Citindu-l pe Lucian Dragoș Bogdan. Cartea „Șase”!

Lucian Dragoș Bogdan s-a născut pe 16 iulie 1975 în Alba Iulia, Alba. În 1987, a scris povestirea Triunghiul Bermudelor, pe care a trimis-o la concursul de proză SF organizat de „Almanahul copiilor”, povestirea a fost menţionată la Poşta redacţiei. Între 1992 şi 2000, a publicat sporadic povestiri în revistele Luceafărul, Anticipaţia şi Discobolul, apoi, din anul 2002, a trecut la mediul virtual. Anul 2013 i-a adus autorului Lucian Dragoș Bogdan reîntoarcerea la pasiunea pentru literatură, a început să scrie cu regularitate în reviste online şi tipărite, antologii, almanahuri şi volume colective. Anual publică câteva cărţi – singur, sau în colaborare cu diverși autori (în special cu Teodora Matei) – lărgindu-și repertoriul de la SF către genurile poliţist şi de dragoste. (sursa: luciandragosbogdan.ro)

Zilele trecute am finisat cartea „Fata cu rochii înflorate” semnată de autorul Lucian Dragoș Bogdan, iar aseară am finisat noul său roman „Șase”; stau și acum între ce e real și paradoxul în urma căruia s-a creat o poveste peste măsura așteptărilor mele. Autorul s-a jucat cu mintea mea aducându-mi nu doar o poveste de dragoste ci o continuitate înmulțită de mai multe ori pregătită să îmi lase loc de întrebare,… ce-ar fi fost dacă?

Descriere: „Aflat în Edinburgh pentru a participa la un concert al trupei Led Zeppelin, Roger Jones primește o invitație la masă de la o femeie necunoscută. Una care, însă, pare să știe multe despre trecutul lui și care moare a doua zi, lăsându-i moștenire întreaga avere. Cu ajutorul ei, Jones pune bazele unei publicații, devine bogat și influent – o viață la care nici măcar nu îndrăznise să viseze. Atâta doar că, o dată la zece ani, enigma femeii iese din nou la lumină, dezvăluind o poveste incredibilă.”

O, ce mai carte… chiar vreau cu asta să încep. În primul rând pentru că dintr-o acțiune în alta am fost pasată fără rețineri de autor într-un carusel al emoțiilor, apoi povestea ce mi s-a arătat în față a demarat vie în ochii mei semeni unui déjà-vu în flashuri ce mi-a făcut inima să pulseze, iar finalul… uite aici ironia sorții, e unul care te face să privești năucit gândindu-te că nimic nu e ceea ce pare, și că ce de fapt credeai că s-a încheiat e o nouă portiță de … va urma. Sau cine știe, poate autorul ne-a lăsat nouă dreptul de a notifica tot ce am așteptat, ce am vrea să suplinim sau să schimbăm în viața eroului principal în nevoia de a-i ostoi zbuciumul lăuntric. Dar să vă povestesc un pic despre acel bărbat care printr-un joc al karmei ajunge să întâlnească o femeie misterioasă, total necunoscută dar care îi joacă în față o familiaritate departe de starea sa tinerească.

Roger Jones, un bărbat care se lasă purtat de val într-o viață în care parcă nu-și aparține însoțit de băutură, distracție și sex acesta alături de amicul său Ian își semnează într-o noapte mersul viitorului. Cum, vă întrebați, simplu- o femeie care știe despre Roger mai mult decât ar ști el îi lasă o avere, care pe parcursul anilor cei doi amici o gestionează cot la cot. Acum o să urmeze întrebarea, cu ce scop i s-au lăsat banii, sau de ce? răspunsurile vor apărea pe parcurs în forma unei povești desprinse dintr-o scenă de ficțiune care îi lasă bărbatului gustul amar al pierderii. A abandonului în care se îmbracă ani de ani într-o așteptare continuă a acelei prime, a doua, a treia, a patra, cincea și a șasea femeie. Zeci de ani parcă trăiți dinafara scenei proprii într-o stare de cum va fi?… ce va fi?… cum va arăta?, oare mă va recunoaște? îi pun în față o poveste incredibilă ce se scrie o dată cu pecetluirea acelor emoții în care se lasă pradă.

Viața i se dovedește încărcată cu de toate, căsătorit devreme acesta realizează că a făcut o mare greșează, evadarea o vede în călătoriile făcute cu amicul său în escapadele informale pentru ziarul propriu, iar aici nopțile petrecute cu femei străine îi stăvilesc plăcerile dar nu și golul ce-l are în suflet, până interacționează cu „ea”, un avatar al acelui suflet predestinat să-l bântuie o viață în căutarea împăcării veșnice, astfel, o dată la zece ani, enigma femeii iese din nou la lumină, răscolindu-i pacea și mintea. Și totuși, chiar dacă suferă își redă tot timpul așteptării, chemării și atingerii acelui punct al plenitudinii alături de femeia cu chip necunoscut însă familiar. Până când piesele se pun la punct, sau doar așa iluzie ni se creează… cine știe. Vă îndemn să aflați.

Pe măsură trecerii anilor Roger devine tot mai pregătit sufletește de ce va fi, chiar dacă investigațiile ce le face încâlcesc lucrurile și mai tare iar pe alocuri te pierzi în tumultul de informații. Apoi te aduni, și parcurgi un traseu în care descoperi mai multe persoane ce iau parte la acest joc al sorții, și conștientizezi că uneori ești neputincios în fața destinului și a celor deja predestinate. Totul parcă deja e orchestrat iar ce îți rămâne să faci e să te supui și să rescrii frazele, emoțiile, și viața. În toată încâlceala sa!

Cartea „Șase” de Lucian Dragoș Bogdan mi-a arătat o altă față a sorții, în care moartea poate fi un început, în care finalitatea poate deschide o portiță a unor taine încă de noi neexplicate și cum un suflet poate însemna mai mult decât un chip. Povestea în sine s-a dovedit a fi o lectură cutremurător de interesantă, care îți arată că viața te poate urca până la cele mai mari înălțimi, dar, care vine cu un preț ce trebuie plătit mai devreme sau mai târziu. Iar cu privire la titlu vă invit să îi descoperiți singuri semnificația și rolul, ve-ți avea parte de o surpriză, acesta având un impact asupra modului de desfășurare a acțiunii și nu numai. Eu am rămas încă cu o stare de… ce-ar fi fost dacă?! 

Cartea „Șase” poate fi comandată pe site-ul Editurii Tritonic. Pe mine mă găsiți pe pagina de Instagram dedicată lecturii, apostolcristinuta – o căsuță plină cu recomadări de carte și nu numai!

Citind-o pe Cristina Cristea. Cartea „Scrisoare pe o floare de salcâm”

****

„în serile când plouă,
mai ales atunci când plouă,
să nu mai simt
dacă plâng eu
sau doar salcâmii
își scutură floarea
ca o pecete de final
peste o scrisoare de dor
pe care tu
n-ai să o citești
niciodată.”

(din poezia „Scrisoare pe o floare de salcâm”)

După cum spunea Stephane Mallarme, „sarcina poeziei să curețe realitatea îmbâcșită de cuvintele noastre prin crearea unor spații de tăcere în jurul lucrurilor”; astfel, într-un dans al tăcerilor și parfumului de salcâm am pătruns într-o lume sensibilă a cuvintelor ce au menirea să transforme nopțile în zile, vocea în șoapte și așteptarea în apropiere de sensibilitatea debordantă a scriitoarei Cristina Cristea și a poeziilor sale în minunatul volum „Scrisoare pe o floare de salcâm”.

Ca un grădinar ce-și îngrijește salcâmii roz, rarele flori înmiresmate autoarea Cristina Cristea pune accentele pe viața în toată paleta de culori a emoțiilor ce le-a adunat ca într-un cufăr prețios. Cu o delicatețe aparte fiecare vers curge încărcat fiind de o eleganță deosebită, iar beatitudinea vine o dată ce consumi acea emoție a citirii plutind parcă o dată cu fiece literă fredonată în gând într-o simfonie a ce-a fost și ce va fi. Iar bucuria vine o dată ce realizezi că poezia autoarei e însăși împlinirea de care aveai nevoie, acea care te umple de har, dar din darul rimei.

Avansând, dând foaie cu foaie pătrunzi într-o lume ce te ademenește suav, te face să-ți iei zborul într-un vals al completamentelor, punând piesă cu piesă într-un cadru al vieții firești și totuși îndulcite de îmbrățișarea poemelor. Iar emoțiile pe care mi le-au lasat versurile sunt din cele unice cum doar poeziile mi le înrădăcinează în inimă, unele ce se imprimă pe inimă și pulsează pe retină încă multe zile în nevoia pecetluirii frumosului în mintea mea.

„Dar eu,
eu nu pot fi așa,
eu doar iubesc
și visez
și sper
și te chem,
și abia atunci când mâna ta
îmi mângâie tandru
rănile de pe obraz,
las să îmi alunece întâia lacrimă
știind că sunt iarăși întreagă
și frumoasă
ca un lotus abia înflorit.”
(din poezia „Sfidare”)

După cum menționa George Călinescu: „poetul este delegatul veşnic al sufletului omenesc în simfonia spiritului universal„, astfel am simțit și eu dezlănțuirea de emoții a autoarei Cristina Cristea, ea a făcut puntea dintre frumosul desăvârșit cu lumeasca tresărire, acea care e în căutarea unei alintări, sau îmbătări cu aroma unei licori a versurilor menite să armonizeze coardele unui suflet rebel.

… și atunci înțeleg că pentru tine eu sunt și primăvară și vânt și cireș înflorit…

Iar poezia, acea tornadă de stări în câteva cuvinte … după Augustin Jianu, este: „matricea de reprezentare, retina sufletească a unei fiinţe sensibile.”, iar aceasta e definiția completă a acestei minunate cărți ce poartă semnătura autoarei Cristina Cristea, o făuritoare de vibrații, de intensități și explozii de culoare, și nu printr-un tablou în acuarelă, ci prin rima însuflețită.

Volumul de poezii „Scrisoare pe o floare de salcâm” a fost o lectură pe cât de ușoară pe atât cu impact, copleșindu-mă cu freamătul unei gingășii debordante. O carte pe care ar trebui orcine să o găzduiască în bibliotecă și să o citească, să o recitească și nu în ultimul rând să o simtă… suavă, unică și roz!

„E o lume între noi,
dar privirile noastre
se îmbrățișează strâns,
iubindu-se cu disperarea
unui condamnat la moarte
ce și-a băut și ultimul cocktail
de speranță,
dorindu-și să uite
că în cenușa caldă a zorilor
nu va mai fi nimic
decât nesfârșită
tăcere.”
(poezia „Infinit”)

Impresii: Poezia Cristinei Cristea este o simfonie fluidă a unei minți răscolite de dragoste de viață. Poeta este, prin propria scriitură, o floare de salcâm roz. Neapărat roz, pentru că e o specie rară, așa cum este și cuvântul pus la baza unui univers descriptiv, cu case mici și albe, cu mușcate la ferestre, cu cireși înfloriți și dragoste ce se întinde curat în pânze pictate de amintiri, colorate adesea olfactiv. Emoțiile se scriu pe petale de floare, care se transformă adesea în fluturi, reinventând un ludic al gingășiei trăirilor. (Em Sava)

Cartea „Scrisoare pe o floare de salcâm” poate fi comandată pe site-ul editurii Siono!  Pe mine mă găsiți pe pagina de Instagram dedicată lecturii, apostolcristinuta – o căsuță plină cu recomadări de carte și nu numai!

Citindu-l pe Lucian Dragoș Bogdan. Cartea „Fata cu rochii înflorate”!

Lucian Dragoș Bogdan s-a născut pe 16 iulie 1975 în Alba Iulia, Alba. În 1987, a scris povestirea Triunghiul Bermudelor, pe care a trimis-o la concursul de proză SF organizat de „Almanahul copiilor”, povestirea a fost menţionată la Poşta redacţiei. Între 1992 şi 2000, a publicat sporadic povestiri în revistele Luceafărul, Anticipaţia şi Discobolul, apoi, din anul 2002, a trecut la mediul virtual. Anul 2013 i-a adus autorului Lucian Dragoș Bogdan reîntoarcerea la pasiunea pentru literatură, a început să scrie cu regularitate în reviste online şi tipărite, antologii, almanahuri şi volume colective. Anual publică câteva cărţi – singur, sau în colaborare cu diverși autori (în special cu Teodora Matei) – lărgindu-și repertoriul de la SF către genurile poliţist şi de dragoste. (sursa: luciandragosbogdan.ro)

Sunt la prima mea întâlnire cu scriitorul Lucian Dragoș Bogdan iar ce mi s-a așezat în față mi-a încălzit inima; știindu-l un autor SF mediatizat pe rețelele de socializare am avut o doză și mai mare de curiozitate să-i cunosc și latura sensibilă a dragostei și emoțiilor printr-un titlu de carte de-a dreptul feminin, „Fata cu rochii înflorate”. Povestea s-a dovedit a fi complexă, ca o zi de vară gata să te pârjolească cu temeraturi ridicate dar și să te răcorească redându-ți pofta de mai mult, mai intens, un roman scris de un bărbat ce a creionat dragostea din ambele direcții cu precizia unui maestru.

Ar putea fi o imagine cu carte, natură, copac şi text care spune „Lucian DragoÈ BOGDAN Fata cu rochii înflorate”

Povestea ne primește în plin avânt într-o scenă bizară, o femeie este îngrijorată că tatăl său după serbarea zilei sale va muri, de unde această certitudine nici ea nu e sigură, din acest considerent merge la poliție cu câteva ipoteze repetate în prealabil pentru a fi convingătoare. Gisela, polițista încearcă să nu fie sceptică și să păstreze o corectitudine ce-i impune statutul promițând-i Helgăi că va veni la ziua tatălui ei și va fi cu ochii în patru. Ironia face ca fiica să aibă dreptate iar moartea ce a venit ca un gong descoase secrete adânci ale familiei, se năruie relația dintre Helga și soțul acesteia Martin, chiar dacă sfârșitul era eminent după adulterul ce plana deasupra capului lor sub chipul sculptat al unui avocat bine cotat, fiica celor doi trăiește într-o lume paralele a vinei și resentimentelor iar într-un final o nouă tragedie face ca totul ce a fost împrăștiat în ani să se apropie într-o formă mult mai calmă, boala lui Martin și verdictul final ce nu e unul înbucurător și acea „fată cu rochii înflorate” să schimbe direcțiile vânturilor unindu-le și direcționându-le acolo unde înseamnă „acasă”.

Cum povestea nu se oprește la o familie alte tragedii, revolte și vieți se întretaie într-un joc al circumstanțelor, polițista Gisela Schwarz cunoaște dragostea în chipul sirianului Hussein, iar Martin în cel al rezervatei Anna, cea care îi este sprijin în ultimele sale zile și îi devine lumina divină. Printre toate dramele ce unesc aceste suflete într-un fir al sorții ancheta își ia avânt o dată ce multe necunoscute ies la iveală ce parcă strigă, ceva dubios totuși se întâmpla în comunitatea liniștită în care trăiește bătrânul însă nimeni nu poate confirma că ar fi ceva ce ar avea o finalitate. Până când… cineva dă cărțile pe față.

Pe fundalul unor iubiri și neiubiri, a unor suflete încarcerate și secrete ce ies la iveală Germania se confruntă cu un val de veniri a refugiaților sirieni iar conflictele nu contenesc mai ales că un viol și multe alte nelegiuri pun amprenta pe stabilitatea unei Germanii pline de prejudecăți. Iar rezultatul e înfiorător, nu departe de ce se întâmplă acum în lume. Și e păcat…

La final toate intrigile, tainele, necuvintele au ieșit ca un tsunami ce m-au răvășit, autorul a scos treptat apoi toate deodată provocându-mi o stare de neliniște, o bulversare aflând că „fata cu rochii înflorate” e mai mult decât o refugiată, e mai mult decât o tăcută tânără ce-și ascunde trectul îngrijind cu minuționzitate un bărbat pe ducă, e o femeie ce a vrut cu toate forțele să închidă un capitol din viața ei acum plătind pentru o soartă pe care nu a dorit-o și care a încarcerat-o într-o colivie de aur.

Romanul „Fata cu rochii înflorate” mi-a arătat că nu toate se învârt în jurul unui personaj, că totul e mult mai complex și divers, așa- ca în viață. Autorul a dat culoare și forme semeni unui creator unic, fiecare personaj a avut rolul său de jucat în piesa numită „viață” chiar dacă au fost mână în mână cu dragostea și ura, gelozia și abandonul, taina cu sinceritatea, pierderea cu regăsirea; toate au însemnat un tablou menit să îmi trezească emoția și dorința de a întinde o mână fiecăruia empatizând, trăind durerea și experiența fiecăruia într-o formă sau alta. Astfel, paleta a unit opera într-un tot întreg aducându-mi mie ca cititoare o plăcere deosebită prin vizionarea ca într-un film pelicula unor vieți ce o iau de la zero reînvățându-se să iubească și să nu posede, să prețuiască și să nu ceară, să simtă nu doar să mimeze emoția, și nu în ultimul rând să trăiască clipa ca fiind ultima!

Recomand cu căldură romanul îndemnându-vă să aflați cine e posesoarea rochiei înflorate și care a fost rolul său în această poveste!

Ar putea fi o imagine cu carte, natură, copac şi text care spune „Lucian DragoÈ BOGDAN Fata cu rochii înflorate”

Cartea „Fata cu rochii înflorate” de Lucian Dragoș Bogdan poate fi comandată de pe site-ul Editurii Tritonic!

Citind-o pe Em Sava. Cartea „Orizuru”!

Am primit binecuvântata primire printre cuvinte a autoarei Em Sava prin romanul său „Ana”, iar ce mi-a fost dat să descopăr a deschis în mine o nostalgie și un dor de neam, de mioritic, de tradițional ce doare. Iar povestea, e alint dar și durere, e soartă dar și declin, o încercare a unor generații atinse de război și jertfă între predestinarea destinului și mângâierea dragostei. Astăzi însă autoarea bucură ochii cu o nouă operă „Orizuru”, carte ce s-a dovedit a fi după cum îi este definiția un cocor doar că nu de hârtie ca în minunata artă origami ci o zburdată emoție de plutire, ce zboară între cer și pământ, peste ape și anotimpuri în căutarea de sine, a calmului și a fericirii suflului omenesc prin definirea termenului „acasă”.

Descriere: „Orizuru cuprinde viața cu accentele ei comice sau/și filosofice, cu drame și mari bucurii, întâmplări cu final neprevăzut și accente ale vieții trăite de o româncă peste ocean. Dragostea poate fi reală sau virtuală, poate fi poezia absolutului sau o dezamăgire pleoștită ca o baltă de toamnă.
Orizuru, așa cum e prezentat în titlu, e o încercare de făurit aripi, e viața în firescul ei, o împletire de râs, lacrimă, de năzuință și împlinire, de vis și realitate.

Emigrată din România în Canada, Em Sava aduce într-un singur loc două lumi uneori antagoniste, demonstrând existența unei ambivalențe care face posibilă transmutarea conceptului de „acasă”, diseminarea lui în locuri, uneori, diametral opuse – și nu doar geografic.
„Orizuru” nu e doar o carte, ci o stare de spirit, un panopticon de emoții în cel mai bun sens al cuvântului, de unde nu lipsesc iubirea și tristețea, râsul și, uneori, lacrimile – stări firești pentru un om care, prin schimbarea de mediu și mentalitate, a ales să se schimbe pe sine pentru a-și construi un „acasă” departe de casă.”

Cu un condei avut doar de cei însemnați Em Sava mi-a adus datorită scurtelor povești un dor cum doar persoanele ce pleacă de lângă rădăcina casei părintești o știu, acei care își lasă baștina în urmă pentru a-și îndeplini un vis; cum, în ce mod și ce sacrificii viața încă va arăta evenimentele în față, atunci când zilele devin străine iar cel pe care-l credeai seamăn te dezamăgește, atunci când un blid îți readuce copilăria iar un măr din pomul grădinii parcă și peste ani îți miroase vulnerabilitatea de a fi un punct în marea de oameni ce vorbesc străin, simt diferit și orânduiesc viața altfel.

Ca o esență tare semeni unei tincturi rare fiecare poveste înșiruită de Em Sava a atins coarde sensibile scoțând la iveală un tremur, un oft, o lacrimă în colțul ochiului; și cu sinceritate susțin că nu pot să vă povestesc despre „Orizuru” ca despre oricare carte, deoarece nu e- aceasta e specială într-un mod în care ai vrea să o strângi la piept ca pe un copil rătăcit care are nevoie de o îmbrățișare pentru a-și aduna curajul pentru a înainta. Veți găsi o carte scrisă bine și care transmite efervescent emoția în toate nuanțele fie că sunt înfloritoare fie că arată cu degetul anume acolo unde doare. Iar dozajul nu e, doarece starea care a fost să fie transmisă mi-a intrat în inimă, s-a imprimat pe retină și mi-a vociferat gongul de „vreau acasă” pentru că sunt și eu departe de prispa în care mai mereu mă împiedicam, de nucul care e deja îmbătrânit, de via care s-a rărit în ramuri și acei doi părinți care înțeleg dar suferă în ani departe de puii lor. Astfel, citind cartea, poveste cu poveste, întâmplare cu întâmplare am simțit frământarea autoarei, bucuria, succesul, descurajarea și tendința de a duce la bun sfârșit dorința prin scris.

„Azi despre ieri când era mâine.”

Dintr-o notă în alta nu aș vrea să redau din text, aș estompa lumina și coloritul suav, pot doar să spun că poate din nevoia de protecție păstrez taina orizuru-lui spre ai cinsti zborul și a îndemna curiozitatea să-i admire voiajului spre… a fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti…

Vă îndemn la lectură, cartea va fi o surpriză plăcută deoarece stilul de scriere a autoarei e proaspăt și totodată încărcat de acel „ceva” părintesc care ocrotește dar și mustește a înțelepciune. Înveți înaintând în scriere să prețuiești mai tare clipa, să trăiești totul la o altă intensitate, să îți iei zborul mai sigur în forțele proprii și să crezi că mâine va fi o nouă zi mai bună decât cea de ieri.

Și totuși…

„Viteză ne cheamă. Facem planuri până la sfârșitul Timpului, deși sunt chiriași de ocazie. Dacă ne-am opri o secundă, cât să ne scoatem pălăria, să-i respirăm clipa și tăcerea? Căci ne numim Trecere. Și atât.”

Cartea „Orizuru” de Em Sava poate fi comandată de pe site-ul Editurii Siono! Vă urez lectură plăcută!

Citind-o pe Natașa Alina Culea. Cartea „Un bilet la circ numit Iubire!”

Natașa Alina Culea este o scriitoare româncă de origine ucraineană, născută la Tulcea. Aceasta este cunoscută pentru poveștile sale atemporale, pentru amintirile pe care le lasă în urmă orice carte a sa, fie ele dulci-amărui sau înduioșătoare. Natașa este responsabilă pentru lecturi ce fac cititorii să trăiască emoții puternice alături de personaje, pentru povești ce captivează prin inocență și senzualitate, pentru un stil ce frapează prin veridicitate și realism și nu se dezice niciodată de simplitate, frumusețe și eleganță. Din 2014, autoarea a publicat șase romane, vândute inițial în mii de exemplare în România și Moldova. În prezent, cărțile sale sunt traduse în mai multe limbi (engleză, franceză, spaniolă). (sursa: bookzone)

Nu demult am finisat cartea „Rusalka. Femeia din adâncuri” semnată de Natașa Alina Culea, astăzi însă stau și privesc visătoare la un final ce a lăsat loc de interpretări a romanului „Un bilet la circ numit Iubire”, poveste ce a zguduit sufletul meu provocând o introspecție între trecut și viitor, cu toate acele momente de déjà-vu ce încă îmi încarcă retina. Iar despre scriere parcă aș povesti- dar parcă nu, în nevoia de a proteja acele suflete și așa osândite de karma necruțătoare ce a înnodat destinele anterioare cu cele prezente într-o căutare veșnică unde lecțiile se învață pe măsură ce te pârpâlești la focul pierderilor și suferințelor, a timpului ce se duce și a zâmbetelor ce devin grimase pe chipuri bizare aflate pe scena unde fiecare joacă un rol. Mai bine sau mai rău, totul…

„Totul este o chestiune de perspectivă, nu?”

Ar putea fi o imagine cu Cristina Apostol, carte şi floare

„– Uneori îmi este așa de dor de el, Nevena. De ce nu pot să-l uit? De ce? se întreabă ea cu o expresie exasperată, fixând tavanul puțin jilav, vopsit alb zgrunțuros acum o zi. Iustin nu seamănă cu niciun alt bărbat pe care l-am întâlnit. Este ceva cu el, nu îmi place de el doar ca bărbat, îl admir pentru atitudinea lui în viață, pentru principiile sale – chiar și atunci când principiile lui mă exclud pe mine sau un comportament nepotrivit. Poate că îl admir mai mult atunci când nu mă vrea. Este absurd ce simt. Sau… nu știu. Nu îl pot uita, Nevena!”

Romanul este despicat în două, un trecut presărat de evenimente atât istorice cât și culturale și un prezent ambiguu a unei tinere mame aflate într-un impas emoțional a unui caracter vulcanic. Trectul se întretaie prin vise și evenimente aeve în viața Lidiei, iar ea ajunge să fugă după himere. Un arlechin, o figură ce ar trebui să stârnească zâmbete îi umple nopțile răscolind o suferințe parcă de azi dar departe înrădăcinată în niște ani goniți în neant. Iar ea ajunge să fie confuză mai ales că starea sa emoțională este fragilă fiind după o despărțire ce încă sângerează. Acel Arlechin îi arată parcă într-un film developat pe alb-negru o lume aparte, a circului Galaxy de unde se începe povestea și țeserea unor evenimente ce explodează într-o paletă de culori ce marchează pe oricine, chiar și pe cititorii ce vor parcurge romanul.

“El va fi arlechin, nu doar un clovn de circ. Va interpreta roluri mult mai complexe decât un număr de clovn. Clovni au toate circurile. Cu talentul lui și înclinația lui către dramă, va fi perfect în rolul de arlechin.”

Arlechinul în timpul său e pe cât de strălucitor pe scena mare pe atât de incoerent în relații și desfrânat în atitudinea sa față de femei; Maxim după cum îl știe toată lumea e departe de a fi un cavaler ce salvează tinere, e mai bine spus un călău al emoțiilor distrugând orice vis după ce își satisface egoul său de mascul alfa, însă karma nu iartă iar o iubire adevărată călcată în picioare ajunge să bântuie într-un ecoul al vremii ducând acel gong prelung în căutarea altor suflete dezechilibrate unindu-le într-un dans al metamorfozei.

„Durerea inimii îngenunchează și regi, și călăi, și arlechini.”

Dintr-o emoție în alta, dintr-un trecut într-un prezent încă neașezat pe piese atât Arlechinul singuratic cât și Lidia învață să-și găsească punctele slabe, pentru el într-un sfârșit târziu iar pentru ea datorită prețioasei sale prietene care spune lucrurilor pe nume Nevena încă mai este o șansă la izbăvire și la recunoașterea acelor trăsături ce împiedică inima și cugetul să prețuiască cu adevărat cea de-a doua jumătate. Ce-i unește pe Maxim cât și pe Lidia e egoismul și prea-iubirea de sine, fiecare în felul propriu mutilează apropiatul și își încarcerează inima parcă protejând-o de năluci neexistente dovedindu-se a fi oameni ce profită de ceilalți. Uneori fără scrupule, alteori mințindu-se și pe sine într-o situație în care își caută necunoscute cunoscute doar de ei însăși. Și ce e cel mai rău din păcate, e că niciodată nu sunt mulțumiți cu ceea ce obțin dorind ceva mai mult, mai bun, mai peste forțele proprii ajungând singuri și nefericiți.

„Cine ești tu când nu te vede nimeni?”

Ce face povestea unică?… e faptul că pe lângă o developare a istoriei scriitoarea Natașa Alina Culea ne trage cortina circului, ne arată jongleriile vieții și cum fiecare suntem actori nu doar cu școală în spate; autoarea ne prezintă drama în toată splendoarea ei sensibilizându-ne într-un mod individual. Ademenindu-ne într-un contrast al culorilor crezând că vei parcurge o iubire de la înflorire la plenitudinea efervescentă ajungi să realizezi contrariu, ba chiar să cerșești o împăcare, o iubire … până la adânci bătrâneți. Însă textul se scrie sub ochii noștri, trist, înflăcărat și țesut cu lacrimi amare în febrilitatea unei îndrăgostite de tragicul suferinței morale. Și te întrebi, cu ce scop se derulează această poveste?… pentru a indentifica acele inimi încă nepregătite să primească lecția vieții, acea în care reciprocitatea e cheia, în care iubirea are valoare iar să fii aproape de cineva nu e precum ți-ai pierde libertatea, cea cu care se mândresc atât Arlechinul Maxim cât și Lidia Caraman realizând cu oroare că cei doi se aseamănă într-o măsură sau alta, detalii pe care trebuie să le aflați singuri.

În stilul său povestitor autoarea pe lângă povestea ce pulsează a trecut și a prezent ne aduce în față frânturi din textele marilor scriitori, ne pune în față istoria pentru cei care „au dormit-o” și ne conturează un tablou ce va rămâne cel puțin pentru mine întipărit pe retină căutând acea paiață în vitrinele magazinelor pentru a-mi reaminti zbuciumul ei în căutarea acelei pe care a îndepărtat-o într-un acces de orgoliu, de masculinitate dusă până în pânzele albe; voi gândi un final pentru cele patru personaje pentru a le da împăcare și a le ostoi freamătul și a-și găsi liniștea. Așa sunt eu, o romantică incurabilă ce caută un final fericit chiar și pentru egoiștii ce nu au doar o cărare, rătăcind în noaptea încețoșată.

Finalul a încununat opera, ni se vor întinde cărțile în față arătându-ne că continuitatea este și acolo unde timpul a închis porțile… vom afla sau poate nu de ce soarta a țesut destinul Arlechinului cu cel al Lidiei venind ca o lecție sau ca un avertisment.

„– Viața este o comedie!

– La care plângem cu toții.”

Cartea „Un bilet la circ numit Iubire” m-a răvășit, pe lângă toate scenariile puse în față de autoare și toate direcțiile și alegerile pe care le face un om, Natașa Alina Culea a pus pe un piedestal iubirea venind cu un manifest al speranței față de această umplere emoțională. Povestea în sine pentru mine a fost un pelerinaj alături de corturile gălăgioase ale circului plimbându-mă nestingherită alături de acele efervescente personaje bucurându-mă de fiecare reprezentație dar și realizare, întristându-mă plecările cu ochii în pământ a femeilor lăsate fără răspuns și făcând ochii mari la toate alegerile ce au despicat inimi ale Arlechinului mereu cu zâmbetul pe buze într-o fericire machiavelică. Însă toate au un început… și toate au un sfârșit, chiar și pentru personajul comic ce s-a contopit cu masca împrumutată dintr-un dulap învechit din culisele unui circ renumit ce a înconjurat lumea. În câteva cuvinte, cartea s-a lipit de sufletul meu, textul m-a plimbat, m-a acaparat și m-a învățat prețul plătit pentru jocul de-a iubirea, de-a sentimentele, de-a viața!

Recomand cu drag cartea!

Cartea „Un bilet la circ numit Iubire” de Natașa Alina Culea poate fi comandată de pe site-ul Bookzone! Vă urez lectură plăcută!

Citind-o pe Natașa Alina Culea. Cartea „Rusalka. Femeia din adâncuri!”

Natașa Alina Culea este o scriitoare româncă de origine ucraineană, născută la Tulcea. Aceasta este cunoscută pentru poveștile sale atemporale, pentru amintirile pe care le lasă în urmă orice carte a sa, fie ele dulci-amărui sau înduioșătoare. Natașa este responsabilă pentru lecturi ce fac cititorii să trăiască emoții puternice alături de personaje, pentru povești ce captivează prin inocență și senzualitate, pentru un stil ce frapează prin veridicitate și realism și nu se dezice niciodată de simplitate, frumusețe și eleganță. Din 2014, autoarea a publicat șase romane, vândute inițial în mii de exemplare în România și Moldova. În prezent, cărțile sale sunt traduse în mai multe limbi (engleză, franceză, spaniolă). (sursa: bookzone)

De fiecare dată când citesc o nouă carte semnată de scriitoarea Natașa Alina Culea constat că este înzestrată atât cu condei fin dar și o originalitate aparte îndrăgostindu-mă încă de la primele pagini atât de poveste cât și personaje. Iubirile în cărțile ei capătă conotație de divin iar plăcerile te duc până în grădinile Edenului. Iar pasiunea produce acea contopire cuprinzându-te într-un joc al seducției. De această dată autoarea a dat o notă misterioasă dar și cu iz de legendar într-o carte ce m-a primit povestitoare între paginile ei odihnindu-mi mintea și spiritul provocându-mi doar o senzație de … a fost odată ca niciodată!

Cartea „Rusalka. Femeia din adâncuri” mi-a adus aminte de multe povești din limba rusă citite de mama sau din cărțile din chirilică care mi-au fost alint în copilărie, cărți pe care mi-am promis să le caut în biblioteca părinților. Fiecare poveste sau reinterpretare a acestei mistice legende a dezvoltat în mintea mea o curiozitate aparte asupra acestei făpturi jumătate femeie jumătate pește; tot ce le-a unit a fost singurătatea dar și frumusețea de care dă dovadă secretoasa arătare ce sucește mințile rătăciților bărbați. Povestea conturată de Natașa Alina Culea e de o perfecțiune aparte, mi-a stârnit un dor de poveste, de o ședere în fața șemineului relatând mituri și legende ale locului, departe de zgomotul existențial. Și de meditație asupra a ceea ce nu se știe, a ceea ce nu se crede și a tuturor văzutelor și nevăzutelor!

„Nici om, nici pește, rusalka aparține totuși Dunării – leagănul și mama ei, cea care a născut-o a doua oară și pentru totdeauna. Cu limba tăiată, mută ca un pește, nu-și poate spune povestea.

Ar putea fi o imagine cu carte

Cartea ne întâmpină cu povestea lui Alexandru, un tânăr jurnalist-scriitor care în urma unei decepții ajunge să se reîntoarcă pe meleagurile natale, chiar în Delta Dunării la mătușa sa Tudosia, o femeie vrednică și ageră la minte care îi observă instant zbuciumul ce arde ca un jăratic în inima tânărului bărbat. Și se teme pentru sufletul acestuia mai ales că îl vede aburind a alcool. Însă nu trebuie să ne temem ce ceea ce vedem, frică ar trebui să ne fie de ceea ce nu se vede, iar Sașa se simte privit, de acolo din adâncurile întunecate ale apei, însă el nu simte frică ci o chemare, o alintare parcă cunoscută dintr-o altă viață. Aceste noi senzații îl fac să scrie, să se adânceasă în patima cuvântului și să depene emoție după emoție ca într-o transă a delirului înainte de o furtună ce va revăși, și va lăsa totul val-vârtej.

Pe lângă viața liniștită din Deltă Sașa își revede rudele, își îndreaptă pașii parcă spre locuri cunoscute și totuși pentru prima dată vizitate, absoarbe aerul înțesat cu miros de pește și mâl și visează la acei ochi ireali de ciudați și totuși familiari, la acea Rusalkă care e pe buzele marinarilor și spaima pescarilor, ce e patima nesăbuiților ce sfidează legile naturii și năluca ce tulbură visele tinerilor. Mătușa încearcă să-l readucă cu picioarele pe pământ însă Sașa devine tot mai curios, tot mai îndreptat spre apele neliniștite acolo unde chemarea vine din adâncuri, iar el se pierde într-o mare de informații, de sentimente contradictorii și povești ce îi ating sufletul cu un tăiș al ispitei dulci ce aduce pierzanie.

În zilele parcă neschimbătoare totuși cu fenomene inexplicabile Alexandru se simte tot mai prins în plasa țesută de Rusalkă, într-un mod pe care nu și-l poate sieși explica nu simte groază ci fascinație, atracție și dorință de a cunoaște această înfățișare mistică ce îngrozește locuitorii apelor. Deși este prevenit de puterea și vraja sa Sașa dorește să o vadă, tot mai aproape gonind prin ceața deasă căutând aventura, extazul plin de adrenalină și povestea pe care o vrea transpusă pe foaie.

Dacă reușește sau nu Alexandru să își ducă până la bun sfârșit povestea vă îndemn să aflați, cert e că acesta a adunat versiuni, frânturi de amintiri și povești înfricoșate de la fața locului fiind marcat de stranietatea acestora. Însă ceea ce i-a rămas întipărită în memorie e femeia înaintea simbiozei sale, fericirea ei înaintea agoniei sale, iubirea ei înainte de a deveni mireasa înspumată a Dunării. Inocența ei înainte de a deveni călăul apelor încețoșate!

Peștii îi aud inima bătând, strângându-se în jurul ei ca albinele în jurul reginei, atingând-o scurt, dar tandru, înotând după ea ca o mantie vie, care-și schimbă mereu conturul. Asemenea peștilor, pielea ei groasă este acoperită de mucus, simțind și vibrând neliniștită în apă.”

Cartea „Rusalka. Femeia din adâncuri” mi-a adus la cunoștință atât locurile Deltei și zonei în care vreau neapărat să ajung cât și poveștile ce cuprind sirenele, ielele și stigoii. Fiecare detaliu a fost bine pus la locul lui încât am vrut să citesc pe repede înainte totul pentru a afla unde va duce căutarea lui Sașa, care e de fapt scopul Rusalkăi de al urma ca o umbră pe el, de ce oare îl înnebunește și totuși nu vrea să-i facă rău. Sau cine știe… pot doar să vă spun că povestea a fost spusă, scrisă și pusă într-un colț al inimii pentru a fi dată mai departe la altă generație ca o perlă rară găsită într-un moment de cotitură și care va prinde bine la un timp potrivit!

„Rusalka. Femeia din adâncuri” s-a dovedit a fi un roman pe cât de profund, pe atât de fin, ca o împletitură între ieri și azi, între trecut și prezent, între mitologie și viața de zi cu zi, între fantastic și o realitate ruptă din bucăți pentru a fi trăită de un suflet din două cum spune povestea. Cartea a fost ca o cântare în plină unduitură pe valurile ce au dus și au tot dus din cuvânt în cuvânt legenda unei femei pe jumătate pește ce așteaptă, ce își cheamă iubirea și își plânge soarta în apele Dunării!

Romanul Rusalka. Femeia din adâncuri de Natașa Alina Culea poate fi comandat de pe site-ul Bookzone! Vă urez lectură plăcută!

PS: Dragă Natașa Alina Culea, am dus Rusalka la mare… și i-a plăcut!

Ar putea fi o imagine cu carte, ocean şi text care spune „RUSALKA FEMEIA DIN ADÂNCURI NATAŞA ALINA M BOOKZONE BOOKZ”