Citindu-i pe Anamaria Ionescu și Radu Costescu. Cartea „AL PUNTO”

Zilele trecute am citit un minunat thriller semnat de Anamaria Ionescu, autoarea seriei Sergiu Manta și Radu Costescu, autorul debutant din Noir de Brașov. Cum mie îmi place să se așeze toată povestea în capul meu a urmat un moment de stop înainte de a scrie aici. Cuvintele s-au sedimentat iar emoția s-a amplificat, astfel cartea „Al Punto” mi-a arătat că nimic nu e ceea ce pare urcând tensiunea până la cote maxime îndemnându-mă să-mi fac scenarii și secvențe în minte care o să-mi rămână întipărite încă mult timp de acum în colo.

Poftă bună și păzește-ți spatele!

Încă de la primele pagini ale cărții aflăm că un bucătar Chef român a fost ucis cu o cruzime de neînchipuit într-un restaurant din Barcelona. La locul crimei se găsesc prea puține probe doar o luptă acerbă care s-a soldat cu moartea românului dar și un conațional, acesta aparent a trecut pe acolo întâmplător. Poliția imediat îl ia în vizor cu gândul că coincidențele sunt prea sunătoare pentru a fi trecute cu vederea. De aici se împletește o adevărată pânză de informații și uneltiri încât nu le poți găsi capătul. Se dovedește că decedatul și martorul trecut din întâmplare pe acolo au un istoric împreună, și nu unul simplu- ci din acela în care alarmele bat a pericol, mafie și spălare de bani. Și nu doar. Cum vrea soarta asta să ne învețe minte?…

„O karmă sadică făcuse în așa fel încât să ne aducă pe amândoi în același timp și în același loc. Deși îmi făcuse numai bine, Raul Vancea se număra printre oamenii pe care n-aș fi vrut să-i mai văd în viața mea. Și asta pentru că eu îi făcusem rău. Mult rău. Iar ce m-a iritat cel mai tare a fost faptul că nu primisem o avertizare despre faptul că-mi era concitadin, așa cum m-aș fi așteptat.”

Autoritățile spaniole simt nevoia unei colaborări cu poliția din România, astfel trimit o sesizare la București pentru adunarea datelor celor implicați pentru rezolvarea crimei cât mai rapid. Însă o dată dat curs acestei colaborări totul se vede în alte tonuri, pe alocuri dubioase iar aceste aspecte îi ia pe nepregătite pe ofițerii de ordine. Astfel cot la cot doi agenți, Ramon, anchetatorul spaniol și proaspătul venit pe meleagurile calde tocmai din capitala României, Tudor încearcă să lipească piesele unui puzzle destul de complex. Tudor are un simț al observației extrem de fin, acesta parcă ar intui făptașul, parcă ar simți gustul neplăcut al unui adevăr mult prea macabru, însă se lasă pe mâna celor ce au deschis cazul fără a arăta cu degetul la propriile supoziții ce încă îl încearcă. Fără a încurca și mai ales a judeca alegerile anchetatorului spaniol care se amorezează nici mai mult nici mai puțin chiar de sora victimei. Vă spun, tare întortocheate drumuri … Ironia face ca totul să se precipite chiar spre final amplificând și mai mult dorința mea de a afla cine se ascunde în spatele unui omor, a unor bani furați și a unor măsluiri de situații extrem de încinse pe plita de gătit. Fierbinte. Arde…

„Adevărul este că suntem ipocriți cu toții, întreaga viață. Spunem lucruri pe care nu le gândim, facem alegeri care nu ne caracterizează, acționăm așa cum își doresc cei din jurul nostru să acționăm. Îți trebuie curaj să faci fix ceea ce vrei în viață. Iar cei mai mulți dintre noi nu-l avem.”

Cartea „AL PUNTO” este un thriller care schimbă perspective şi care te marchează şi cucereşte în acelaşi timp, cu o acțiune care te pune pe gânduri, acesta îți arată firea umană în toată paleta de culori dar și îți subliniază că a avea încredere oarbă e ca și cum te-ai rătăci în noapte și te-ai lăsa pradă întunericului. Misterul planează iar curiozitatea crește, astfel totul se înclină spre aceea că scriitura este atât de captivantă încât te ține cu sufletul la gură până la ultimele pagini, creând o atmosferă plină de mister și introducându-te în jocul întrebărilor, de ce?, cu ce scop?, cine?, se vor opri aici?, cum pot fi atât de meschini?… O carte ce te prinde în plasă și nu te lasă până nu o termini într-o febrilitate dusă la extremă!

Vă recomand această operă plină de întorsături captivante, pe cuvânt că o să vă placă încă de la primele pagini.

Citind-o pe Daniela Borțea. Cartea „Lanțul adicției. Să pleci sau să rămâi?” Volumul 1

Autoarea Daniela Borțea, este originară din Caracal momentan stabilită în Nottingham, Anglia. Acesteia îi place să citească aproape toate genurile literare. De cele mai multe ori, alege genul în funcție de starea sa. Adoră thriller-urile bune ce o țin cu sufletul la gură, la fel de mult cum apreciază o carte romantică care o face să trăiescă o dată cu personajele fiorii iubirii sau… dezamăgirii. Prima dată când și-a așternut gândurile pe hârtie, a fost prin intermediul unui jurnal. Iar inspirația de a scrie cărți a venit din iubirea acesteia pentru citit.

După spusele acesteia „Lanțul adicției” este backstory-ul Joannei. Acest volum a apărut ca o necesitate de a reda întâmplări din copilaria și adolescența ei. Întâmplări care îi vor forma personalitatea și vor fi baza deciziilor pe care Joanna le va lua în volumul 2. „Lanțul adicției” este la bază o poveste despre dependență. De mai multe feluri. Este o poveste despre familie, prietenie și iubire. Este o luptă a Joannei în care ne putem regăsi oricare la un moment dat în viață. Evoluție care o pune în fața unei decizii asupra căreia trebuie să reflecte. Ea trebuie să decidă dacă vrea să rămână sau să plece…

Mesajul autoarei către cititori: „Timpul fiecăruia este atât de prețios în ziua de azi. Faptul că alegem uneori să ni-l petrecem citind o carte, este și mai mult de apreciat. Și dacă cineva și-a rupt din timpul lui să citească și cartea mea, nu pot decât să fiu profund recunoscătoare. Ar trebui să apreciem mai mult oamenii și timpul pe care ni-l oferă. Mulțumesc dragi cititori. Sper să pot oferi și în viitor, cât mai multe cărți care să vă bucure.”

Pe această notă descriptivă aș vrea să încep să vă vorbesc despre povestea Joannei prinsă în lanțul adicției, cum se manifestă de-a lungul anilor, cum crește și își creionează propriul destin într-o lume mult prea dură pentru un suflet bun. Viața o învață că aparențele sunt înșelătoare dar și că nu tot ce se prezintă drept un adevăr e cu adevărat unul, drept urmare scrie, scrie într-un jurnal atunci când simte că undeva nu a înțeles dar va pricepe o dată cu înaintarea în vârstă. Scrie cu febrilitate în nevoia de a nu uita secretele ce se spun după uși închise, ca apoi toate să se alinieze, însă cumva prea tardiv, prea îngreunat de povara problemelor a căror capăt nu le mai găsește. Și învață că, viața îți pune nenumărate piedici.

,,Dependența se află în noi toți. Ea privește, se așază, ne așteaptă… Zidul pe care îl creează este atât de puternic, încât nici iubirea nu mai poate trece de el…”

Dacă la început ni se înfățișează o fetiță de zece ani, treptat o urmărim cum crește, cum află lucruri, cum învață viața prin decepții dar și se îndrăgostește. Mergând la voia sorții aceasta ajunge la concluzii care o copleșesc, mai cu seamă că a alimentat orbește relația sa de iubire, prima și în care a investit toată bunătatea și dăruirea sa. Alături de Filip află natura romantismului, a pledoariei în numele iubirii dar și latura întunecată a unui om, acea defecțiune toxică ce duce la infectarea fericirii, a echilibrului și a frumosului din tot ce înseamnă doi. Iar în tot acest scenariu se perindă și file dintr-o copilărie marcată de un tată violent, o mamă absentă și care acceptă totul cu smerenie. Și multe alte fleh-uri ce o fac să fie vulnerabilă în fața adicției. Unica care a avut puterea și curajul să se facă auzită a fost bunica Joannei, unica care le-a dat sfaturi cum să nu accepte umilința, viciul, cum să se păzească în fața nedreptăților… și totuși, destinul a fost cel care a decis încontro să le fie calea fiecăruia. Și nu le-a fost ușoară!

Mi-ar plăcea mult să vă povestesc momentele prin care trece Joanna, cum se maturizează frumos, cum vede binele și acolo unde totul e șters; aș vrea mult să vă explic cât e de curajoasă, cât de încrezută dar și totodată vulnerabilă a fost ea pe parcursul traseului său. Cum a făcut față și celor mai tensionate momente și a mers cu capul sus în pofida sufletului său îngenuncheat. Mi-ar fi drag să vă subliniez că Joanna a înflorit semeni unui nufăr, gingașă, suavă și totuși mult prea nepregătită pentru tot prin ce i-a fost dat să treacă. Însă mă rețin, deoarece tot ce se înșiruiește aici, în acest prim volum trebuie citit cu sufletul, nu povestit… deoarece îți vine greu să aduni cuvintele acolo unde sufletul parcă nu e pregătit să împărtășească nimănui acea experiență care ar putea fi povestea mea sau a oricărei alte femei. O poveste în care toxicitatea își are rădăcini împrăștiate, și care macină și mânjește și cel mai inocent suflet. Îl face împletit în suferință și abandonat într-o mare de neajunsuri. O carte în care totul e un strigăt de ajutor sub forma unor cuvinte scrise într-un jurnal intim, exprimări înșiruite pentru a forma o experiență de… până la, și după…!

„Am crezut că iubirea rezolvă toate problemele. Și mai ales că atunci când iubești, rămâi…”

Primul volum al cărții „Lanțul adicției. Să pleci sau să rămâi?” are o forță de impact extraordinară, aici totul nu e doar o poveste, ci o întreagă explozie de manifesturi aduse acelei femei cu suflet curat pregătită să ierte, să renunțe și totuși determinată să își schimbe viața. E povestea care te determină să îți pui întrebări, să așezi pe cântar firea umană cu toate acțiunile ce o definesc, e cartea ce te face să analizezi acele ecouri ce răzbat dincolo de timp și spațiu în nevoia de a te învăța lecții de viață. „Lanțul adicției. Să pleci sau să rămâi?” s-a dovedit a fi o carte sensibilă din multe puncte de vedere, și care îi va provoca pe cititori să se întrebe ce e de făcut atunci când, de dragul celui pe care îl iubeşti, trebuie să-ţi sacrifici propria fericire. Merită sau nu vă îndemn să aflați… cert e că finalul mi-a rămas viu în mintea mea construind diferite scenarii, astfel- abia aștept volumul doi să văd dacă coincid sau nu!

„Lanțul adicției. Să pleci sau să rămâi?” este un roman tulburător, pe care vi-l recomand cu drag.

Citindu-l pe Șerban Foarță. Cartea „Aquarelă sau Aquariu.”

Șerban Foarță este poet, prozator, dramaturg și traducător. Director al Teatrului Naţional din Timişoara (1990-1991); profesor, din 1992, la Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Litere, secţia Jurnalism. Studii universitare la Facultatea de Filologie a Universităţii Timişoara, secţia română-germană. Doctoratul la Universitatea Timişoara, 1978, cu o teză asupra poeziei lui Ion Barbu.
Membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 1970); membru ASPRO (din 2000). Beneficiar (între 15 octombrie 1991-15 ianuarie 1992) al unei burse de studii la Paris, oferită de Ministerul francez al Culturii. (sursa: sionoeditura)

Poezia nu este numai artă: ea este însăşi viaţa, însuşi sufletul vieţii. Fără poezie omul nu s-ar distinge de neant.”
Nichita Stănescu în Fiziologia poeziei

Pe această notă vreau să vă prezint cartea „Aquarelă sau Aquariu” scrisă de Șerban Foarță, ce include o serie de poezii menite să se joace cu mintea mea, să îmi provoace imaginația și să mă ducă departe de orizonturi. Acolo unde se unesc cerul și pământul, zarea și cu marea…

Nu știu, copii, cum să vă spun,
că-mi scapă printre dește:
într-o bucată de săpun
am modelat un pește.
(din poezia „Peștișorul solubil”)

Cartea „Aquarelă sau Aquariu” e total diferită de alte cărți de poezie, aici versurile te duc în adâncimea mării, te cuprind într-o moliciune de cuvinte a căror înțelesuri pe alocuri le pierzi ca mai apoi să le cuprinzi în căușul mâinii în dorința de a le îmblânzi și a le da noi sensuri. Cartea cuprinde o serie de poezii ce metamorfozează stările înfățișând finalurile în niște fantasme ce te ademenesc să le parcurgi, din nou și din nou. Pot spune că îndrăzneala autorului de a da formă și conținut cuvântului prin apă și solzi, pești și necuprinsul mării mi-a întărit convingerea că acesta nu e străin cu jonglarea rimelor, a cuvintelor ce pot trece barierele timpului și a spațiului. Ei, și cum poezia se citește într-o pace a sufletului și nu se povestește- vă îndemn să descoperiți scăldarea de imagini într-un volum de excepție, unul care mi-a împăcat dorul de a citi poezie. Și m-a purtat ca o adiere răcoroasă departe de tot ce e trevial, într-o notă de metaforă vibrantă. Într-o lume a spovedirii sufletești alături de ființe marine. Demonstrând că …„Poezia este cheia de descifrare a hieroglifelor naturii.” după cum susține Augustus William Hare și Julius Charles Hare.

Vă îndemn la lectură, deoarece după cum spunea David Boia, „Poezia este ambasadorul artelor frumoase.[..]” … și poate mai mult de atât!

O carte strigă după ajutor,
o parte n-are niciun autor,
o altă parte, doar coautor
a treia, duce lipsă de cotor,
a patra parte nu are motor,
având, în loc, o rablă de rotor
din foarte alte vremuri…
AJUTOR!
(din poezia Ping & Pong)

Citindu-l pe Cosmisian. Cartea „Mariette. Muza și inspirația lui Jules Verne”

„Citeşte. – E una dintre cele mai frumoase aventuri pe care le poţi trăi.” – Lloyd Alexander

Și am citit, asemeni îndemnului de mai sus, și am trăit aventura vieții mele într-o poveste ce mi-a rourat privirea, ce mi-a pecetluit pe inimă durerea cuvântului scris într-o narațiune cutremurătoare. Și am citit, asemeni unei însetate de senzațional și am plâns neputința, fantasticul și bucuria. Acum într-o nevoie de a contempla gândesc scenariul, analizez mersul lucrurilor și mă las în voia firului narativ într-un joc al întâmplărilor fantastice ale unor personaje dornice de bine, de pace, de infinit. Astfel, „Mariette. Muza și inspirația lui Jules Verne” de Cosmisian a fost mai mult decât o incursiune de întâmplări, a fost vibrație constantă ce a luat amploare colorând cuvântul, îngroșind fiecare literă astfel menționând că aici și acum totul e mai viu decât ți-ai imagina.

„Amintirile negate locuiesc doar în pieptul copiilor a căror singurătate insinuată se zbate în inocență. „

Cuvintele zburdă în carte semeni eroinei cărții, literele își iau avânt săltate ca și cele două codițe blonde ale unei fetițe altfel, a unei copile ce cunoaște lumea imaginației într-o manieră unică. E povestea unui chip senin ce trasează zâmbete prin simpla sa prezență, e despre copila cu Sindromul Down care scrie și rescrie povești. Chiar sub ochii noștri ajutată de narator și firul narațiunii. O muză a vremii și a marelui creator Jules Verne, un vizionar care a descris și îmbinat trecutul, prezentul și viitorul într-o tornadă de cuvinte, menționând că: “De acum voi călători doar în imaginaţia mea”... și în labirintul acelei copile cu două codițe blonde, copil al soarelui ce are menirea de a fi sursă de inspirație.

Cartea menționează nașterea unei minuni, a unui suflețel ce prin simpla prezență colorează viața tuturor. Cu fiece pagină am mers alături de narator spre a-i afla povestea, a descoperi taina manuscrisului ce ni se joacă în ochi ca niște flash-uri de lumină într-o lume prea mare pentru a fi înțeleasă în totalitate și de a cuprinde necuprinsul. Astfel, pas cu pas am desprins jocul micuței, nerăbdarea ei, plăcerea de a se cufunda în povești și iubirea ei necondiționată oferită tuturor. Am admirat curajul părinților dar și dăruirea lor față de acea mogâldeață ce a fost născută din iubire pentru a fi un curcubeu în viața unui cuplu pregătit să-i ofere totul în pofida prejudecăților. Autorul ca un adevărat magician mi-a furat atenția, m-a transpus acolo printre rânduri chiar lângă firul narațiunii și am mers pas cu pas pe un drum al cunoașterii, a pierderii și regăsirii ca într-un final să am toate răspunsurile la întrebări, și totuși… parcă mai am câteva, parcă mai am curiozități. Ca și ea, domnița ce s-a îmbăiat în razele soarelui.

„Povești ca acestea sunt o încântare pentru un Narator ca mine, născut din primul strop de cerneală ce a căzut din stângăcia cu care Jules Verne a început să scrie prima dată.”

Cartea „Mariette. Muza și inspirația lui Jules Verne” este despre destin, despre puterea de a fi culoare într-o lume în care toți se regăsesc în gri. E povestea fetiței cu chip din lumină care m-a răvășit prin claritatea și puritatea ei. Mariette e mai mult decât o poveste, e avântul luat de niște aripi încă plăpânde, unele încă nepregătite pentru înaltul cerului. Și totuși e dorința de mai mult, e sublimul creionat de o peniță dornică să nu scape nici o stare, nici o culoare, și nici măcar o bătaie de inimă într-un labirint al minții hoinare. Mariette e răsărit, fragilitate și sublim!

Citindu-l pe Brunno Livadaru. Cartea „Profetul Tenebrelor”

Zilele trecute am finisat o carte absolut diferită de ce am citit eu până acum. Dacă eram obișnuită cu anumite scenarii și deznodământuri aici autorul a fost destul de creativ încât să mă zăpăcească de-a dreptul; astfel, după citirea cărții mi-am spus – uite că se putea și așa. Genial!

Cred că v-am dus și mai mult în ceață, revin deci în a vă elucida misterul cărții „Profetul Tenebrelor” scrisă de Brunno Livadaru un autor care s-a făcut remarcat prin diverse postări și o interacțiune plăcută cu cititorii. Inițial timidă dar și sceptică cu privire la subiectul cărții, care e destul de diferit am pășit totuși în lumea creionată de acesta cu gândul că … fie ci-o fi. Poate o să râdeți sau nu însă simplul gând de a citit o carte despre râme îmi provocase inițial pe cât de multă curiozitate tot atât și abstinență. Nu mă întrebați de ce. Și totuși, am citit și am rămas surprinsă să descopăr ceva ce s-ar putea atribui oamenilor, puterea, gândurile mișelești, manipularea dar și cineva ce se face văzut în pofida formei, culorii sau potențialului. Deoarece soarta decide pentru el și în favoarea lui.

” „Profetul Tenebrelor” este o epopee fantastică ce descrie aventurile unor râme dintr-o comunitate subterană stranie, autointitulată pompos „Inelaţii”. Romanul va fi o provocare pentru oricine îl deschide. Îţi va fi greu să povesteşti apoi cu entuziasm că ai citit o carte despre nişte râme, fără să fi luat drept puțin ţicnit, dar, în acelaşi timp, vei arde de nerăbdare să împărtăşeşti tuturor un pic din incredibila şi nebuneasca lume a unor Inelaţi care te-au cucerit. Atenție, deci, la Inelați!”

Autorul formează un tablou subteran, unul în care o râmă bătrână zisă și Profetul încearcă să strunească o colonie de inelați, râme diferite prin formă și personalitate. Se dovedește că manipularea e cea care reîntregește totul iar direcția în care se ramifică acțiunea îmi arată cât de asemănătoare e gruparea târâtoarelor cu cea din societatea actuală, oricât de amuzant nu ar părea. Profetul încearcă să sperie pe toți cu temuta Cârtiță, cea care tranșează râmele fără pic de reținere, însă nu e totul cum pare, ci din complicat în extrem de dezastruos. Acțiunea se precipită o dată ce vin în colonie două râme dinafară, doi străini ce îi dă peste cap Profetului planurile bine realizate. Cap-Turtit și Cur-Retezat sunt pe cât de rezervați pe atât de curioși să afle adevăratele scopuri ale râmei divinizate de toți. Totul li se pare suspect, Sala Fortăreață, panica cu Cârtița, praful alb… Marelui Vierme Mitic, cât și dogmele pe care le vociferează Profetul.

Evoluția evenimentelor arată că nimic nu e sigur în viața asta, nici măcar pentru râme, stabilitatea și siguranța promisă e de fapt o capcană iar conspirațiile devin pe alocuri macabre; însă totuși cineva iese din tipar, iar acel cineva deschide ochii multora prin sinceritatea debordantă care devine o amenințare pentru marele Profet, un viclean fără de seamă.

„„Un semn divin din partea Marelui Vierme Mitic, nimic mai mult; răbdare și credință, atâta tot, răbdare și credință!” își repetă în fiecare zi Profetul, cuprins de febra visului său.”

Însă adevărul iese la iveală mai dureros decât și-ar fi putut imagina orice inelat, consecințele îi biciuiesc în față arătând cine e cine; privesc moartea cu ochii într-o neputință atroce fără a avea drept de apel. Puțini ajung să se salveze, iar cei ce totuși au norocul conștientizează că totul a fost un scenariu bine realizat de o minte bolnavă de putere. Curios e faptul că oriunde este o ierarhie, o poziționare fizică… chiar și la râme. Cine s-ar fi gândit?

„Profetul Tenebrelor” de Brunno Livadaru este o carte total diferită dar cărei îi prinzi gustul doar citind, pagină cu pagină. Autorul a dat fiecărui personaj-râmă o personalitate, calități umane cumva, astfel am putut să-mi croiesc o imagine a unei societăți defecte care nu e departe de cea văzută în fiecare zi; unde critica, bârfa, minciuna și manipularea sunt aici și acum. Aspectul descriptiv a fost dus la nivel de artă, nu mi-aș fi putut imagina vreodată că un autor ar putea despica firul în patru redându-mi flash-uri de imagini în care apar inelați mai lungi, mai grași, mai deformați, mai deștepți și mai puțin, visători și săpători cu sentimente și dorințe. Uneori îmi ziceam, doamne- ce imaginație. Pe cuvânt că mă uimea ineditul și aspectul de proiecție a textului pe pagină. „Profetul Tenebrelor” poate se va dovedi o carte nu pentru oricine dar pentru toți cei care ar putea ieși din zona de confort pentru a descoperi o comunitate subterană tenebră, oricând pregătită să mișune prin labirinturile pământului. Cartea o văd ca pe o provocare, iar punând și aspectul final pe cântar am ajuns la concluzia că de fapt nu suntem cu mult prea departe, pentru că unii încă se mai târăsc prin viață, mai rătăcesc prin întuneric și mai merg orbește fără o țintă anume doar mărșăluind după o voce ce le promite marea și sarea. Vă spun, cartea atrage prin unicitatea ei. Doar trebuie descoperită, cu răbdare, pe alocuri cu zâmbete și luată ca atare!

Citindu-l pe Clăbuc. Cartea „Sufletele celor Damnaţi.” Seria Legiunea lui Lilith Vol.3

Vinicius Moldovan, cunoscut sub pseudonimul Clăbuc, este autorul seriei Legiunea lui Lilith, serie ce va cuprinde șase volume. Actor de meserie, a activat în trupa Skepsis, din Alba-Iulia, cu care a câștigat nenumărate premii în concursuri la nivel național dar și internațional. În prezent este student la Școala de Actorie Bucharest Playhouse, dar continuă să scrie, lucrând în paralel la două titluri. Pe Clăbuc îl puteți urmări pe paginile sale de social media: @clabuctheartist pe Instagram și Clăbuc pe Facebook, însă cea mai frumoasă descoperire e prin prisma cărților sale, adevărate punți către lumi neimaginabil de fantastice.

Descriere: Poți salva toate sufletele trimise la pierzare?

Pentru a deveni membri oficiali ai Renăscuților, Satrina, Celia și alți adepți se pregătesc pentru ziua Botezului. Cu toate acestea, nu toți cei prezenți primesc binecuvântarea celor 3 Îngeri.

După un zvon apărut ca de nicăieri, Renăscuții și Sfatul, dar și o a treia entitate misterioasă, pornesc în căutarea unei cărți importante care ar putea salva lumea, dar și periculoasă dacă ar ajunge în mâini greșite. Determinați de amenințarea apărută, Renăscuții se unesc cu toate forțele împotriva celor două tabere. Dar vor reuși să deslușească planul celei de-a treia forțe care râvnește după Codex Gigas?

Cartea întâi din seria „Legiunea lui Lilith. Sufletele celor Rătăciți” reprezintă debutul literar al lui Clăbuc, o carte ce m-a primit val vârtej într-un joc al imaginației; volum doi intitulat, „Legiunea lui Lilith. Sufletele celor Întunericiți” a fost și mai și, un adevărat vulcan de emoții, iar acum… după citirea celui de-al treilea volum „Sufletele celor Damnaţi” stau și nu îmi pot aduna gândurile, sunt încă în vraja cuvintelor, a evenimentelor și a finalului care de fapt e un început la ceva ce încă mai tare îmi incită simțurile. Deci, după cum spuneam o carte într-o avalanșă de evenimente, unele mai acaparatoare ca altele, toate având menirea să mă țină lipită la propriu de acest volum.

Dacă primele volume m-au familiarizat cu personajele acesta din urmă m-a făcut părtașă la acțiune alături de forțele binelui dar și a răului într-un joc în care fiecare tabără a avut de suferit. Dacă primele cărți au fost o trece mai puțin învolburată cartea a treia a stors tot sucul meu și m-a lăsat să fierb intens, m-a făcut să aștept cu sufletul la gură următorul cuvânt, următoarea mișcare. Dacă primele cărți au reîntregit povestea Satrinei, o tânără ce poartă pe umeri o grea povară, cartea a treia a avut ca punct de pornire găsirea dar și protejarea Codexului Gigas, o carte ce o dată scăpată pe mâinile răului ar putea aduce iadul pe pământ. Și nu doar… Tentația e mare, gustul puterii trezește în mulți porniri negative iar eroii cărții sunt nevoiți să se arunce orbește într-o luptă de care nu sunt pregătiți. Aici vom vedea adevărata rezistență dar și adevărata față a unora, trădările se întrevăd, dar și forța unora de a ieși din anonimat în numele sentimentelor, a iubirii și speranței. Și parcă nimic nu e la voia întâmpării, parcă undeva acolo este scris negru pe alb ce va avea fiecare de îndurat, cu voie sau fără de voie. Toate provocările sunt încâlcite iar lămurirea lor o să le ia eroilor cărții încă mult mult timp. Sper fără pierderi deoarece am îndrăgit natura unică a personajelor, am parcurs alături de Satrina Roya și ceilalți un drum al intrigii și descoperirilor. O cale a botezului, al renegării, al fricii, al intuiției și a speranței, acea credință firavă că într-o zi totul va fi bine.

Cartea „Sufletele celor Damnaţi” a stârnit în mine o groază de sentimente, o nerăbdare străină mie, dar și mândrie pentru toată imaginația ce a explodat printre file a autorului. Și cu sinceritate spun că aș vrea cartea regizată, bucată cu bucată pentru că merită. Volumul este plin de aventură, iar pericolele se simt la orice pas, tensiunea m-a fiert iar direcțiile drumurilor pe care am mers m-au făcut mai încrezută că celălalt volum mă va uimi cu desăvârșire. Vă pot împărtăși că am avut o călătorie alături de eroi într-o lume plină de vibrația supranaturalului, în care super- puterile sunt sau binecuvântare sau blestem. Autorul a reușit să mă surprindă și de această dată, a creat lumi pline de lumini și umbre care s-au împletit într-o poveste a cărui sfârșit încă nu a venit. O lume a magilor și a ifriților, a cerului și a străfundurilor pământului, a binelui și a păcatului. A păcii și a războiului, a tuturor văzutelor și nevăzutelor. A zilei și nopții. O carte ce nu se va lăsa uitată, deoarece volum cu volum intri tot mai mult în tainele poveștii realizând că adevărurile se vor așeza semeni unui puzzle, însă pas cu pas, emoție cu emoție. Poate nu azi, dar poate mâine. Mă opresc aici, și vă invit să citiți singuri cartea pentru a afla mai multe deoarece totul e intens și merită trăit prin propriile viziuni. Și imaginație desigur…