâini păcătoase își încrucișează pașii cu cei a tinerei noastre într-o manieră mult prea familiară. Soarta face să-i alinieze și să parcurgă un traseu al pericolului pentru a înțelege adevăratul preț al vieții. Sacrificiile nu vor fi puține, contrastele vor fi mari, de la luxul parizian la sărăcia din șatra de țigani, de la limbaj select la înjurături pestrițe, de la siguranță la acea teamă acerbă.

Și printre toate întâmplările primejdioase iubirea se strecoară, Jo îl va întâlni pe acel el ce-i va da definiția libertății, a naturaleții și simplității, chiar dacă drumul le va fi anevoios. Ambii se vor trata de toate relele și influențele, se vor jura credință și momente în doi, vor lupta pentru ce-i a lor și nu vor cădea în ispite înșelătoare. Vor încerca să repare totul și să se reclădească doar prin ceea ce înseamnă ei împreună.

Pânza se țese aprig, autoarea a încercat să dea fiecărui personaj o personalitate, o menire, un scop, învăluind toată cartea într-o tornadă de evenimente în plină amploare, și cu sinceritate menționez că mă rătăceam în toate acele pățanii în care intrau eroii principali, mereu mă întrebam dacă mai au pe cineva pe urmele lor. Mă lăsa fără grai atitudinea dar și alegerile făcute, și nu în ultimul rând nu înțelegeam pe deplin de unde-și luau puterea, încăpățânarea și îndârjirea de a continua un joc destul de periculos în care în orice moment ar fi ajuns înfrânți.

Ce a urmat vă îndemn să aflați, pot doar să vă spun că nimic nu e ceea ce pare, iar direcția în care se îndreaptă acțiunea cărții e destul de interesantă și tare sper ca următorul volum să mă lumineze în multe privințe. Întrebările sunt foarte multe… în special cele legate de Coroana cu Spini a Mântuitorului.

Cartea „Păcate arse” s-a dovedit a fi o scriitură destul de „aprinsă”, una care mi-a atras atenția în special prin evenimentul arderii Catedralei Notre-Dame, un moment din istorie care a lăsat mai multe întrebări fără răspuns, astfel curiozitatea mea a crescut în intensitate. Un roman ce a trecut de la tragedie la iubire, de la agonie la extaz. Am apreciat dorința autoarei de a scoate în față o întâmplare de mare importanță și de a creiona o poveste, una în care nu a lipsit pericolul și iubirea, trădarea și sacrificiul. Am rezonat cu povestea însă aș fi vrut mai multe descrieri istorice, o aprofundare mai mare asupra artefactului luat de Jo dar și a incendiului, cu siguranță sunt niște substraturi pe care le voi vedea în volumul următor și care îmi vor mulțumi curiozitatea de cititor. Recomand cu drag romanul celor ce sunt în căutarea unei acțiuni ce va trepida, celor ce caută ineditul și celor ce vor să parcurgă o carte ca o developare a unui film intens și atractiv.

Citind-o pe Irina Dumitru. Cartea „Ceața Albastră. Volumul 2”

Eu aş defini cartea ca pe o lucrare de vrăjitorie, din care ies tot soiul de imagini ce tulbură minţile şi modifică sufletele. Anatole France

Zilele trecute v-am vorbit despre o carte S.F. care pur și simplu m-a acaparat în întregime chiar dacă nu sunt mare fan cărților de acest gen, însă romanul „Ceața Albastră” mi-a demonstrat că uneori împletirea realului cu nefirescul poate fi tentantă atunci când o mână antrenată o înșiruiește pe foaie. Autoarea Irina Dumitru a făcut o „vrăjitorie” cu aceste volume în care am găsit nu doar o istorisire bine scrisă dar și acel mister ce nu te lasă până nu-l descoperi, acel miez de legendă și paradox al universalismului.

 „Privat de amintiri, David caută răspunsuri în ochii fetei care-i bântuie visele. În vremea aceasta, Maya plănuiește răzbunarea. Războiul este inevitabil și doar el mai poate schimba ceva.”

Dacă în primul volum ne sunt prezentate scenariile relatate în mare parte de David, volumul doi este împărțit, de el și ea, de Maya rebela care i-a cucerit inima, dar care acum îl crede un trădător, unul care a abandonat-o în cel mai nepotrivit moment dar și de David într-o manieră mai intimă, una care are menirea să zdruncine toată scriitura punând piesă cu piesă într-o mare de bucăți înșiruite haotic. Astfel aici îl vom găsi pe un David străin în propria-i piele, unul care are un gol ce îl sugrumă, iar unele incursiuni îi adeveresc temerile, ceva s-a întâmplat.

Pe de altă parte a baricadei Maya luptă pentru o cauză ce în speranță îi va reda libertatea mult dorită, însă totuși suferă, inima îi dictează iubire iar mintea lichidare. Simte că a fost folosită de David iar acest aspect nu-l poate trece cu vederea, însă o situație o face să-și alunge ranchiuna față de acesta ba chiar să o redirecționeze spre propria-i mamă, cea care i-a distrus visul la o iubire sinceră. Împrejurările însă sunt mult prea vitrege ca să-și plângă de milă, iar când într-un final printr-un miracol apare „el” și se simte din nou protejată de îmbrățișarea lui tot ce-a fost și ce urmează să vină i se pare mult prea așor avându-l aproape. Legătura puternică dintre David și Maya îi fac un întreg ce se caută, nici chiar serul uitării nu a putut sta în calea destinului.

O dată venit printre refugiați David află multe lucruri ce au avut lor printre ei, dar totodată este și mai înverșunat să pună punct invaziei Orionilor o dată și pentru totdeauna. Însă surprizele abia răsar iar gustul amar nu întârzie să apară. Noile descoperiri îl dezamăgesc profund pe acesta dar și constată adevăratele scopuri ale Orionilor și de ce au nevoie atât de avid de oameni. Întorsăturile apar la orice colț iar viața celor doi e mereu pusă la încercare, mai cu seamă atunci când apar personaje din umbră ce țintesc în cele mai sensibile locuri profitând la maxim de poziția avută, și totuși, aici fiecare își urmărește scopul, care și a cui este vă îndemn să aflați, eu am rămas încă cu multe întrebări, și cu tot atâtea necunoscute. Acest aspect e un lucru foarte bun atunci când citești o carte bine pusă la punct, nimic nu trebuie să se pună pe tavă, ba chiar trebuie să se lase o „ceață” albastră sau… peste text în nevoia de a mai reciti pentru a nu fi scăpat ceva.

Finalul cărții este unul trasat cu linii sângerii, un sfârșit care s-a dorit cu ardoare însă nepunând în calcul pierderile destul de însemnate. Regăsirile au avut menirea să îndulcească privirile celor doi tineri însă conștientizarea ce a venit ca un duș rece a îngreunat sufletele. Moartea și-a luat tributul dar și a marcat o filă din istorie amintind încă o dată cât de nuputincioși ne aflăm în fața unui eveniment prestabilit, fie că suntem oameni sau orioni, de pe Terra sau de pe o mică planetă din Constelația Orion.

Cartea „Ceața Albastră” s-a dovedit a fi un S.F. multilateral ce a cuprins două specii diferite și totuși asemănătoare, două entități într-o dezvoltare continuă dar și niște personalități de o complexitate universală. Ramificarea lecturii a facut din aceasta un punct vital ce s-a așeazat doar atunci când ultimul cuvânt a încheiat o pledoarie asupra a tot ce e uman și pierderile însoțite dar și iubirea. Cumva mi-am creat impresia că sacrificiul a fost punct de pornire din ambele dimensiuni, dar și armistițiu în fața noțiunii de pace. Volumul „Ceața Albastră” a fost mai mult decât o poveste ce m-a ținut captivă și pe care nu o puteam lăsa din mână, ci a fost o tornadă în care am fost prinsă alături de eroii principali, o revoltă, o furie, o dragoste și o emoție continuă. Două volume ce se completează și pe care vi le recomand din tot sufletul.

 IRINA DUMITRU CEAȚA ALBASTRĂ VOLUMUL CEAȚA ALBASTRĂ VOLUMUL2”

Citind-o pe Irina Dumitru. Cartea „Ceața Albastră. Volumul 1”

Ceea ce mă impresionează cu adevărat este o carte care, după ce ai terminat-o de citit, te face să-ţi doreşti ca autorul ei să fi fost un minunat prieten de-al tău, pe care să-l fi putut suna oricând îţi doreai. – J.D. Salinger

Cu acest citat am ținut să încep deoarece cartea recent citită de mine mă impulsionează să mă întâlnesc personal cu autoarea și să-i mulțumesc pentru acea lume fantastică construită cu o dibăcie aparte. Anume această poveste îmi întărește convingerea că autorii români contemporani au niște minți sclipitoare și viziuni largi ce merită descoperiți, și lăudați. Pe această notă vreau să vă prezint cartea „Ceața Albastră” de Irina Dumitru, o distopie S.F. care m-a ținut captivă printre pagini zguduindu-mi percepția mea asupra cărților fantasy.

„Într-o lume utopică, orionii, extratereștrii sosiți pe Terra din Constelația Orion, veghează la menținerea păcii. Fiecare ființă conlucrează în regimul politic numit universalism, unde oamenii sunt monitorizați în permanență prin intermediul unui cip implantat.”

Povestea ne întâmpină cu descrierea unui tânăr doctor pe nume David, un hibrid jumătate om – jumătate orion ce este între două extreme, mereu în căutarea sensului; astfel acesta când este răpit de o rebelă orbește pășește într-o lume în care se lasă purtat fără a pune rezistență. Prezența eletrizantă a tinerei Maya dar și situația în sine îl fac pe cât de curios tot pe atât de mai aproape de latura sa omenească, aceea de a pune întrebări, de a răscoli totul de la origini.

„Atunci când au venit din constelația Orion, acum patruzeci de ani, Ei au promis mântuirea. Nu existam pe vremea aceea, dar tata mi-a povestit cum privea fascinat cerul. „E prea mare Dumnezeu ca să ne fi creat doar pe noi!” tot zicea el. Inițial, a crezut că sunt arhanghelii Domnului. (…)”

Viața lui David totuși ni se prezintă destul de complex, cu un bunic înțelept și un tată despre care mai nimic nu cunoaște, cu o mamă sosită de pe Constelația Orion, o prezență impunătoare și de cercetare continuă acesta a crescut într-o confuzie totală care în ani a lăsat un gol lăuntric. Această lipsă însă începe să se umple o dată nimerit în zona oamenilor, acelor rătăciți ce fug de strictețea Orionilor, figuri parcă cunoscute dintr-o copilărie îndepărtată. Refugiul în care este adus este un loc departe de cel obișnuit de sine, unde iarba e deasă, unde se aud oile iar ecoul pașilor scutură roua de dimineață. Însă pe cât de euforică nu ar fi starea lui simplul motiv că e luat cu forța din spital și pus să opereze pe mama Mayei în condiții destul de barbare îl umplu de iritare. Indignarea și mai ales repulsia simțită de la fiecare ce îi iese în cale îl deznădăjduiesc însă atracția ce se țese în jurul lui și a tinerei rebele îl fac să scoată ce e mai bun din el, chiar și acel secret dus cu sine.

Înaintând pagină cu pagină parcă am dezvălui un mister și totuși am rămas cu senzația că …adevărul este undeva acolo, bine ascuns de ochii mei. Și chiar a lui David, deoarece el vag află de anumite lucruri în care se bagă fără a realiza consecințele, fără a palpa pericolele și persoanele ce pot lovi din umbră. Și totuși instinctele lui și mai ales ceața albastră îl direcționează, îi deschid o nouă viziune a trecutului, prezentului și viitorului.

Stranietatea lucrurilor ce se descoperă în carte fac din această lectură una destul de atractivă, iar împletirea de real și fantastic au ținut fixă privirea mea asupra acestei cărți dorind parcă să le dezleg eu misterele, redându-le o libertate mult dorită. Iar finalul s-a dovedit extrem de bine pus la punct, cu o bruscă întorsătură menită să facă trecerea de la volumul întâi la cel de-al doilea în care sper ca toate piesele să se așeze la locul lor, neașteptatul să fie potolit iar iubirea să-și găsească calea.

Cartea „Ceața Albastră” este un roman care te cucerește în mod iremediabil. O lectură magică și o abordare îndrăzneață din partea autoarei care lasă atât loc de contemplare dar și o dorință arzătoare de, „mai vreau”. Cartea m-a captivat încă de la început și a continuat să mă uimească pe măsură ce înaintam, astfel o nouă lume ni se deschide în față și trebuie neapărat descoperită și luată ca atare. Vă mai pot spune doar că am în cap un milion de scenarii de ce va urma și că stau cu sufletul la gură de cum vor decurge lucrurile, pentru că finalul nici pe departe nu e un sfârșit…

Recomand cu drag cartea!

„Pacea universală era ceva mult visat în trecut, dar pe care Ei au înfăptuit-o. Ultimul război a fost cel biologic din 2020, când panica i-a transformat pe oameni în ființe solitare. Era nevoie ca cineva să orienteze umanitatea spre a gândi ca o unitate.”

Citind-o pe Oana David. Cartea „Între două fronturi”

Oana David s-a născut în 1985 la Ploiești și a locuit în Suceava, Cluj, București și Brașov, unde trăiește și astăzi. A studiat Limbile Străine și Jurnalismul, iar acum, la 35 de ani, pentru că iubește literatura, a devenit din nou studentă, la Litere. Este un mic antreprenor, copywriter, scriitoare și cititoare avidă. Este căsătorită, are o fetiță, un cățel și foarte multe cărți. Și-a făcut debutul cu romanul „Între două fronturi”, scris și documentat în mai bine de trei ani.

Cartea în ansamblu e o bijuterie literară cum rar găsești în literatura contemporană, iar acest fapt o întărește și subiectul abordat dar și limbajul specific timpurilor de atunci. Orice înclinație a balanței face să te simți acaparat de unicitatea felului manifestat pe hârtie, de combinația între război și dragoste, moarte și naștere, suferință dar și speranță. Toată încărcătura textuală a fost cu intenția să mă răscolească până în adâncul inimii ca la final într-un enunț să cedez oglindindu-mi în ochi sclipiri de lacrimi ca apoi să realizez că în pofida tuturor încercărilor dragostea este, a fost și va fi de neclintit oricâte clădiri nu ar fi dărâmate în neștire.

„Cu inima împărțită între loialitatea față de țară și iubirea pentru un ofițer german, Lulli Leonida-Lăzărescu, soție-trofeu și o femeie înaintea epocii sale, trăiește o aventură pasionantă, ce o duce din Bucureștiul boem al Athénée Palace-ului şi Capșei, mișunând de spioni și informatori, de ofițeri și diplomați nemți și soțiile lor, până în Berlinul bombardat de după război, odată cu schimbarea hărţii Europei.”

Romanul ne creionează conturul eroinei Lulli Leonida-Lăzărescu, o tânără pianistă angajată într-un mariaj defect cu o înțelegere tacită de prezentare în societate, una în care ținutele trebuie să corespundă ca și locul femeii într-o lume a bărbaților. Mai ales avându-l soț pe el, un impersonal întotdeauna gata să o umilească public. Singurătățile însă o ajung din urmă până apare în vizorul ei un tânăr la fel de dezinvolt ca și ea, la fel de libertin și cu idei inovative total diferite de a multora. Chimia dintre ei e palpabilă, Lulli nici măcar nu realizează că treptat se îndrăgostește de Heinrich von Reinhardt, acesta fiind de fapt nepotul soțului ei, care nu este așa de prost să nu observe toate afinitățile relației celor doi.

„Mai târziu, aveam să înțeleg de ce persoana lui îmi atrăsese atât de magnetic atenția de la bun început; instinctual, ca și cum mi se ascuțiseră deodată toate simțurile, percepusem imediat că nu mai eram doar eu intrusa, cea care nu-și găsea locul nicăieri, niciodată, mereu singură și pierdută în forfota celorlalți, ci mai apăruse și altcineva, la fel de străini și rătăcit ca și mine.”

Războiul își face simțită prezența tot mai mult iar pilotul Heinrich este tot mai mult în anturajul celor doi soți, meseria îl face să parcurgă aceleași seri de curtoazie, să fie la dineuri organizate de persoane sus puse la care inevitabil o găsește pe Lulli; prezența ei îl tulbură dar totodată îl ademenește să-i fie prin preajmă, undeva în umbră… dar să fie. Situația se schimbă atunci când ambii își dau voie să simtă, atunci când se dezlănțuie și acceptă simplul fapt că se iubesc. Negarea dar și întorsăturile istoriei însă din nou le pune piedici, toate încercările lor de a fi mai mult ca niciodată mânuitorii propriilor decizii eșuează, cineva parcă din umbră manevrândule cărările, și orientându-i spre nefiresc, spre înstrăinarea sufletului într-o lume a armelor ridicate sus.

Lulli iubește cu pasiune, dăruirea sa e nemărginită însă cum am menționat cineva așteaptă după colț să atace, astfel transformând dragostea sa în slăbiciune înrolând-o la un act de spionaj, un pion în jocurile unora care au ca țintă pe nimeni altul decât pe Heinrich. Distrusă moral, cu un soț prea plin de sine și o situație statală inceartă Lulli acceptă fără ca să realizeze la ce se înhăitează, sau poate înțelege dar din apatia sa se lasă purtată pe valul disperării cu o nouă speranță la iubire, fie ea și sub imboldul unor spioni bine instruiți. Astfel pe lângă bombele ce zbuduie lumea inima eroinei noastre bubuie la fiecare verificare amănunțită a iubitului ei, sub asaltul avioanelor și sub asediul diferitor țări tânăra noastră se lasă moale în mâinile pricepute ale neamțului ei ce e în stare să întoarcă lumea cu susul în jos pentru ea și în numele ei.

„Nu m-a sărutat, a fost numai promisiunea unui sărut, dar eu, mai mult din instinct, fără să conștientizez cu adevărat ceea ce făceam, mi-am așezat palmele peste ale lui și am rămas așa alte câteva secunde, atât de aproape încât îi simțeam inima bătând lângă a mea; exact ca în noaptea aceea albastră și senină, puzderie de stele, din Orient Express-ul ce se întorcea la București, când stătusem tot așa, unul lângă altul, pe aceeași pernă, față în față, nemișcați, cu frunțile atingându-ni-se și răsuflările amestecate, și când eu știusem, fără nici cea mai mică urmă de îndoială, că mă îndrăgostisem de el.”

Și totuși, nemilosul război dezumanizează, frânge și acea mică fărâmă de om din fiecare împrăștiind frici, angoase și disperare. Chipuri șterse se pierd în umbre iar lumea constată că nimic nu va mai fi la fel. Chiar și Lulli, ajunsă divorțată, singură trăind cu ziua de azi într-o lume a ei, care i se strânge tot mai tare ca un fular ce se înnoadă tot mai mult la gât oprind și fărâma cea de aer pe care încerci cu disperare să ți-o aduni în tine. Constată că adevărurile ies la iveală iar impactul lor e devastator și rade mai ceva ca un război, iar înstrăinarea o face să fie și mai departe de acea tânără jovială și plină de viață.

„(…) Ești o femeie teribil de neobișnuită, Lulli.
-Mi s-a mai spus, da. Niciodată într-un sens pozitiv, din păcate.
-Niciodată, până acum.”

Evenimentele se precipită mai ales când printr-un joc al circumstanțelor Heinrich recunoaște că a știut de trădarea iubitei sale, a trăit cu asta, a cerut-o în căsătorie și i-a încredințat viața nu o dată. Trăind cu poate… sau dar dacă. După acea dezvăluire viața Leonidei este ca o simfonie tulburătoare menită să-i oprească pulsul sau să o facă să vrea să părăsească sala. Însă aceasta nu poate, România e ocupată deja de ruși iar fuga nu este atât de ușoară. Însă chiar dacă necazul e prea mare cineva se ocupă ca ea și cel ce încă nu s-a născut dintr-o iubire fără de moarte să ajungă în siguranță, acolo unde totul se reclădește. Unde speranța încă este s-au se reface ca după o boală lungă…

Povestea celor doi protagoniști este perfect înrămată în adevărul istoric al acelor timpuri, cadrele armate sau cele statale pe care le găsim în diferite cărți dar și gentilețele m-au cucerit și mi-au îmblânzit spiritul. Tema primordială a cărții, dar și substraturile iubirii celor doi au făcut ca să lipesc cartea de inimă și să o alin, să-i dau din calmul meu în nădejdea de a domoli suferințele, de a stăvili lacrimile și suspinele ce au zguduit nații întregi. Și nu în ultimul rând au zădărnicit o iubire a cărei intenții a fost de a se trăi, de a se simți, de a i se da continuitate.

Romanul „Între două fronturi” s-a dovedit a fi o carte cu impact. Fiind o avidă cititoare a lecturilor despre al Doilea Război Mondial scrierea de debut a autoarei Oana David mi-a demonstrat încă de la prima parte că voi rămâne profund impresionată nu doar de poveste în sine dar și de personajele cărții care fiecare prin unicitatea sa au pus piesă cu piesă în conturarea unei imagini complexe, diversificate, incendiare și de o profunzime șlefuită cu migală. O lectură intensă, ce s-a jucat cu emoțiile mele și a scos multe alte sensibilități din inima mea, o carte pe care o recomand cu drag. 

Citind-o pe Ion-Cristea Marilena. Cartea „Neînverzitele păduri”

Când simt nevoia să evadez departe de texte prelungi sau povești menite să mă facă să aștept, să mă zbat după un deznodământ -aleg poezia, doar ea și prin intermediul ei sunt flacăra ce arde cu o intensitate mare, sunt inima ce bate cu putere și ochii ce freamătă nu în căutarea a ceva ci din nevoia de a păstra totul ce a fost citit undeva pe retină, acolo unde am doar eu acces, profund și intim.

Într-o astfel de pătrundere unică ne primește și autoarea Ion-Cristea Marilena cu volumul său de versuri „Neînverzitele păduri” apărut anul trecut la editura LiterPress Publishing. Cartea în sine e apus și răsărit, iubire și sentimentalism, cer și pământ și toată gama de culori într-o splendoare ce se lipește de suflet. O să vă las mai jos câteva versuri pentru a vă convinge singuri, un pas pentru a vă stârni curiozitatea către poeziile autoarei.

Îți las cadou
neînverzitele păduri
ale sufletului meu
și-n locul meu,
să le uzi,
să le crești
și să le iubești…

Marilena Ion-Cristea

Ar putea fi o imagine cu carte şi text

Iubesc viața cu ale sale…
Și bune și rele primesc.
Și umblu prin ploaie-n picioarele goale,
căci vreau tălpile să-mi sfințesc!
Cine sunt eu?
Un om ca și tine!
Nu sunt împărat și nici zeu,
dar prin venele mele curg lacrimi divine
ce se transformă în versuri,
mereu!
(din poezia „Cine sunt eu?”)

Cartea „Neînverzitele păduri” este un volum plin de sensibilitate și de emoție, într-o varietate de teme, subînțelesuri dar cu un singur scop, să se alinieze gândurilor cititorului pentru a-i oferi acel confort textual desăvârșit. Fiecare poezie în parte are o frumusețe și un farmec special încât te îmblânzește, te face să fii acolo trup și suflet. Vei fi ceață și aripă frântă, vei fi vară și o răscruce, vei cere iubire dar și să se termine ploaia… vei avea nevoie de cuvinte și uneori de timp, iar alte ori de pauze prelungi pentru ca fiecare rimă să se sedimenteze și să lase loc de meditări prelungi.

Atâția prieteni! Sunt doar pe hârtie…
Există totuși un liant comun,
Fiindcă iubim aceeași poezie
Și lucrul ăsta este cel mai bun!
(din poezia „Lucrul cel mai bun”)

Cartea „Neînverzitele păduri” este un volum de poezie minunat care nu te solicită, dar îți lasă un zâmbet contemplativ pe buze. Un zâmbet ce îți crează acea stare de ce-ar fi fost dacă, sau alte interpretări lumești. Fiecare poezie se citește cu sufletul și doar către alinarea lui, fiecare rimă se trăiește intens ba chiar ajungi să mergi pas la pas cu poeta într-un joc al cuvintelor ce nu-ți sunt străine. Ajungi să fii o voce cu autoarea și o uniune de stări ce te încarcă o dată ce înaintezi printre pagini. O carte ce-ți intră în minte și în toate canalele inimii rămânând acolo, găsindu-și un culcuș rememorând starea și plăcerea poetică; o magie curgătoare pe care nu ai vrea să o împarți cu nimeni.