Citind-o pe Caroline Welch. Cartea „Darul Prezenței conștiente”

Caroline Welch este CEO și co-fondator împreună cu Dr. Dan Siegel al Institutului Mindsight din Santa Monica, California. Absolventă a Facultății de Drept de la Universitatea din Wisconsin, cu o diplomă de master de la Universitatea din California de Sud, și-a început cariera în drept ca avocat în justiție corporativă. Welch a fost mediator desemnat de tribunalul din Los Angeles, precum și consilier intern la MGM Studios și Spelling Entertainment Group. Ea și-a început practica de mindfulness în urmă cu patruzeci de ani, în timp ce lucra în Japonia ca profesoară de engleză timp de trei ani. Welch oferă prelegeri și ateliere pentru a îmbunătăți bunăstarea în viața noastră personală și profesională. Prima sa carte, „Darul Prezenței conștiente. Ghid de mindfulness pentru femei” a fost lansată pe 17 martie 2020 și a avut un real succes. Astfel că nu am ezitat să o am și eu mai ales că această scriere cuprinde o călătorie către cultivarea păcii interioară. Un drum vast și plin de urcușuri și coborâșuri într-o lume a agitației continui. O carte ca un adevărat pilon de susținere pentru ca noi femeile să fim într-o deplină împăcare cu sine apoi cu maximă seninătate să ne raportăm la ceilalți.

„…(…) „doar fii prezent” sună atât de simplu, dar este totuși atât de greu de intergrat în viața noastră.”

Cartea „Darul Prezenței conștiente” este ghidul unde fiecare femeie se poate reculege sau poate aduna pentru sine știința meditației, a determinării scopului dar și îndeletnicirea de a prioritiza viața într-un mediu care ne vrea ocupate și într-o activitate continuă ce de cele mai multe ori ne dezechilibrează. Cartea vine ca un stimul de a fi „un îngrijitor al propriei persoane” mai bun, de a limpezi haosul zilnic și a îmblânzi furtunile interioare fără urmări severe. De a fi femeia adunată și pregătită oricând să facă față provocărilor zilnice, și de a fi o prezență conștientă atunci când în jurul nostru totul o ia razna, și din experiență proprie pot spune că zilnic avem momente când parcă totul ne scapă de sub control. Astfel, Welch ne prezintă cu argumente bine definite și convingătoare cum să practicăm meditația și tot ce cuprinde aceasta pentru a fi o versiune mai bună a noastră. Cum să ne atribuim un Scop, acel motiv unic de a ne scula din pat și a înainta prin tot ce înseamnă azi fără reținerea de a fi sau a nu fi într-un fel anume.

„… Scopul ne oferă obiective. Nu mă refer la orice obiectiv, ci la acelea mai ample, valoroase, nobile sau de ordin superior, care sunt esențiale pentru identitatea noastră și pline de sens personal ce ne revigorează. (…) Scopul nu trebuie să fie eroic, să implice riscuri ce ne pun viața în pericol, ci „să se afle în structura cotidiană a existenței obișnuite.”(…)”

Cartea „Darul Prezenței conștiente. Ghid de mindfulness pentru femei” m-a învățat să fac acel „stop” și să-mi analizez felul meu de a mă raporta la viață aici și acum. Scurtele relatări și exemple din carte mi-au arătat că nu sunt singura care are nevoie de exerciții de meditație, respirație, de determinare a scopului dar și a prezenței conștiente minte și suflet pentru o mai bună asimilare a tot ce mă înconjoară. Cartea s-a dovedit a fi o porțită bine creionată către diferite culturi și ramuri ale vieții explicate de autoare și care e o deschidere către multe experiențe a zeci de femei; astfel lecturarea acesteia mi-a adus un avânt în plus și o convingere că îmi va fi de folos. Această scriere m-a condus într-o călătorie de mindfulness pentru a mă ajuta să scap de stres și să cultiv pacea interioară prin diferite metode concrete cu exemplificări destul de argumentate. Am fost uimită de faptul că autoarea susține că, nu ai nevoie de nenumărate ore stând în tăcere pentru a fi mai prezent în viața ta – cheia este să practici mindfulness oriunde te afli și ori de câte ori poți. Să fii tu cu tine într-un echilibru bine stabilit pentru a-ți recăpăta gustul de viață.

Recomand cu drag această carte, e de un real ajutor atunci când simți că mintea îți este împrăștiată iar viața o adevărată avalanșă de evenimente a căror prezență îți fac zilele să te spulbere din oaza de liniște. E cartea din care mereu ai ceva de învățat, de reamintit și de luat ca atare. Și nu doar… „e trezirea la viață”, doar prin exprimarea cuvintelor formulate dar și prin țintirea anumitor puncte primordiale din existența noastră: prezența, scopul, pivotarea, prioritizarea… toate în ansamblu formează pilonii unui mecanism corect al vieții. O carte ce trebuie citită și recitită, pentru a se sedimenta conținutul și a ne lumina calea. Azi mai mult ca niciodată!

Compasiunea!

Compasiunea este emoția simțită de cineva ca răspuns la suferința altuia motivând dorința de a ajuta, de a proteja, de a ocroti prin bine. Compasiunea este adesea privită ca având un aspect tipic emoțional deși atunci când se bazează pe noțiuni cerebrale cum ar fii corectitudinea, dreptatea și interdependența, poate fi considerată rațională în esență și aplicația ei înțeleasă ca o activitate bazată pe o judecată sănătoasă.

Există de asemenea un aspect al compasiunii ce privește o dimensiune cantitativă, astfel încât compasiunii individuale îi este oferită proprietatea de ”adâncime”, ”vigoare” sau ”pasiune”. Etimologia termenului ”compasiune” este latină, însemnând ”co-suferință”. Mai implicată decât simpla empatie, compasiunea adesea ridică o dorință activă de a atenua suferința altuia. Printr-o formă sau alta de implicare. Compasiunea este adesea, deși ne-inevitabil, componenta cheie în ce se manifestă în contextul social ca altruism. În termeni etici, expresiile de-a lungul timpului ale așa zisei ”Regula de aur”, adesea implică prin încorporare principiul compasiunii: Să facem altora ce vrem să ni se facă nouă. Expresie cel mai des auzită în rândurile noastre! 

Totuși Compasiunea după Dr. Ana Maria Ducuță nu înseamnă:
1. Să suport o formă de abuz emoţional sau fizic în speranța că abuzatorul meu se va schimba.
2. Să găsesc scuze pentru abuzatorul meu:”nu e vina acestei persoane, eu merit asta”, „dacă nu voi mai greşi, voi primi respect”, „eu sunt de vină pentru tratamentul emoţional crud”.
3. Să accept ca în mod repetat limitele mele emoţionale să fie călcate în picioare pentru că sunt „un om bun”. Un om bun ştie când este pusă în pericol integritatea sa emoțională şi înţelege că e responsabilitatea lui să aibă grijă de viaţa sa.
4. Să cred că ceilalţi ştiu ce e mai bine pentru mine: numai eu ştiu cum mă simt, ce am nevoie să fiu bine, nimeni altcineva în locul meu nu poate simţi ce simt eu.
5. Să îmi fie teamă să spun „nu” de teamă că ceilalţi nu o să mă mai simpatizeze. Viaţa ta nu e un concurs de popularitate: cine te iubeşte cu adevărat nu are nevoie să fie protejat sau periat de tine, ştie exact cine eşti şi te iubeşte pentru tot ceea ce eşti tu.
6. Să trec peste limitele mele emoţionale constant, pentru că vreau să ating anumite standarde în viaţa mea: niciun bun material nu merită sacrificarea stării mele emoţionale. Tot ce avem în această viaţă este supus legii schimbării, în afară de spiritul nostru care îşi continuă drumul după această existenţă drept formă cuantică de energie.
7. Să mă prefac că sunt într-un fel despre care cred eu că este plăcut de ceilalţi. Oricum nimeni nu te poate cunoaşte complet, fiecare persoană te cunoaşte atât cât se cunoaşte pe sine însuşi.
8. Mă las pe ultimul loc în viața mea şi să mă sacrific constant pentru a le îndeplini celorlalţi dorinţele, apoi să mă simt o victimă.Dacă eu nu sunt prezent în viaţa mea, nu am cum să am o viață, doar supravieţuiesc.
9. Să cred că dacă mă mulţumesc cu lucruri şi oameni care nu îmi aduc bucurie e o formă de acceptare. Starea de bucurie este starea normală a unui spirit întrupat, ea nu trebuie să fie ceva care se întâmplă condiționat de prezenţa unor factori externi.
10. Să zâmbesc atunci când mă doare, să tac atunci când mă deranjează ceva, să fac compromisuri de teamă că voi fi respins. Limitele mele emoţionale sunt o parte a ceea ce eu devin, a muncii mele cu mine însumi. Este firesc să închei cicluri evolutive şi anumiţi oameni toxici să dispară din viața mea. Nu trebuie să prezint nimănui scuzele mele pentru alegerile mele personale, care nu fac rău nimănui şi pe mine mă ajută să cresc emoţional şi spiritual.

Compasiunea se naște în persoana care reușește să depășească barierele egoismului și egocentrismului și e bine să fie cultivată. Persoana care are compasiune este sensibilă la problemele și sentimentele altora fără să se saboteze. Aceasta nu profită de slăbiciunea celui de lângă el, nu îl critică, nu îi oferă motive să se simtă vinovat sau rușinat de el însuși. Compasiunea nu trebuie să fie exprimată doar în cuvinte, ea trebuie să fie simțită și la nevoie cu un ajutor concret.

Fotos und Videos, die in Wundtstraße auf Instagram aufgenommen wurden #CreativePhotographyPhotoshop

Sursa foto: pinterest.com

Neajutorarea Învățată explicată de Martin Seligman!

 Martin Seligman (n. 12 august 1942) este un reprezentant de prim rang al şcolii americane de psihologie cognitivă, fondată de Aaron T. Beck şi Albert Ellis. Este profesor de psihologie la University of Pennsylvania şi fost director al American Psycholo gical Association. Domeniile sale predilecte de cercetare sunt psihologia pozitivă, depresia, optimismul şi pesimismul. Printre cele mai cunoscute lucrări ale sale se numără Learned Optimism: How to Change Your Mind and Your Life, Knopf, New York, 1991 (Optimismul se învaţă. Ştiinţa controlului personal, Humanitas, Bucureşti, 2004); The Optimistic Child: Proven Program to Safe guard Children from Depression & Build Lifelong Resilience, Houghton Mifflin, New York, 1996; Authentic Happiness: Using the New Positive Psychology to Realize Your Potential for Lasting Fulfillment, Free Press, New York, 2002 (Fericirea autentică. Ghid practic de psihologie pozitivă, Humanitas, Bucureşti, 2007); Flourish: A Visionary New Understanding of Happiness and Well-being, Free Press, New York, 2011.

Martin Seligman este creditat pentru contribuția sa la fundamentarea psihologiei pozitive și pentru eforturile sale de a explora științific potențialul uman. În cartea sa Fericirea autentică (2002), el explică faptul că drumul său spre acest nou domeniu al psihologiei a debutat printr-un studiu asupra neajutorarii învățate la câini. Pe parcursul studiului, el a observat că, în pofida a numeroase situații fără ieșire la care erau supuși, unii câini nu renunțau și nu „învățau” neajutorarea. Acest lucru l-a intrigat și entuziasmat în același timp pe Seligman și i-a sugerat ideea similitudinii dintre comportamentul câinilor supuși experimentului și neajutorarea învățată – asociată cu depresia la om. Această ipoteză i-a marcat opera și el a devenit unul dintre psihologii cel mai adesea citați, nu numai în psihologia pozitivă, ci în psihologie, în general.

Când oamenii simt că nu au niciun control asupra situației lor, ei pot ajunge să se comporte într-o manieră neajutorată. Această inacțiune poate conduce oamenii să treacă cu vederea oportunitățile de ușurare sau schimbare a situației. Neajutorarea învățată este dușmanul nostru. Este un dresaj social care te împiedică să mai funcționezi normal. Degeaba știi bine ce ai de făcut. Frica de a nu greși, de a nu supăra, te limitează. Ideea de a fi văzut, judecat, ironizat sau pedepsit este puternic implementată în mintea ta și suficientă pentru a te opri de la orice tip de acțiune. Oricât de competent ești tu, vei fi oprit artificial. De propriul tău creier.

Învăţarea neajutorării la oameni

Impactul neajutorării învăţate a fost demonstrat la o serie de specii diferite de animale, dar efectele sale pot fi constatate şi la oameni. Luaţi în considerare un exemplu des citat: un copil care are rezultate slabe la testele şi evaluările de matematică începe repede să creadă că nimic din ce va face el nu va avea vreun efect asupra performanţelor sale la această disciplină. Când se va confrunta mai târziu cu orice tip de sarcină legată de matematică, el va putea trăi un sentiment de neajutorare.

Neajutorarea învăţată a fost, de asemenea, asociată cu mai multe tulburări psihologice diferite. Depresia, anxietatea, fobiile, timiditatea şi singurătatea, toate pot fi exacerbate de neajutorarea învăţată. De exemplu, o femeie care manifestă timiditate în situaţii sociale ar putea ajunge în cele din urmă să simtă că nu poate face nimic pentru a-și depăşi simptomele. Acest sentiment că simptomele sale sunt în afara controlului ei direct o poate determina să nu mai încerce să se angajeze în situaţii sociale, făcând astfel timiditatea ei şi mai pronunţată.

Seligman descrie aşa-numita „neajutorare învăţată” drept urmare a unui stil explicativ negativ şi ca mecanism central de apariţie a unei depresii nevrotice. Neajutorarea care apare la persoanele depresive este învăţată. Altfel spus, subiecţii depresivi au fost dezvăţaţi de răspunsul normal, sănătos, anume acela de a se apăra activ. Acest mecanism însuşit încă din prima copilărie duce la adult la fixarea unui sentiment de neputinţă. Dificultatea de a face faţă vieţii îl doboară pe individ. Totuşi, nu evenimentele exterioare determină un asemenea efect, ci aşteptarea ca nici un comportament propriu să nu le poate influenţa. Seligman spune: “Mai important decât ceea ce ne izbeşte de fapt este modul în care apreciem situaţia, cum ne explicăm evenimentul reactiv…” (Seligman, 2004). În experimentele de neajutorare învăţată, subiecţii cărora li se permisese controlul asupra evenimentelor nu prezentau nici unul din simptomele unui episod depresiv major, în schimb cei care experimentau incontrolabilitatea, crezând că propriile acţiuni sunt inutile, prezentau nu mai puţin de opt din cele nouă simptome critice ale unui episod depresiv major. Ceea ce contează până la urmă în depresie, spune Seligman, este obişnuinţa explicativă pesimistă vizavi de evenimentele neplăcute de viaţă. Pesimismul produce o demoralizare de lungă durată, generatoare de depresie. „Oamenii care posedă un stil explicativ pesimist şi trec prin evenimente neplăcute vor suferi probabil o depresie, în timp ce oamenii care posedă un stil explicativ pozitiv şi trec prin evenimente neplăcute vor tinde să reziste la depresie” Seligman, Optimismul se învaţă. Ştiinţa controlului personal, 2004, p. 88).

Predicţia neajutorării învăţate se face pe baza unei trăsături numită în literatura de specialitate, neofobie. Aceasta constituie tendinţa de evitare si de retragere din orice mediu nefamiliar. Neofobia este un important factor de diferenţiere a indivizilor. Modul în care putem face față neajutorării este acțiunea. Obiceiul de a acţiona este un program mental ce răspunde în fața necunoscutului mergând înainte, și nu dând înapoi. Deși nu ignoră pericolul potențial, nu se dă bătut în fața fricii. În loc să aștepte certitudinea, obiceiul de a acţiona te încurajează sa strângi informaţii si apoi să înaintezi puţin înainte de a te simţi complet pregătit. Apoi, când te aflii deja în plină acțiune, îți poți corecta cursul astfel încât să te asiguri că-ți atingi scopul. „Orice acțiune implică riscuri și costuri, însă acestea sunt infinit mai mici decât riscurile și costurile pe termen lung ale inacțiunii confortabile.” – John F. Kennedy

Bibliografie:

  1. Optimismul se învaţă. Ştiinţa controlului personal de M. Seligman (2004) Bucureşti: Editura Humanitas
  2. Fericirea autentică. Ghid practic de psihologie pozitivă de M. Seligman (2002) Bucureşti: Editura Humanitas.

However great the qualities are in the world, they are even greater in the Spirit.  - John Morton

Sursa foto: pinterest.com

 

Oameni pe ducă!

Sunt oameni care suferința i-a îngenuncheat până la limite, oameni ce nu au acceptat existența, oameni ce refuză aerul pe care îi respiră, din furie și deziluzie, din greul ce-l poartă acolo în suflet și în ciuda gândurilor ce zac a putregai dezolant. Sunt și dintre acei oamenii care au învățat să moară, trăind, puțin câte puțin, fărâme dizolvate din ceea ce sunt, prin rupturi din micile fragmete pe care nu le mai primesc, pe care le diluează. Pe care nu le mai suportă.
Nu știți cum e asta, așa-i? Nu știți cum e să nu mai poți în propria-ți mocirlă a suferinței? Ferice de voi…. dar îndrăznesc să vă spun totuși, așa știrbit poate, poate cu prea puține cuvinte, poate insuficient, dar vă zic..… să știți că e greu și să adun cuvintele potrivite, nu că nu le-aș avea, doar că prea doare să lași să te sugrume atât de tare viața și oamenii, încât, când te rănesc, să simți cum ți se umple sufletul de pâclă pâna la refuz. Și vrei să te cureți de acea negreață dar nu poți, oricât nu ai roade în tine, nu mai iese, și nu mai e cum. Murdăria aceia înseamnă un fragment de descompunere parte din tine care nu se pierde și lasă un gol existențial ce întunecă judecata. Un început de moarte pe viu. Puțin câte puțin. Când încrederea și speranța îți sunt făcute cenușă, treci printr-o moarte a spiritului. Viața nu mai este viață. Ziua nu mai este zi. Oamenii nu mai sunt oameni. Și dincolo de literatură, și statistici psihologice te pierzi în ceața unor mulțimi ce-ți trec pe alături, ești dar nu aparții, participi, dar nu contribui, iar tu te scalzi în lumea lacrimilor adevărate, și plângi până ți se stinge focul din aripile pe care le credeai avântul tău în lumea mare. Iar durerea trece dincolo de marginea limitelor omenești, și te stingi precum o flacără în bătaia vântului, în prăbușirea către haos, iar să rămâi mai om decât sunt mulți alții e din ce în ce mai greu, umbli ca umbrele, cu capul în jos și privirea mută. Suntem oameni pe ducă, oare trăim cu adevărat? Oare ne pasă de ce nutrește sufletul nostru?…dar a celor de lângă noi?
Să recunoaștem, nu trăim într-o lume în care să-i pese cu adevărat cuiva de sufletul celuilalt, suntem ignoranți și râdem în fața neputinței unora. Naivi suntem. Oamenii merg peste calvarul tău, te pășesc precum ai fi un nimeni dacă stai în calea intereselor lor, am înțeles în umila mea viață că dacă nu le aduci un beneficiu te alungă precum nici nu ai fi existat. Suntem pierduți într-o cruzime de care nici măcar nu mai suntem conștienți. Suntem în stare de cele mai nesăbuite acțiuni în defavoarea celor pe care îi avem alături și nu ne înclinăm spre bine să fiu sinceră. Nu zic, sunt oameni de suflet și vor fi în continuare, mai sunt visători ai sincerității, oamenii care au sufletul plin de bine, imperfectul lor dacă se poate spune așa fiind doar zâmbetul și naivitatea dulceagă pe care o emană
, mai sunt cei care mai aduc puțină magie peste lumea asta seacă în care trăim. Însă viața mi-a demonstrat că cât de bine nu ai fi ai umbre pe care le acoperi cu haine, ai răni ce le ascunzi cu fon de ten și cicatrici ce nu se văd cu ochiul liber. Și am mai înțeles că anume acele persoane sensibile și bune ajung jertfele consecințelor vieții, a dezamăgirilor, dar cu fiecare bătaie de inimă pe care n-o aude nimeni luptă, sunt luminoși și umani și buni și calzi. De ce?… pentru că nu-și permit să se transforme în nimic. Pentru că ei fac din tristețe alinări, din suferințe nevoia de a fi alături de oameni și chipuri frumoase, iar în trecerea lor divină, îi fac pe ceilalți să se întâlnească pentru o clipă, cu ei înșiși, cu partea cea mai frumoasă din sufletul lor. Pentru că atunci când cineva e în stare să moară fiind viu, sau să cedeze în fața negurei existențiale, când lumea se sufocă sub povara indiferenței, a urei, a egoismului vine un suflet blând și dă planurile peste cap … ajută doar prin prezența sa și a felului de a fi. Un om gata să-și pună sufletul cu dăruire pentru a convinge că iubirea există, că dăruirea de sine există, că iubirea necondiționată nu e un mit, că ajutorul e cel mai de preț cadou, că mai sunt oameni de suflet și pregătiți să-ți întindă o mână la nevoie. Poate și acum treci pe lângă acel om de suflet gata să te asculte. Acel om care îți va lumina calea și nu te va lăsa să te „duci” acolo unde încă nu-ți e locul. Nu trebuie să ne învățăm să murim, trăind. E păcat. Și aici nu vorbesc despre religie…

 

love~♥~

Sursa foto: pinterest.com

Legea intenţiei şi a dorinţei de Deepak Chopra!

Energia și informația există pretutindeni în natură. De fapt, la nivelul câmpului cuantic nu există nimic altceva decât energie și informație. Iar acest câmp cuantic este influențat de intenție și de dorință. Orice intenţie şi orice dorinţă conţine inerent în ea mecanismul prin care poate fi îndeplinită… În câmpul purei potenţialităţi, dorinţele şi intenţiile au o putere de organizare infinită. Atunci când introducem o intenţie în câmpul fertil al potenţialităţii pure, noi punem această putere infinită de organizare să lucreze pentru noi.

Această lege are la bază faptul că energia şi informaţia există pretutindeni în natură. De fapt, la nivelul câmpului cuantic nu există nimic altceva decât energie şi informaţie. Câmpul cuantic este doar un alt nume pentru câmpul potenţialităţii pure sau pentru conştiinţa pură. Iar acest câmp cuantic este influenţat de intenţie şi de dorinţă.

Dacă sunt reduse la natura lor esenţială, o floare, un curcubeu, un fir de iarbă, un corp uman, toate înseamnă energie şi informaţie. În natura sa esenţială, întregul univers nu este altceva decât o mişcare a energiei şi informaţiei. Singura diferenţă dintre noi şi un copac se referă la conţinutul informaţional al corpurilor noastre. Conform planului naturii, toate lucrurile şi toate fiinţele sunt legate între ele.

Intenţia este adevărata putere care se ascunde în spatele dorinţei. Ea este foarte puternică, deoarece ea este sinonimă cu dorinţa, fără a fi dublată însă de ataşamentul pentru rezultatul final. Dacă nu este dublată de intenţie, dorinţa este slabă, deoarece la majoritatea oamenilor ea înseamnă atenţie şi ataşament.

Intenţia combinată cu detaşarea conduce la o atenţie puternic focalizată, centrată în viaţă şi în momentul prezent. Atunci când realizăm o acţiune cu acest tip de atenţie, centrată în momentul prezent, efectele ei vor fi extrem de puternice. Intenţia se referă la viitor, dar atenţia nu poate fi focalizată decât asupra prezentului. Atât timp cât atenţia va rămâne focalizată în prezent, intenţia noastră (focalizată asupra viitorului) are toate şansele de a se manifesta, căci viitorul este creat pornind de la momentul prezent. De aceea, prezentul trebuie acceptat exact aşa cum este. Acceptaţi-vă prezentul şi croiţi-vă singuri viitorul. Viitorul oricui poate fi croit prin intermediul intenţiei detaşate, dar nu poate fi niciodată influenţat printr-o luptă cu momentul prezent. Atunci când este centrată în libertatea detaşată pe care o oferă momentul prezent, intenţia serveşte drept catalizator care atrage cu precizie acele evenimente spaţio-temporale, materia şi energia necesare pentru a crea în termeni reali dorinţa pe care am emis-o.

Dorințele se pot concretiza atâta timp cât crezi în potențialitatea lor. Dorințele devin cu adevărat puternice în momentul în care în spatele lor se află intenții puternice. În funcție de intenția îndreptată asupra unui obiect care se află în atenția noastră, se vor contura și premisele temporale ale realizării dorinței noastre. Dacă înveți să valorifici puterea intenției, poți crea orice din ceea ce îți dorești. Tu ocupă-te de ceea ce este cu adevărat important, iar universul se va ocupa de detalii. Trasează-ți clar dorințele. Lansează-le în campul potențialității pure. Fii convins că vor da rezultate concrete. Fii convins că universul va găsi o metodă (chiar dacă nu este metoda pe care ți-ai dori-o) de a-ți îndeplini acea dorință. Dacă acționezi astfel încât intenția să devină posibilitate, universul începe deja să lucreze pentru tine.

Intenţia generează propria sa putere aplicand cele cinci etape ale Legii intenţiei şi dorinţei:

1. Conectaţi-vă la sursă. Altfel spus, centraţi-vă în acel spaţiu tăcut situat între două gânduri succesive, scufundaţi-vă în marea linişte, în acel nivel al Fiinţei care reprezintă starea dumneavoastră esenţială.

2. Odată stabilit în starea de Fiinţă, manifestaţi intenţiile şi dorinţele dumneavoastră. Atunci când vă aflaţi în starea de linişte nu există nici un gând. Pe de altă parte, intenţia este un gând; de aceea, ea trebuie introdusă chiar în punctul de joncţiune între linişte şi gândire, la ieşirea din starea de pace perfectă. Dacă aveţi mai multe obiective, le puteţi scrie pe o foaie de hârtie, concentrându-vă asupra lor înainte de a intra în starea de meditaţie. De pildă, dacă vă doriţi o carieră de succes, puteţi intra în starea de pace cu această intenţie, iar intenţia va continua să existe sub forma unei pâlpâiri slabe în conştiinţa dumneavoastră perfect liniştită. Emiterea intenţiilor şi a dorinţelor în starea de linişte înseamnă plantarea seminţelor în solul fertil al câmpului purei potenţialităţi, aşteptând apoi cu seninătate venirea anotimpului în care ele înfloresc de la sine. Nu este necesar să scoateţi din când în când din pământ seminţele dorinţelor dumneavoastră pentru a verifica dacă cresc, nici să vă ataşaţi în mod rigid de felul în care vor creşte şi vor da rod. Tot ce aveţi de făcut este să le însămânţaţi.

3. Rămâneţi centraţi în sine. Altfel spus, rămâneţi ferm stabiliţi în conştiinţa Sinelui dumneavoastră real, în spiritul dumneavoastră, în câmpul purei potenţialităţi. În plus, nu cedaţi opiniilor din afară sau criticilor celor din jur. Starea de autocentrare poate fi menţinută şi prin păstrarea dorinţelor pentru sine; nu le împărtăşiţi decât cu cei care au dorinţe similare şi de care vă simţiţi foarte legaţi sufleteşte.

4. Renunţaţi complet la ataşamentul faţă de rezultatele finale. Această etapă presupune renunţarea la ataşamentul rigid faţă de un rezultat concret şi acceptarea înţelepciunii incertitudinii. Înseamnă să vă bucuraţi în fiecare moment de călătoria vieţii dumneavoastră, chiar dacă nu cunoaşteţi destinaţia finală.

5. Lăsaţi universul să se ocupe de detalii. Odată emise în câmpul purei potenţialităţi, intenţiile şi dorinţele dumneavoastră capătă o putere de organizare infinită. Aveţi încredere în această putere, care va şti să orchestreze toate detaliile în sensul dorit de dumneavoastră.

Aplicarea Legii intenţiei şi dorinţei

Voi pune în aplicare Legea intenţiei şi a dorinţei, angajându-mă să urmez următoarele etape:

1. Voi face o listă a tuturor dorinţelor mele. Voi purta lista cu mine oriunde m-aş duce. O voi reciti cu atenţie înainte de fiecare meditaţie, înainte de a intra în marea stare de linişte. O voi reciti la fel de atent seara, înainte de culcare, şi dimineaţa, după trezire.

2. Voi emite în câmpul potenţialităţii pure dorinţele mele şi le voi lăsa în pântecul creaţiei, cu credinţa fermă că ele vor da rod. Chiar dacă lucrurile nu vor fi orientate în sensul dorit de mine, voi avea convingerea că există o raţiune în această direcţie şi că planul cosmic are în vedere pentru mine intenţii care sunt mai presus decât cele pe care le-am conceput eu însumi.

3. Îmi voi reaminti continuu să practic concentrarea asupra momentului prezent în toate acţiunile mele. Nu voi accepta ca eventualele obstacole să îmi abată atenţia şi concentrarea de la momentul prezent. Voi accepta prezentul exact aşa cum este şi voi contribui la croirea viitorului meu prin manifestarea intenţiilor şi dorinţelor mele cele mai profunde.

Sursa foto: pinterest.com

Iluzia fericirii!

Auzim tot mai des că oamenii vor să fie fericiţi, să practice diferite activități doar pentru a aplana dorința de mai mult, de a astupa doleanțele mute a unor iluzii trăite la greu. Însă eu analizez de mult acest aspect al „fericirii”, și spre marea mea tristețe, de ceva vreme am constatat că nu mai văd chipuri vesele, nu mai recunosc voioșia și splendoarea unui zâmbet, văd dor rictusuri și schimonosiri ale feței. Ne cerșim bucurii dar în fiecare dimineaţă ne trezim supăraţi pe viaţă, înrăiți în ale oamenilor, ariciți de timpul de afară, de muncă, de colegi, de lipsa unor obiecte, poate chiar fără importanță. Și iar și iar o luăm de la capăt… acriți parcă de tot și de nimic. Ceva mai nou, pe rețelele sociale, lumea se afișează dezinvoltă, în culmea reușitelor și a fericirii mascate după un fon de ten, a unui corector delicat de poze, unii pozează la mare, pe munte, alături de prieteni, cochetării glamuroase și plăsuțe de firmă, cu familii model, ce absurd, toți zâmbesc și se declară categoric fericiți; pe culmi, nu mai găsim stări de mijloc în autoevaluarea lor emoțională. Totul e la maximum. Facem selfie, purtăm genuțe și ne declarăm fericit/-ă. O inflație a fericirii nu alta. O patologie dusă la extreme.

Mai este și altă categorie, care se afișează șterși, oameni umbre care vor să fie fericiţi, dar îmbracă haine mohorâte și lălâi, merg cu capul aplecat, salută bolborosind în barbă și privesc fugar parcă s-ar pierde în mulțimea oamenilor din stradă. Oamenii strigă că vor fericirea, dar sunt adepții solitudinii și a rutinei care duce la stresul constant. Umblă cu judecăți învechite și preconcepții preistorice. Azi mulți se declară fericiți, fiindcă e în trend, așa cu alură de la modă. Cam la tot pasul citate inspiraționale și motto-uri cu afirmația „sunt fericit/ă”, care sună atât de fals și ipocrit cum n-a mai fost demult, genereții întregi de acum în colo se vor scălda în apele nesiguranței și a măștilor chiar dacă nu o vor recunoaște; nu vedem la zi rateurile existențiale, pierderile sau dramele familiale care adâncesc și șterg temenul de „familie- celulă a societății”, nu observăm indivizii care se declară fericiți cum arată ei de fapt în spatele cohetăriei forțate.

Oamenii vor să fie fericiţi, dar pleacă spre casă apăsaţi de stresul de la muncă, socialul a devenit un ghimpe în talpă, relaționarea a devenit sufocantă, iar comunicarea e blocată de frici și constrângeri. Părinții vor să fie fericiţi, dar creşterea copilului a devenit o povară şi dorinţa lui de joacă, un stres în plus, nimeni nu vrea să contribuie la nimic. Persoanele tind a crede în fericire, dar stau în aluatul televiziunii care spală creierul, stau țintuiți în ororile știrilor interminabile și a emisiunilor fără sens, într-o comercializare a furiei politico- sociale. În loc oamenii să tindă spre a visa și a promova cititul și modul sănătos de viață se acoperă în carapacea unor pereți treviali, nu mai privesc spre stele ci trag draperiile sufocante frământați în anxietatea gândurile de peste zi şi înaintează în insomniile interminabile…. plângându-se pe viață. Unii oameni vor de-a gata, plăcere aici și acum, iubire fără implicare, fericire artificială, dar nu se gândesc să mai facă un stop, o respirație pentru sine, o tăcere sau o reflecţie, normal, li se pare timp pierdut, mda, nu mai avem timp pentru o rugăciune, unii zic că e o naivitate, sau pentru familie, și dulcegării, zic alții că e prea naiv. Oamenii vor să se declare fericiţi, dar n-au timp pentru ei înșiși, n-au timp de fericirea curată… n-au timp să descopere că fericirea e în ei, în fiecare dintre noi, în roua dimineții, în răsăritul ce îmbie la trezirea simțurilor, în cerul senin, în zâmbetul cu care salutăm oamenii și care ne este întors înapoi, în zâmbetul unui copil poznaș, în ajutorul făcut, în colegialitate, în liniştea căminului, în stelele ce duc spre visare şi-n rugăciunea de dinainte de somn…


Sursa foto: pinterest.com