Citindu-l pe Vlad Țolan. Cartea „Personal Demons”

Este întotdeauna o mare bucurie să descopăr autori români contemporani care au un dar de a scrie ce te lasă fără cuvinte, astfel, Vlad Țolea a fost o surpriză plăcută uimindu-mă încă de la primele pagini. Pentru acest articol scriitorul menționează: „Mi-am publicat primul roman, „Cavalerul Leu”, la 18 ani, în 2017. Totuși, din cauza unor problema cu editurile, carte a ieșit în 3 ediții, a treia și ultima în 2021. Mai apoi, în același an, am publicat două volume de texte – poeme și proze scurte, respectiv „Șase și Cinci sute de kilometri”. Cea mai nouă apariție este „Personal demons”, cartea de față. În ceea ce privește alte cărți terminate, ne uităm la continuarea primului meu roman, intitulat „Lud”, a doua parte din acea serie fantasy. Mai am gata două proze scurte: „Haos”, cu texte scrise în principiu la persoana I, care surprind un POV al eului creator și o antologie de short story-uri horror și creepypasta-uri, pentru care momentan nu am un titlu. Ultimele două cărți pe care le-am terminat sunt „The Wolf must stay inside” și „Metastaze”; a doua conține poeme fără semne de punctuație, fiind, cred eu, prima mea carte cu poezii propriu-zise. Cu toate acestea, urmatoarea carte pe care aș vrea să o public este „Hooman”, un scurt roman despre cățelușa mea; momentan este în lucru, va fi o carte destul de cute, despre experiențele mele cele mai frumoase sau amuzante alături de ea. Va fi și prima carte în care vor exista poze. Cât despre alte proiecte în curs, există o gramadă, de la proze scurte la fantasy și horror sau thriller. Cu privire la întrebarea: ce m-a provocat să scriu „Personal demons”… ei bine, îmi este destul de greu să spun exact despre ce este personal demons, întrucât între paginile acestei cărți se regăsesc o grămadă de situații, o mulțime de oameni și tot atâtea idei și lecții. Aș putea spune, cred că, este vorba despre mine de atunci, despre eul meu care scria acele rânduri, își punea gândurile pe foaie și dădea viață fiecărei experiențe. Este, în aceeași măsură, despre felul în care acest eu resimțea și reacționa cu lumea din jurul lui. Also, o mare parte din self-ul de atunci se regăsește și în prezent, sunt sigur, pentru că la fiecare editare și recitire a cărții aveam un sentiment de deja vu, o familiaritate pe cât de toxică, pe atât de comforting.”

Când sufletul dă pe dinafară ce face un scriitor?… își scoate cuvintele din tatuajul inimii și se dezlănțuie ca o furtună și scrie, erupe ca un vulcan într-o nebunie de litere și se lasă purtat de valul euforiei prin slove și nu face nici măcar un respiro până nu se lasă cu acel punct final. Și totuși, încă mai vrea să scrie, să rescrie, să corecteze și să retușeze ca un artist opera sa… și nu pentru mine sau tine, ci pentru ca muza să-i fie împăcată. Pentru că eu, tu și alții pleacă…se fac uitați, însă cu ea, muza rămâne alături în cele mai singuratice zile, dar mai ales nopți. Astfel, ca un căutător de liniște și mai ales de radicalitate autorul Vlad Țolan îmbină toată stările lăuntrice într-un volum altfel care reîntregește toate forțele naturii pentru a zgudui privirea cititorului de rând, pentru a-l face să-și analizele viața … dar și proprii demoni.

„Îmi era frică de ei, inițial. Eram terifiat. My personal demons. Ai mei, doar ai mei. Până la acea întâlnire, până la prima discuție cu ei. Discuție, nu ceartă. Discuție, nu dezbatere. Discuție, nu monolog. Unde am ascultat ca să înțeleg, nu ca să-mi aștept rândul. Nu știu ce m-aș face fără ei. Și ei n-ar exista fără mine. (…)”

Într-o formă de proză care se metamorfozează într-o poezie, o unduitură de vers care ia conturul unei exprimări pierdute parcă pe gânduri, o scriere care parcă ia amploarea unei trăiri lăuntrice cartea, „Personal Demons” a însemnat trăirea unei clipe. Dacă unele cărți se lasă parcurse ușor și jucăuș, scrierea lui Vlad e o introspecție ce nu se lasă citită fără ca textul să se așeze, fără ca cuvintele să nu pătrundă acolo unde doar voia lor o cere, e lucrarea care se strigă uneori cât te ține vocea iar alte ori lasă loc de contemplare. Și vă spun cu sinceritate, nu e ușor să pătrunzi în universul intim al unui autor fără să-i tulburui liniștea, nu e pe alocuri comod să-i surprinzi intimitatea ca apoi să ieși nevăzut dintr-o lume pe care acel scriitor visător o vrea doar pentru el… sau poate pentru o mână de oameni care îi împărtășă viziunea. Și totuși, eu cu timiditate am luat de la întreg text toată chintesența care a fost compusă din glasul puternic al unui suflet ce se vrea înțeles, și nu de mine sau de alții, ci de sine într-un dialog cu proprii demoni într-o viață în care fiecare e o umbră într-o mare de oameni. Și am preluat mesaj după mesaj, semnificație după semnificație și când am râs timid, când am dat din cap a înțelegere iar alte ori parcă textul suna a ecou dintr-un déjà-vu întârziat.

„Îi era dor să se simtă ascultat, să simtă că ideile lui trec de barierele de ignoranța ale oamenilor.
Îi era dor de el însuși. Se pierduse.
Iar astfel, pierduse tot.”

Cartea „Personal Demons” a fost o luptă continuă, fie cu propria ființă fie cu fantasmele trimise să încețoșeze mintea. Autorul m-a făcut o fină observatoare a tot ce mi s-a înșirat în rânduri scrise cu râvnă, și am prins acel oftat al unor cuvinte de dor, cu critică fluidă, dar și cu iubire. Natura scrierii lui Vlad Țolan este una furtunoasă, dacă unele mici frânturi te liniștesc, altele te zdruncină, te bulversează ba chiar unele îți stârnesc revolte. Unele te fac să privește peste toate momentele proprii iar altele se lasă cu întrebări… a fi sau a nu fi? Confuzie sau privirea largă a unei vieți fără cortină? E negură sau doar lipsa noastră de introspecție? E viața grea sau doar e greu să trecem prin ea? Astfel, într-un tempou agale am parcurs o scriere altfel, nu e roman dar nici proză, parcă e proză dar se lasă cu poezie, nu e nici poezie ci mai mult o erupere a unui suflet încărcat de cuvinte ce vrea să scrie. Poate pentru a fi citit, sau poate pentru eliberare… cert e că, parcursul acestei cărți mi-a plăcut, revolta prin cuvinte parcă și acum îmi vuiește prin minte ca o voce ce mi s-a instalat acolo. „Personal Demons” este asemeni unei convorbiri, o scriere ce se axează pe o apropiere din punct de vedere sufletesc pentru autor de proprii demoni; e despre curajul de a discuta mult, interminabil, până te prinde dimineață și totuși încă vorbești, îți eliberezi sufletul de temeri și angoase, de frustrăile trecerii dar și de viziunile unui viitor mult prea îndepărtat. E o carte ca un exercițiu, sau un jurnal în care pas cu pas figurile prind contur, iar pacea lăuntrică se sedimentează pentru a da naștere unei noi palete de culori! Recomand cu drag cartea, eu am rămas încântată de profunzimea sa.

Citindu-l pe Christoph Elbern. Cartea „Ucigașul din port”

Christoph Elbern, născut în 1960, a studiat germană și engleză și a lucrat mult timp ca jurnalist. A activat în poziții de conducere în diverse reviste – printre altele „Prinz” și „TV Movie”. Din 2010 conduce o agenție de comunicare corporativă în Kassel. Autorul a publicat deja numeroase romane polițiste sub pseudonimul Klaas Kroon. Anul 2022 însă îi aduce un nou roman istoric semnat chiar cu numele propriu; astfel „Ucigașul din port” devine prima carte dintr-o serie ce îi va purta semnătura fără jumătăți de măsură. Și nu doar aceasta, seria va fi un lanț de scrieri ce îl va avea ca protagonist pe bacteriologul Carl-Jakob Melcher, cel care va fi în epicentrul evenimentelor.

În romanul său „Ucigașul din port”, Christoph Elbern povestește despre un Hamburg al anilor 1904, despre perioada conflictelor dintre burghezie și proletariat dar și despre dezvoltarea ulterioară a criminalității. Dar în special se pune accent cum totul scapă de sub control în oraș iar un șir de morți arată că pericolul e undeva acolo. Că trecutul te poate ajunge din urmă, dar și că cea mai inocentă față poate să se transforme într-o nălucă hilară.

Întuneric. Teamă. Moarte.

Într-o perioadă din istorie destul de sensibilă Hamburgul se confruntă cu o situație fără precedent. Orașul este în tumult. Panica ia amploare atunci când în port, mai mulți bărbați sunt găsiți omorâți cu cruzime și marcați cu un semn ciudat sculptat în frunte. Poliția e în culmea delirului, iar atunci când Martin Bucher analizează o victimă observă niște semne dubioase ce ar însemna din rău în catastrofă, astfel acesta îl apelează pe fostul său coleg bacteriolog Carl-Jakob Melcher pentru a adeveri sau infirma unele teorii. Frica se confirmă, una dintre victime a contractat holeră, de unde?… și de la cine e un mister, însă de aici se țese o pânză destul de ramificată care îl are ca protagonist pe Carl-Jakob Melcher. Atmosfera se umbrește atunci când numărul de victime crește iar îndrăzneala ucigașului este ca o sfidare a organelor de ordine. Însă, ca doi „detectivi practicanți” Carl-Jakob Melcher și prietenul său polițist Martin Bucher îl caută pe criminal cu o râvnă aparte parcă de acest fapt ar conta chiar viața lor proprie. Detaliile prind contur, dezvăluirile unor martori îi îndreaptă către negustorii bogați, escroci de la drumul mare dar și revoluționari, figuri ce au răscolit cete de oameni pregătiți să înfrunte sistemul. Însă în drumul lor dau peste o suspiciune înspăimântătoare care lasă un gust amar, Carl-Jakob înțelege mai mult ca niciodată că a fost folosit într-un plan bine ticluit. De cine și de ce vă las pe voi să aflați. Cert e că, nimeni și nimic nu i-a pregătit pe cei doi camarazi de anchetă de finalul acestei aventuri, însă fiecare personaj în parte a învățat o lecție, fie cea de supraviețuire, fie acea care le-a deschis ochii la micile detalii ce fac diferența. Mai ales într-un moment în care mintea e confuză iar sentimentele nu lasă loc lucidității. Toate asezonate cu izul pericolului, cu cel a trecutului scoțos dar și a motivelor purtate dincolo de rațiune.

„Ucigașul din port” de Christoph Elbern a fost un roman cu o încărcătură aparte, acesta m-a atras încă de la început prin titlul sugestiv, care m-a făcut curioasă cu privire la conținutul său. Apoi ce am descoperit printre pagini a fost cu mult peste așteptările mele, tematica abordată de autor este aspră, dură și reflectă o societate găunoasă care își poartă pașii murdari peste tot împânzind glasul politic până în pânzele albe. Iar consecințele nu întârzie să apară, răzbunarea are tâișul ascuțit și privirea macabră. Și nu se știe dacă are început sau sfârșit. „Ucigașul din port” e acel tip de lectură care subliniază ideea cum un simplu om poate la un moment dat, în urma unor circumstanțe, să își schimbe felul de a fi și de a vedea lumea cu totul radical, să își redirecționeze toată puterea într-un punct toxic și să ia după sine vieți fără a avea remușcări. E cartea în care umanitatea se disecă în mii de bucați până a se ajunge să nu se mai găsească, rămânând doar acel abis al fricii, neznădejdii, întunecimii dar și a neputinței. Dacă aveți întrebări, cum?, de ce? sau în urma la ce?… vă îndemn la lectură, cartea „Ucigașul din port” are toate răspunsurile.

Citindu-l pe Dumitru Curcăneanu. Cartea „Glorie Și Restriște Pe Meleag Valah”

Dumitru Curcăneanu, a fost inginer chimist – doctor în științe chimice al Universității din București, cercetător, publicist și autor al unei serii de studii de specialitate. Dintre acestea se numără: „Ștefan cel Mare și Glorie„, „Povestea lu’ Încurcălume” și noua sa carte apărută la Editura Siono intitulată, „Glorie Și Restriște Pe Meleag Valah”. Cartea enumără o serie de poezii patriotice ce ne reamintește cursul istoriei dar și profunzimea unei rime ce te poate zgudui din temelii.

„Către sfârșit de veac, mulțimea
Popoarelor din lumea toată
Trudea din greu, simțind asprimea
Și nedreptatea. Biata gloată,
Supusă anumitor datini
Și unor pravile asemeni
De-napoiate, de când lumea (…)„
(din poezia Rumânii)

Poezia autorului Dumitru Curcăneanu e cu un conținut atât de puternic încât profunzimea sa încă bântuie, ca un ecou într-un codru învolburat de vânturi puternice. Toată scriitura exprimă atâta esențialitate încât mergi la pas mic printr-un timp al rememorării istorice în care totul a avut substanță. Timpul parcă se reia din nou o dată ce pășești pe traseul paginilor și simți cum te cufunzi în negura vremii în care genericul derulează gloria și eroismul unei nații. Prima parte a cărții ne descrie spiritul eroic al lui Mircea cel Bătrân, cu poezii din ce în ce mai grăitoare dar și cu morale adânci; versuri atât de coapte încât realizezi cu câtă migală autorul le-a plămădit, pentru noi, cititorii de rând. Partea a doua ne însuflețește cu versuri cu și despre Țepeș Vodă, acolo unde domnitorul Vlad își croiește drum prin istorie dar și o înrădăcinare în ființa noastră românească reamintindu-ne care ne-a fost menirea dar și trecerea ce a trecut. Cum e să fii un biruitor dar și un nume într-o mare de oameni importanți. Cum e să-ți aperi țara dar și identitatea sinelui, pentru că istoria nu a cruțat pe nimeni. Și nici în prezent nu o face…

„La o vreme, sări-n luptă toată armia păgână
Și cumplita-nvălmășală și mai tare se întinse:
Se băteau urdii vecine din a spaimei îmboldire,
C-au pierit atunci mulțime de otomani așa-n neștire.
Iar când groaza și-ncâlceala toată tabăra cuprinse,
Călărimea lui Vlad Țepe se-abătu ca o furtună.”
(din poezia Răfuiala)

Cu o strălucită documentare cartea „Glorie Și Restriște Pe Meleag Valah” a fost mai mult decât o înșiruire de versuri scrise cu o măiestrie aparte, volumul a fost fier încins ce a ars privirea și a conturat tabloul unei istorii vaste, a unei izbucniri versatile ce a însemnat cursul unei nații. Chiar dacă e prima dată când citesc istorie în versuri, pot spune că mi-a plăcut, autorul nu s-a axat pe delicatețea prin cuvinte ci pe sedimentul ce a fost lăsat în urmă de o istorie dură pe alocuri, pe atenția la detalii, dar și pe notorietatea faptelor retrăite parcă din nou într-un déjà vu. Limbajul învechit dar și întorsăturile atemporale au dat credibilitate textului arătând nu doar neprețuirea acestei scrieri dar și valoarea în ochii cititorului. Recomand cu drag acest volum istoric, poezia aici nu doar freamătă a timpuri de mult retrăite de neamul nostru, ci ne accentuează anumite secvențe pentru a ne reaminti care ne sunt rădăcinile, pentru ce/cine luptăm și a cui parte luăm. E cartea sângelui ce se cere dus mai departe cu mândrie, cu gloriei în numele ființei noastre românești.

Citind-o pe Ruxandra Popa. Cartea „Paznicii Întunericului”

Anul acesta mi-am propus să descopăr cât mai mulți autori români contemporani, iar cum editura Petale Scrise are o listă întreagă de autori a căror povești m-au încântat peste măsură, și de această dată am mers la sigur. Lectura curentă a fost tot din portofoliul acestora, o carte nouă apărută intitulată „Paznicii Întunericului”, un fantasy destul de proeminent scris de Ruxandra Popa. Acțiunea acestei cărți a fost explozie vie de evenimente dar și întorsături ce au lăsat semne de întrebare. Totul asezonat cu iubiri ce se caută prin timp și spațiu sfidând legile magiei pentru a se reuni mai puternici ca niciodată. E cartea în care viața ia diverse forme doar pentru a prelungi suflul celor cinci Paznici a Întunericului dar și a Preoteselor lor. Pentru că destinul lor nu se încheie aici…

„(…) Împreună, vor descoperi că salvarea unei lumi nu este deloc ușoară, prețul plătit putând fi chiar propria viață…”

Povestea ne-o înfățișează pe Anisia, o orfană ce este nevoită să îndure umilința părinților adoptivi care printr-o conjunctură stranie au ajuns să aibă grijă de ea. Acum e mare, o tânără în floarea vârstei ce are vise mărețe, însă umbra ce o apasă peste chip îi stopează orice strop de pornire, pentru că se crede un nimeni, pentru că ura celor din jur deja ia ajuns până la oase. Până în ziua când descoperă ceva ciudat, un inel în formă de șarpe pe care îl ia cu sine acasă. Mare îi este mirarea când aceasta constată că salvând această bijuterie viața ei va prinde pentru prima dată sens, conturul unei aventuri ce o va face să-și găsească un scop dar și o valoare. Bijuteria vine însoțită de un protector al acesteia, iar Anisia este pusă în fața faptului că trebuie să-i fie Preoteasă lui Wess, unul dintre cei cinci paznici ai Întunericului. Treptat și celelalte bijuterii făurite de conducătorul Vultur își găsesc gazdele, pandantivul cu corb, cerceii păianjeni, brățara vulpe și bentița cu bufniță, toți se reunesc, protector și protejată pentru a scăpa tărâmul magic de o femeie malefică care are în plan de a-l trezi din morți pe Vultur și a-și răzbuna soarta. Furia acesteia este neîntrecută, forma sa de manifestare este extrem de disctructivă, și practic, în timp toți au avut de pătimit de pe seama ei… acum însă e vremea ca soarta să se rescrie în favoarea Paznicilor și ca lumina să dăinuie în inimile lor. Acum și pentru totdeauna!

Acțiunea se amplifică cu fiecare pagină, uneori am rămas fără aer de atâta emoție iar alte ori am privit visătoare cum iubirea se strecoară și cucerește fără drept de apel. Vine și cuprinde sufletul protector și îl hrănește cu speranță. Pentru fiecare Paznic dragostea a găsit ac de cojoc, și le-a arătat că doar iubind te poți transforma în cea mai bună versiune a ta. Iar la pas încet dar sigur viața fiecărui personaj principal se rescrie într-un scenariu mai înflăcărat decât și-ar fi putut dori. Însă până se așează piesele într-un puzzle final totul e o cursă contra-cronometru, pericolul plutește în aer, magia întunecată străpunge inimile iar planurile diabolice arată că unii se pierde pe sine într-o mare de venin. Iar moartea vine ca o finalitate dar nicidecum ca un sfârșit!

Cartea „Paznicii Întunericului” a fost un fantasy mult peste așteptările mele, Ruxandra Popa mi-a purtat pașii în lumea Reokosos, acolo unde magia dăinuie și acolo unde realitatea se va creiona diferit de data aceasta. Pentru că Paznicii sunt mai pregătiți ca niciodată să-și deschidă inima pentru iubire și în numele ei. Emoțiile lor, sentimentele, trăirile, toate au propria culoare alături de noile Preotese, iar aceste aspecte îi fac să vrea să descifreze și să observe mai bine viața până la ele. Să le valorifice și să-și dorească pe zi ce trece o veșnicie împreună în pofida pericolelor. Cum se desfășoară totul și cine iese învingător, vă invit să citiți, o să râmâneți foarte încântați de plenitudinea textuală. Și cu sinceritate spun că m-am pierdut în alte lumi închipuite lăsându-mă acaparată de fiorii plăcerii dar și a noului cum doar o carte fantasy bună mă poate transpune. Mulțumesc dragă autoare pentru poveste, pentru vibrarea inimii dar și pentru emoția de după lectură!

 

Citind cartea „Petale pe zăpadă. Povestiri de iarnă”

Mereu am găsit la Editura Petale Scrise o mulțime de povești ce mi-au desenat fie zâmbete fie senzații o mie de tristeți, suferințe dar și pasiune. Toate mi-au arătat cât de atenți sunt la ce publică, la ce scrieri să dea avânt și ce note să dezvolte pentru a capta atenția cititorului de rând. Astăzi vin să vă prezint o carte ce a reunit toți scriitorii Petale Scrise într-o frumoasă antologie de iarnă, una care trezește în suflet magia, frumosul dar și purificarea prin tot ce înseamnă alb. „Petale pe zăpadă. Povestiri de iarnă” nu este doar o colecție de povestioare înșiruite ci o plămădire de trăiri intense asezonate cu miros de brad, gust de ciocolată și praf de stele într-un timp al anului ce se vrea magic.

„Pornesc armăsarii. Nămeți
de nea și de ger ne-mpresoară
Noi doi ne-alintăm ca și beți,
Sub fulgii ce-n haite coboară.
Îți sorb răsuflarea, te sorb.
Iarna tremurând se-nfioară,
Căci simte ca țipăt de corb,
Cum curge din noi primăvară…”
(„Menuet” de Marius Andrei)

Cartea „Petale pe zăpadă. Povestiri de iarnă” a plăcut încă de la primele pagini. Autorii s-au întrecut pe sine pentru a ne aduce în față povești unice cu tematică pentru a ne bucura din plin cu o stare de sărbătoare. Chiar dacă într-un număr mai mic de pagini fiecare text a pătruns la inimă prin intensitatea sa; acțiunea a curs atât de plină încât am tins să cred că văd un film în fața ochilor vrând parcă să fiu acolo și eu. Nu am simțit de loc lipsa unui conținut mai amplu, ba din contra, fiecare poveste a debordat de trăire, emoție, iubire în toate formele ei încât am privit visătoare către fulgii ce se dansau prin fața ochilor mei și am apreciat fiecare cuvânt înșiruit pe pagină.

Antologia este acel gen de carte ce trebuie savurată lent și la căldura unui cămin într-o atmosferă relaxantă. În ea găsești poveşti mai scurte, sau mai lungi… cât să îți savurezi ciocolata caldă și să admiri jocul de cuvinte. Pentru că da, fiecare autor a scris diferit, plăcut și cu întorsături surprinzătoare de la care nu ştii niciodată ce te aşteaptă mai ales că în spatele titlului frumos ticluit nu poți descoase conținutul. Astfel, te lași purtat/ă de valsul fulgilor de nea și primești desfășurarea creativă a unor minți sclipitoare ce nu doar au făcut o muncă de echipă minunată ci au și surprins cadrul unui anotimp în toate splendoarea. La sigur că complexitatea celor descoperite în carte vă va plăcea la maxim, și sunt convinsă că cel puţin una dintre aceste poveşti te va cuceri iremediabil. 

Cartea cuprinde operele: „Menuet” de Marius Andrei, „O dorință pierdută” de Diana Boitor, „Un strop de magie” de Mihaela Anghel, „Licăr de speranță” de Ruxandra Popa, „Un om special” de Alexandra Condrat, „O regăsire de poveste” de Delia Mitroi, „Minutul 85” de Cătălin Dumitrescu, „Mițoaca de Crăciun” de Cătălina Pană, „Băiatul care iubește Crăciunul” de Corina Lupu, „Un cadou păcătos” de Delia Moretti, „Miracolul meu ești tu” de Andrada Rezmuveș, „Griul unei nopți de iarnă” de Elena Druță, „Zâna corporat(r)istă” de Morgan Hexner, „Inelul de Cristes Maesse” de Alexandra Drestaru, „Dorința lui Moș Ninja” de Ioana Mihaela Curaleț, „Bușteanul de Ajun” de Aurelia Chircu, „Ciocolată caldă” de M. K. Lynn și ultima poveste ce a încununat antologia e „Prima Pecete” de Alina Cosma.

Cartea „Petale pe zăpadă. Povestiri de iarnă” a fost un drum către o lume de o sensibilitate aparte. Un traseu făcut într-o liniște deplină pentru a nu deranja magia să se înfăptuiască. Iar aceasta nu a fost puțină, tot textul a fost cuprins de o frenezie feerică în care Crăciunul, iarna, zăpada au dat tonul unei proze extrem de atractive. Fragmente fine sau mai excentrice care au prezentat fie chintesența vieții fie nodurile unor destine ce se caută prin timp și spațiu. Toate reunite într-o scriere ce a avut menirea să redea acea speranță că totul va fi bine, mai devreme sau mai târziu! Recomand cu drag această operă ce nu doar că va ajunge la sufletele voastre, ci și se va sedimenta stratificat ca mai apoi să scoată la iveală acea emoție textuală desăvârșită!

Citind-o pe Mara Eremia. Cartea „Ispita Italianului”

Autoarea Mara Eremia s-a născut în data de 8 martie 1990. Studiile și le-a urmat la Facultatea de Psihologie, iar Masterul în Psihologie Judiciară. Actualmente profesează ca psiholog. Aceasta are un buchet literar destul de impresionant cu povești care mai de care; unele mai incitante ca altele; toate au o intensitate ce acaparează aici și acum. Zilele acestea am încheiat Seria Ispita și parcă aș începe din nou să recitesc aceste minunate volume ce mi-au intrat sub piele. Fiecare carte în parte a avut o avalanșă de evenimente încât pot spune că am visat cu ochii deschiși, am oftat a placere și am vizualizat niște imagini ce mi s-au întipărit pe retină. Totul într-un cadru misterios, senzual și pasional.

Volumul trei „Ispita Italianului” s-a dovedit a fi o carte cu iz italian în care a plutit glamourul, opulența dar și sensibilitatea, acea stare în care inima pulsează a emoție nediluată. Starea ce e primul impuls spre creație, spre creionarea frumosului într-o lume în care sumbrul pândește, într-un timp în care o singură clipă poate sau da viață sau lua acea speranță la mai mult. Sau poate înaripa sau adânci în cel mai mare hău al neputinței. Astfel, „Ispita italianului” e o adevărată provocare mai ales că povestea nu doar reunește mai multe destine, dar și conturează acea verigă simplă a trecerii, a vieții dar și a morții, a nașterii dar și a sfârșitului într-o aură a finalității. O carte ce a dezlegat firul vieții și ia dat avânt printre pagini într-o alertă continuă făcându-mă părtașă la lacrimi dar și la iubire, la pierderi dar și regăsire. Iar eu am râs și am plâns, am fost furioasă dar și le-am dorit eroilor o viață ca în povești, ca în scrierea basmului… și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.

„Ti amo con tutto il cuore e posso fare qualsiasi cosa per te. Jada, sei la tentazione dell italiano!”

O avem ca eroină pe Helen Flynn, creatoarea brandului de încălțăminte Jada Shine din New York, cunoscută și ca soră a enigmaticului director al Serviciilor Secrete Scott Flynn. Aceasta din pasiunea sa pentru pantofi realizează magie în sfera modei, toată lumea vrea să poarte creațiile Jada, toți au pe buze frumusețea dar și eleganța acestor opere de artă… însă nimeni nu știe cine e în spatele brandului. Acum mai mult ca niciodată Helen vrea să meargă la Săptămâna Modei din Milano pentru a arăta cine este ea de fapt, din a cui mână iese opera artistică. Chiar în pragul plecării aceasta află de infidelitatea iubitului acesteia, iar acest fapt vine ca o confirmare că trebuie să meargă mai departe fără el, să se avânte în tot ce înseamnă nou fără a mai fi trasă în urmă de o relație toxică. Pornirile sale o surprind și pe aceasta când sare la propriu pe un bărbat super frumos în avion într-un moment de rătăcire. Gustul lui, plăcerea ce i-a transmis-o o face să se înfioare, dar și să realizeze că poate trăi și fără cel ce i-a fost partener câțiva ani. Acum însă punctul prioritar e scena ce o așteaptă la Milano, acolo unde se va prezenta ca creatoare absolută în fața întregii lumi. Șocul vine însă din multe părți, acel „El” e mai aproape decât s-ar fi așteptat, incomoditatea gesturilor o urmăresc dar și tentația de a-i fi din nou în brațe. Mirosul lui o ademenește, senzualitatea gesturilor o face slabă în a lua decizii astfel se trezește împinsă de instincte și îi cedează. Consecințele nu întârzie să apară, regretele sunt pietre de moară iar drumurile se văd încețoșat… astfel, de la săptămâna Modei, Helen nu va mai fi la fel, niciodată. Nici pentru Giulio Tito, unul dintre cei mai doriți italieni din lume, fondatorul brandului Passion Luxury Collection. Nici pentru el…

„Destinul ne-a arătat și o altă fațetă a monedei, pe care abia acum am cunoscut-o.”

Aventura celor doi chiar este o încercare a sorții, e un exemplu viu în care două destine se resping pentru a se reuni mai puternice ca niciodată sudându-se într-un întreg invincibil. Însă până acolo drumul e bătătorit cu dureri urlătoare, spălat cu lacrimi amare, și dezmembrat în mii de bucăți pentru a uni piesele într-un întreg. Atât Helen cât și Giulio Tito vor porni pe un drum anevoios, inițial presărat cu pasiuni zguduitoare ca mai apoi să fie marcat de implicații durerose, de trecut usturător dar și alegeri pe alocuri imature. Însă soarta îi vrea împreună în pofida deciziilor repezite, în pofida preferințelor marcate de alte persoane dar și de jocul perfid al karmei. Atunci când destinul deja le-a fost scris degeaba mai fug, în zadar se ascund ca un laș/ă, toate cărările se adună în una, un traseu ce duce exact spre sufletul pereche ce le este predestinat, fie că acceptă fie se lasă pe mâna acelei forțe ce le-a hotărât în mod fatal și irevocabil tot ce se va petrece în viață. Iar când iubirea alege pentru ei, TREBUIE să accepte aici și acum acele sentimente ce nu le-au încercat încă niciodată până la „El”, până la „Ea”!

„Ispita Italianului” s-a dovedit a fi un volum foarte intens, genul acela de scriere care îți pătrunde în suflet și rămâne acolo. Cartea are la bază o poveste de iubire tumultoasă care ia naștere la înălțime, o dragoste care e departe de a fi ca una din povești, e mai mult o simțire dureros de necesară ce se vrea trăită în doi, o iubire ce ajunge să se sedimenteze doar atunci când este acceptată și pusă în fața sufletului ca pe un altar al adevărului. O iubire ca o dependență sfâșietoare între două inimi ce bat în tandem, legate de un dor chinuitor sfidând timpul și spațiul într-o căutare continuă. Până la acel final fericit. Cartea „Ispita Italianului” este, pur și simplu un volum care îți arată că viața este un drum lung presărat cu piedici, suferințe, dar și momente de vis, dar și cum nimic nu este simplu și nimic nu este întâmplător. O scriere ispititor de incitantă ce pe lângă momentele pasionale va atinge acele note sensibile care vor sublinia puterea și curajul de a merge mai departe, de a prinde aripi atunci când sufletul îți este la pământ. Dacă vă doriți să citiți o carte ispititor de pasională cu o poveste de viață cu un impact puternic, atunci „Ispita Italianului” este perfectă pentru voi, eu o recomand cu mare drag!