Totul este în noi. Poveste cu morală!

Mereu mi-a plăcut să citesc povești cu morală, ele mi-au arătat subtil că unele lucruri pot fi văzute altfel, că unele viziuni sunt mai largi iar înțelepciunea răsare de unde te aștepți mai puțin. Astăzi vin cu o nouă poveste ce mi-a plăcut enorm, astfel am hotărât să o împart cu voi! Lectură plăcută!

****

O legendă veche spune că mai demult oamenii erau buni. Dar au profitat atât de mult de puterea divina din ei, încât Brahma – stăpânul tuturor zeilor – a decis să le ia această putere și să o ascundă într-un loc unde va fi imposibil de găsit. Tot ce i-a rămas să facă era să găsească ascunzătoarea potrivită. A fost convocat consiliul zeilor pentru a se găsi soluția.
Zeii au sugerat:
– De ce să nu îngropăm puterile omului în pământ?
Brahma a răspuns:
– Nu, nu vom face asta pentru că omul va săpa adânc și le va găsi.
Atunci zeii au spus:
– În acest caz, să le trimitem divinitatea pe cel mai adânc fund al oceanului.
Dar Brahma a răspuns din nou:
– Mai devreme sau mai târziu omul va explora adâncurile oceanului și cu siguranță că o vor găsi și o vor aduce la suprafață.
Astfel zeii au concluzionat:
– Nici pământul, nici oceanul nu sunt locuri unde puterea divină să fie în siguranță, însă alte idei de ascunzătoare nu mai avem.
Brahma a exclamat dintr-o dată:
– Iată ce vom face cu divinitatea omului! O vom ascunde adânc înăuntrul lui pentru că este singurul loc unde nu va căuta.

De atunci încoace, conform legendei, omul a căutat în toată lumea, a explorat, a urcat și a săpat, căutând ceva ce a fost în tot acest timp înăuntrul lui.

Sursa: Eric Butterworth – „Descoperă puterea din tine”!

Sursa foto: pinterest.com

Povestea celor doi învățători!

Trăiau într-un loc doi învăţători, pe unul chemându-l Hagop iar pe celălalt Ceamun. Aveau şcoliţa la marginea cetăţii şi se bucurau copiii aşa cum se bucură florile de sosirea primăverii, când cei doi se prindeau cu ei la jocuri.
Lui Hagop îi erau tare dragi copiii. Se juca împreună cu ei, udau laolaltă florile din grădiniţa şcolii sau plantau câte un măr sau câte un cireş. Ceamun, după cum zic bătrânii din partea locului, era de la o vreme mai închis la inimă, se gândea mereu şi nu mai râdea nimănui. Hagop era însă ca trandafirul ce înfloreşte. Umplea tuturor inima cu vorba lui bună, că bani nu avea nici el.
– Hagop, îi zise Ceamun într-o zi, eu am să mă las de lucrul acesta, că nici de bani nu te umple nici mare cinste nu aduce.
– Păcat, Ceamun! Cine priveşte ochi mai curaţi decât noi? Să ştii că nouă când ni se aduc flori, apoi ni se aduc din toată inima şi nu de teamă sau pentru amăgire.
– A! Lumea e dulce şi fără flori, răspunse Ceamun. Mă voi zbate şi voi ajunge cel mai mare în cetatea aceasta. Ai să vezi cum mi s-or pleca toţi înainte-mi!
– Mă minunez de tine, Ceamun, tu n-ai inimă de judecător, zise Hagop. Iar ca s-ajungi sus trebuie să-i minţi pe oameni, aşa cum făcea Aram când era sus şi toţi îl urau.
Totuşi s-au despărţit. Hagop i-a îndrăgit mai tare pe copii şi, deşi făcea şi munca lui Ceamun, în loc să îmbătrânească, întinerea ca izvorul de acolo din deal.
Au trecut anii cum trec păsările spre miazăzi. Ceamun a devenit cel mai mare în cetate, îi privea pe oameni mai aspru decât o cucuvaie şi nici la Hagop nu se mai uita. Îşi împodobea caii cu clopoţei sunători să vadă lumea cât e de bogat. Avea însă Hagop ce nu avea Ceamun. Avea o grădiniţă în faţa şcolii cu cele mai frumoase şi mirositoare flori din lume, fiindcă le îngrijeau copiii cei cu suflet curat. Pe când florile din jurul palatului lui Ceamun erau triste şi pipernicite iar în pomii de alături nu se oprea nicio pasăre, în tufele de lămâiţă din grădiniţa lui Hagop se opreau stoluri de cântăreţi, fiindcă le aruncau copiii firimituri.
Văzând acestea, Ceamun dădu poruncă slugilor sale să smulgă florile lui Hagop cu pământ cu tot şi să le mute la castel. Au vrut copiii să ia sămânţă de la ele, însă au fost alungaţi cu vorbe grele. Dar degeaba, că florile nu s-au prins şi s-au uscat. Nici păsările nu s-au lăsat: au luat sămânţă în cioculeţe şi au presărat-o înapoi în grădiniţa copiilor. Aşa că din nou au crescut şi au înflorit florile în jurul copiilor. Și astfel Hagop avea în fiecare primăvară cele mai frumoase flori. Ceamun i le-a smuls în mai mulţi ani, dar a văzut că orice ar face, florile lui se usucă iar ale lui Hagop sunt din ce în ce mai frumoase. Cu toate că era îmbrăcat în cele mai scumpe haine, Ceamun era din ce în ce mai trist, fiindcă se simţea tot mai singur, oamenii aplecându-i-se doar de frică.
Și a murit Ceamun. Castelul era rece şi oricâte flori îi aduceau slugile se uscau îndată. Hagop i-a trimis cu Apro, un copilaş vioi şi senin, un buchet mare de flori, deşi îi tulburase mult viaţa; flori care nu s-au mai veştejit. Lumea privea cu mare mirare această minune.
Iar după ce a fost îngropat Ceamun, oamenii vorbeau de el cu ocară, iar bătrânii blestemau pe la răscruci.
Hagop, care a trăit mult mai mult decât Ceamun şi învăţase pe copii să socotească şi cum să facă numai fapte bune, a venit într-o zi mai altfel ca în altele. Surâsul i se amesteca acum cu tristeţea. I-a îmbrăţişat pe copii, sărutându-le fruntea şi ochii. Către amiază a plecat cu lacrimi în ochi. Atâta se mai ştie că, în noaptea care a urmat, Hagop s-a sculat şi s-a dus de a îmbrăcat tocurile uşilor şi ferestrelor şcoliţei cu florile cele mai frumoase, aşa ca în ziua următoare să fie totul înflorit pentru copii. Sosind a doua zi la şcoală, copiii nu l-au mai găsit acolo. A plecat poate din pricina bogăţiei lui de ani. S-a dus Hagop! Unde s-a dus bunul Hagop? Unde va fi bunul nostru învăţător? Se întrebau copiii, cât şi cei în vârstă. Nimeni nu l-a mai întâlnit. Văzând că nu se mai întoarce, copiii udau cu şi mai multă dragoste florile, pe care le îngrijeau altădată împreună cu învăţătorul lor. Au luat apoi seminţe şi le-au răsădit în grădiniţele din jurul caselor lor, în amintirea învăţătorului.

Sursa text: internet Basm popular armenesc din Transilvania

Sursa foto: pinterest

Îngrădirile personale. Povestea arborelui Bonsai!

Legenda Bonsai

„Se spune c-a trăit odată un împărat mai rotofel ce obosea foarte tare când trebuia să-şi viziteze regatul. De aceea el le-a ordonat slujitorilor să-i facă în curtea interioară a palatului o grădină care să imite toate domeniile sale. Astfel putea să supravegheze totul doar privind pe fereastră, fără a obosi şi a se lipsi de confortul palatului său. Aceasta ar fi una dintre legendele Bonsaiului, copăcelul cultivat în vas ce în zilele noastre este o adevărată operă de artă. Cred că nu e deloc uşor ca dintr-o sămânţă menită să se transforme într-un falnic şi puternic copac să reuşeşti să creşti unul ce arată întocmai doar că la o scară mult mai mică. E nevoie să-i limitezi spaţiul în care e plantat. Aşa te asiguri că rădăcinile îi sunt mici. Să nu-i laşi ramurile să crească, să i le retezi constant. Ideal ar fi să-i mai răsuceşti şi trunchiul că e mai estetic. Şi Doamne fereşte să-l privezi de atenţia şi îngrijirea ta pentru că va muri. Toate acestea întocmai respectate pot fi răsplătite cu un copăcel atât de drăgălaş şi de plăpând. Mai mare dragul să-l priveşti. Cei mai mulţi dintre noi ne trăim viaţa ca aceşti copăcei. Dintr-o sămânţă cu care natura a intenţionat să facă lucruri măreţe, am reuşit să modelăm o fiinţă în miniatură, atât de fragilă. Cum? I-am îngrădit rădăcinile, i-am limitat creşterea, i-am dat forme nenaturale ca să dea mai bine în peisaj şi am separat-o de sursa care o alimenta continuu şi îi asigura condiţiile pentru dezvoltare. Cum am reuşit asta? Am făcut tot ce am putut pentru ca aşteptările noastre să dicteze forma finală, şi nu felul în care am fost iniţial programaţi de natură. Dacă în cazul copacilor un astfel de demers a dat naştere minunaţilor Bonsai, nu sunt foarte convinsă că în cazul nostru roadele obţinute sunt cele pe care ni le-am fi dorit.”

Cum ar fi dacă am lăsa așteptările la o parte și i-am da vieții noastre mai multă libertate de exprimare?

Sursa text: internet

Sursa foto: pinterest

Legenda rândunicii, păsările care mi-au bucurat copilăria!

Astăzi am găsit întâmplător legenda rândunicii, am rămas plăcut surprinsă de morala acesteia și de impactul pe care l-a avut asupra mea deoarece și la noi în familie s-au vehiculat câteva legende și superstiții cu privire la ceastă pasăre grijulie și muncitoare. Mereu am fost fascinată de cuiburile lor și de revenirile lor an de an la ceeași casă! Vă îndemn să o aflați și voi…

****

Se zice că pe când Iisus era copil, locuind în Nazaret, se juca împreună cu alți copii de vârsta lui, făcând păsărele din lut. Le așeza pe malul râului, cu aripile întinse, bucurându-se. Un fariseu a trecut pe acolo și L-a întrebat cu răutate:
– Ce faci acolo, copil rău?
Iar când fariseul a vrut să sfărâme păsările din lut, Iisus le-a atins cu mâinile Sale micuțe, plin de grijă și dragoste. Păsările au prins viață și au zburat, fără ca fariseul să le poată distruge. Ele s-au transformat în rândunele, având la început culoarea cenușie. Au zburat pe acoperișul unei case, unde și-au făcut cuib. De atunci au obișnuit să-și clădească cuib la casele oamenilor.
Mai târziu, când Iisus a devenit bărbat și a fost dus pe Golgota, pentru răstignire, păsărelele credincioase L-au urmat cu strigăte de durere. Nu știau cum să-L ajute și au început să-I smulgă spinii din coroană, care se înfigeau pe fruntea dumnezeiască. Atunci când Iisus a murit pe cruce, rândunelele au plâns și au îmbrăcat o haină de doliu: culoarea lor s-a schimbat, din cenușiu în negru.
Se mai zice că, fiind Iisus pe cruce, Îi era tare sete. Însă un soldat nu i-a oferit decât un burete înmuiat în oțet, din care Domnul nu a luat. Văzând aceasta, o rândunică a venit la cruce și i-a dat din cioc o picătură de apă. Soldatul a observat și a încercat să o săgeteze, fără să reușească. Rândunica a venit încă o dată, cu a doua picătură. Nici atunci nu a fost nimerită, iar Iisus ar fi vrut s-o oprească. Dar rândunica a venit și a treia oară, când a fost străpunsă de săgeata soldatului.
Mântuitorul a plâns pentru biata pasăre, binecuvântând-o. De aceea, rândunica e considerată în popor o pasăre sfântă și nimeni nu-i strică cuibul.

Sursa: din legendele românești

Sursa foto: pinterest.com

Scopul Cititului. Povestea unui maestru!

Atunci când vorbim despre cărți, fără să vrem ne vin în cap tot soiul de povești care ne-au marcat într-o măsură sau alta, istorisiri menite sa ne suscite interesul și să ne scoată din bula existențială. Cu toții dorim să aflăm ce se ascunde dincolo de coperțile închise, să plonjăm în mințile încâlcite a unor autori sau în sensibilitatea altora, însă de multe ori uităm, sau facem o lectură superficială care ne face să nu dăm importanță unor detalii poate destul de importante. Astăzi am găsit o poveste destul de grăitoare cu privire la scopul cititului și cum cuvântul se întipărește în mintea noastră fără să vrem. Vă îndemn să o descoperiți și voi în rândurile de mai jos!

****

– Am citit multe cărți, dar pe majoritatea le-am uitat. Deci, care este scopul cititului?

Aceasta a fost întrebarea pe care un elev i-a pus-o odată maestrului său.
Maestrul nu a răspuns la acel moment. După câteva zile, însă, în timp ce el și tânărul elev stăteau lângă un râu, a spus că îi este sete și l-a rugat pe băiat să-i aducă niște apă folosind o sită veche și murdară care era acolo pe pământ.
Elevul a zâmbit, știind ca e o cerere fără logică.
Cu toate acestea, nu și-a putut contrazice maestrul și, luând sita, a început să îndeplinească această sarcină absurdă. De fiecare dată când scufunda sita în râu pentru a trage apă pentru a aduce stăpânului său, nu putea face nici măcar un pas spre el că deja în sită nu mai era nici măcar o picătură de apă.
A încercat și a încercat din nou de zeci de ori dar, oricât a încercat să alerge mai repede de la mal la stăpânul său, apa a continuat să treacă prin toate găurile sitei și s-a pierdut pe parcurs.
Obosit, s-a așezat lângă Stăpân și i-a spus:

– Nu pot să iau apă cu sita aia. Iartă-mă maestre, e imposibil și am eșuat în sarcina mea.
– Nu, i-a răspuns bătrânul zâmbind – nu ai dat greș. Uită-te la sită, acum e ca nouă. Apa, filtrată de găurile sale a curățat-o… Când citești cărți – a continuat bătrânul maestru – ești ca o sită și ele sunt ca apa de râu. Nu contează dacă nu poți ține în memorie toată apa pe care o fac să curgă în tine, pentru că… cărțile oricum, cu ideile, emoțiile, sentimentele, cunoașterea, adevărul pe care îl vei găsi între pagini, îți vor curăța mintea și spiritul și te vor face o persoană mai bună și reînnoită. Acesta este scopul citirii.

Sursa: ICarte, IParte

Sursa foto: pinterest.com

OSHO despre bărbați și nu numai!

Tatăl insistă: „Trebuie să mă iubești, sunt tatăl tău”, iar copilul trebuie să se prefacă. De fapt, nu-i obligatoriu să-și iubească nici mama. Este un lucru natural ca mama să aibă un sentiment instinctiv de iubire pentru copilul ei, dar invers nu este neapărat la fel de valabil. Copilul nu-și iubește mama din instinct. Că are nevoie de mamă este altceva, că se folosește de mamă este, iarăși, cu totul altceva. Dar nicio lege a naturii nu spune că trebuie să o iubească. O place pentru că îl ajută, pentru că fără ea nu se poate descurca. Așa că îi este recunoscător și-i poartă respect, ceea ce e normal. Dar iubirea este cu totul altceva.

Iubirea curge în jos, de la mamă la copil, și nu invers. Lucrurile sunt simple: iubirea copilului este pentru el însuși, iar atunci când va crește, va fi pentru copilul lui, nu invers. Gangele curge spre ocean, nu invers, spre izvoare. Mama este izvorul, iar iubirea curge către generația nouă. A o întoarce înapoi este un act forțat, nenatural, nebiologic. Dar copilul trebuie să se prefacă, pentru că mama spune: „Sunt mama ta, trebuie să mă iubești”. Și atunci ce face copilul? Se preface, și astfel devine politician. Fiecare copil devine un politician încă din leagăn. Când intră mama în cameră, zâmbește ca un veritabil președinte american. Trebuie să zâmbească chiar dacă nu simte bucurie. Deschide gura, își mișcă buzele. Acest lucru îl ajută, e o metodă de supraviețuire. Iubirea e falsă. Și când ai găsit cea mai ieftină și mai mecanică formă de iubire, e greu s-o mai descoperi pe cea ideală, originală, autentică. Apoi trebuie să-ți iubești surorile, frații, neamurile… fără un motiv anume. De fapt, câți își iubesc sora și pentru ce? Acestea sunt doar idei făcute să țină familia unită.

Tot acest proces de falsificare te aduce la un moment dat în punctul de a te îndrăgosti tot printr-o falsă iubire. Ai uitat ce e iubirea. Te îndrăgostești de culoarea părului cuiva. Ce are asta cu iubirea? După două zile, nici n-o mai vezi. Te îndrăgostești de o formă a ochilor sau a nasului. Dar după luna de miere, toate astea te vor plictisi. Și atunci va trebui să te descurci cumva. Cum? Mințind, înșelând. Spontaneitatea ta e otrăvită, altfel n-ai putea să te îndrăgostești pe bucăți. Iar tu nu vezi decât părțile. Dacă te întreabă cineva de ce iubești o anumită femeie sau un anumit bărbat, vei răspunde: „ Pentru că e atât de frumoasă!” ori „Îmi plac ochii lui, părul, proporțiile corpului” sau mai știu eu ce… Toate astea sunt prostii. Această iubire nu este profundă și nu are valoare. Nu va deveni intimitate deplină. Nu va dura o viață, se va usca foarte repede, pentru că este superficială. Această iubire nu este izvorâtă din inimă, ci doar un fenomen al minții.

Poate că arată ca o actriță și de aceea îți place de ea, dar a plăcea nu e totuna cu a iubi. Iubirea este un fenomen diferit, nedefinit, misterios. Am fost întrebat dacă n-ar trebui să iubim cât de mult putem. Credeți că iubirea e totuna cu a munci până cazi lat? Aici nu este vorba de ceva ce „trebuie” să faci, ci de un fenomen al inimii. Este transcenderea minții și a corpului. Nu este proză, ci poezie. Nu este matematică, ci muzică. Nu o faci, ești ea. Iubirea nu se face, ea este. Toți acești „trebuie” apasă greu asupra spontaneității tale. Iubirea nu „trebuie”, ea nu poate fi comandată. Nu te poți forța să iubești cât de mult poți. Exact asta încearcă oamenii să facă și de aceea lipsește iubirea din lume…

O mamă trebuie iubită într-un cu totul alt mod. Ea nu este și nu poate fi iubita ta. Dacă te atașezi prea mult de mama ta, nu vei putea să-ți găsești o iubită. Și în sufletul tău vei fi furios pe mama ta, pentru că din cauza ei nu poți trăi cu o altă femeie. Despărțirea absolută de părinți este o etapă a procesului de creștere și de împlinire. Ca și nașterea. Și atunci ți-ai părăsit mama. Într-un fel, și atunci ai trădat-o… Dar dacă în pântecele mamei copilul s-ar gândi la trădare, („Cum să-mi părăsesc mama care mă poartă în ea?”) ar ucide-o și ar muri și el. Deci trebuie să iasă de acolo.

Mai întâi este unit în totalitate cu mama, apoi acea legătură este tăiată. Începe să respire singur: acesta este începutul creșterii. Devine un individ și începe să funcționeze separat. Însă timp de mai mulți ani va rămâne dependent de ea. Laptele, mâncarea, adăpostul, iubirea îl vor face dependent de mama lui. Fără ea, e un neajutorat. Pe măsură ce devine puternic, se va îndepărta tot mai mult. Alăptatul va înceta în momentul în care el va putea consuma o altă hrană. Se va îndepărta mereu mai mult.

Într-o zi va merge la școală și-și va face prieteni. Când va deveni adult, se va îndrăgosti de o femeie și, într-un fel, își va uita mama, pentru că femeia îl va copleși, va fi mai puternică decât el. Dacă acest lucru nu se întâmplă, ceva nu e în regulă. Dacă mama ta se agață de tine, nu-și îndeplinește corect datoria de mamă. Și aceasta este o problemă foarte delicată. Mama trebuie să te ajute să mergi pe calea ta – în asta constă misiunea ei. Mama trebuie să te facă puternic, pentru a putea pleca de lângă ea. Aceasta este iubirea ei. Aceasta este datoria ei. Dacă te agăți de ea, greșești. Totul se întoarce atunci împotriva naturii. Ca și cum râurile ar curge în sus. Totul se dă peste cap. Mama este izvorul tău. Dacă vei curge spre ea, vei merge împotriva curentului, împotriva firescului. Râul se îndepărtează de izvor, îndreptându-se spre ocean. Acest lucru nu înseamnă că nu-ți iubești mama, din care ai izvorât.

Nu uitați: iubirea pentru mamă este respect, nu dragoste. Iubirea față de mamă trebuie să aibă calități de recunoștință, de respect profund. Ea ți-a dat naștere, ea te-a adus pe lume. Iubirea ta trebuie să fie ca o rugăciune adresată ei. Fă orice poți pentru a o ajuta, dar nu o iubi ca pe o iubită, pentru că atunci vei confunda imaginea de mamă cu cea de iubită și vei deveni tu însuți foarte confuz. Destinul tău este să-ți găsești o iubită care să fie altă femeie, nu propria mamă. Numai atunci, pentru prima oară, vei deveni matur, pentru că viața alături de altă femeie înseamnă desprinderea completă și finală de mamă.

De aceea a existat mereu, peste tot în lume, un antagonism subtil între mamă și iubita sau soția fiului ei. Se întâmplă așa pentru că mama simte că o altă femeie i-a luat fiul de lângă ea. Un sentiment natural, dar de o ignoranță crasă. Mama ar trebui să se bucure că fiul ei a găsit o altă femeie. Acum, copilul ei nu mai e copil, a devenit un bărbat matur. Ar trebui să fie fericită, nu?
Tu, ca bărbat, te maturizezi într-un singur fel: îndepărtându-te de mama ta. Acest lucru se întâmplă la mai multe nivele. Într-o bună zi, fiul se va revolta împotriva tatălui, dar nu fără respect, ci cu cel mai profund respect. Această revoltă trebuie să se producă. Aici, fiul trebuie să fie delicat: rebeliune, revoluție, dar cu respect. Fără respect, totul devine urât și ai mult de pierdut. Liber și rebel, dar nu fără respect, pentru că tatăl și mama ta sunt izvorul din care ai venit pe lume.

Așadar, trebuie să te îndepărtezi de părinți. Și nu vei fi numai departe, ci deseori chiar împotriva lor. Acest lucru nu trebuie să se transforme în mânie. Nu trebuie să ajungi să fii detestat, ci totul să se petreacă firesc, frumos, într-o notă de respect. Pleacă, dar înclină-ți capul în fața tatălui și a mamei tale. Spune-le că trebuie să pleci, plângi, simte-te neputincios, dar pleacă. Pentru că trebuie să pleci. Viața te cheamă. Fiecare plânge când își părăsește casa părintească. Privește înapoi cu ochii în lacrimi, cu nostalgie. Zilele petrecute acolo au fost minunate. Dar ce altceva e de făcut?

Dacă te agăți de casă, devii olog. Rămâi mereu imatur. Nu vei fi niciodată un bărbat în toată puterea cuvântului. Îți spun: pleacă plin de respect. Când părinții tăi vor avea nevoie de tine, ajută-i, fii disponibil. Dar nu-ți confunda mama cu iubita. Mama îți este doar mamă.

OSHO – Cartea despre bărbați, Editura Mix, 2011 (fragment)

Sursa foto: pinterest.com