Citind-o pe Alexandra Drestaru. Cartea „Haiducul din Cetate”

„Cărțile bune nu-și arată toate secretele din prima.” – Stephen King

Zilele trecute au fost petrecute în compania unei cărți cu adevărat răvășitoare, iar citatul sus menționat o descrie în totalitate. Astfel, romanul „Haiducul din Cetate” scris de Alexandra Drestaru a cuprins o lume total nouă pentru mine ce a plăcut încă de la primele pagini. Natura poveștii este atât de frumos împletită încât te pierzi într-o mare de incursiuni și drumuri menite să te adâncească printre cuvinte și să te faci uitată între pagini. Am respirat a istorie îmbrăcată frumos în mantia fantasticului și am sperat la acea iubire cum doar în basme o mai poți găsi. Am apreciat gingășia ce a plantat printre pagini dar și determinarea unor fapte surpinzător de mature pentru o eroină care încă visează că totul va fi bine.

„Arăt așa cum mă simt. O formă din carne și oase îmbrăcată în doliu. Goală în interior, ca o fantomă în exterior. Voalul îmi acoperă fața, iar faldurile rochiei mă fac să arăt ca o pată uniformă a naturii întunecate. Asta e Olga, domnița Galatorniei.”

O avem ca eroină pe Olga, viitoarea Ducesă de Galatornia care în ciuda pierderilor sale ajunge să ardă la propriu în neștirea unor fapte venite peste ea în cel mai nepotrivit moment. Dacă moartea tatălui acesteia a îngenuncheat-o, decesul mamei îi răpune sufletul fără drept de apel. O dată cu toate aceste evenimente tragice o încoronare este iminentă, însă nimic nu o pregătește de ce va urma. Secretele și comploturile se plămădesc în umbră, pericolul pâlpâie ca o lumânare gata să ardă iar noi chipuri se perindă prin viața tinerei Olga. Piedicile vin de pretutindeni iar lipsa de maturitate a ducesei lasă loc de învățare, lucru de care se ocupă însăși haiducii din pădure, vasalii tatălui său, oameni de încredere care îi sunt alături fetei în cele mai încrâncenate momente din evoluția sa atât ca suverană pentru Galatornia cât și ca purtătoare a unor forțe departe de imaginația tuturor. Alături de aceștia Olga își găsește o nouă familie, una care e gata să se jertfească pentru ea într-un război de putere dar și salvare a sufletelor rătăcite.

Acțiunea devine din ce în ce mai încâlcită o dată ce boierii ținutului se răzvrătesc și vor puterea chiar și cu vărsare de sânge. Astfel Olga este mânată de circumstanțe plonjând într-o lume total necunoscută rangului său, și totuși, ajutată de alte personaje învață să se descurce în cele mai tensionante momente; pe alocuri îi reușește, în alte situații își pierde fărâme de suflet, însă fiind o luptătoare prin sânge aceasta înaintează creându-și aliați, sfidând dușmanii și punându-și soarta la grea încercare într-o lume a bărbaților.

„Îmi voi face numele de temut, ca atunci când este pronunțat, oricine să tremure și să se înspăimânte. Am să le fac viața un chin insuportabil, am să mă ridic la teama lor de a deveni un monstru… dacă asta își doresc ei să vadă în mine, asta vor primi.”

Pericolele ajung să fie nebănuite, încrederea e o haină care nu vine la toți iar prietenia e unica care îi ține în viață pe eroii cărții. Olga a trecut prin multe etape în formarea sa, a ajuns de la cea a unei tinere răsfățate la statul de ducesă în ochii multora. Aceasta a câștigat respectul și loialitatea prin muncă asiduă, prin determinare și curajul nebănuit. Însă provocările abia încep, atâta timp cât aceasta nu e conducătoare de drept lucrurile se complică, atâta timp cât nu știe nimic de puterile sale de foc și gheață necunoscutele fac loc dezamăgirilor dar și a intrigilor. Treptat Olga află ce e prietenia prin ochii moștenitoarei Carcarouxului, Elora, dar și a magului Eirian, înțelege și acceptă ce e iubirea alături de André, dar nu în ultimul rând simte pe propria piele senzația usturătoare a dezamăgirii redată de Daniel, un haiduc ce a jucat dublu producând un dezastru până la limite. Toate au modelat-o croind din ea o fire luptătoare a cărui caracter s-a cizelat văzând cu ochii.

Cartea „Haiducul din Cetate” de Alexandra Drestaru este o poveste aparte despre pierderi și regăsiri, despre magie și dragostea care o însoțește, despre loialitate dar și trădare. Autoarea mi-a permis să pătrund mult în sufletele protagoniștilor și să îi cunosc mai bine prin toate descrierile ample ce au avut menirea de a mă acapara în întregime. Mi-a plăcut complexitatea cu care a fost construită lumea Olgăi și a ținutului său, autoarea a creionat totul cu lumini şi umbre, pentru că viața nu e doar roz, ea e însoțită de bine și rău, chiar și în lumea bogaților. Mai ales la ei. Vă recomand cu drag acest roman, în care veţi găsi un historical fantasy extraordinar, numai bun pentru delectare în lungile zile de odihnă. Mi-a plăcut condimentarea acestuia cu umor şi replici spumoase, cu răsturnări de situaţie dar și dramatism înfocat. Toate acestea cu siguranţă vă vor încânta şi prinde în mrejele poveştii „Haiducul din Cetate”, carte ce e doar începutul unei ample viziuni magice despre descoperirea de sine, despre conducere și putere, dar și despre cizelarea Ducesei de Galatornia care trece prin foc și gheață la propriu într-o lume ce i se deschide tot mai ramificat.

Citind-o pe Maria Philip. Cartea „Conacul Roselor”

Sunt cărți pe care le iei în mână și nu te lași până nu finisezi și ultima foaie într-o încântare desăvârșită. Și stai și analizezi povestea în sine dar și emoția de după… o înlănțuire de stări în care te induce mersul narațiunii, și plutești în plăcerea furtunoasă a pasiunilor, a intrigii și a senzualității textuale. Astfel, cartea „Conacul Roselor” întrunește aceste calități, toate într-un buchet al momentelor de tensiune, de flăcări ale noilor descoperiri dar și a înfloririi dragostei într-un moment de cumpănă.

Într-o vreme a balurilor, a cavalerilor și a tinerelor domnițe îmbrăcate în cele mai boeme ținute la Conacul Roselor se produc schimbări radicale; loc în care a fost sanctuarul dar și colivia unei femei cu fiica acesteia un Conte zdruncină liniștea și pacea întreținută în timp. Contele William Carter este pus să fie tutorele tinerei a cărui spirit liber cutreiere ținutul Roselor în urma absenței unuia dintre părinți; mama decedată de ceva timp și tatăl care a fost o umbră ce le-a înnegurat amintirea, mort și acesta, înstrăinat de tot ce a însemnat familie, departe de emoția de ai fi alături unicei sale moștenitoare. Acum însă totul se întoarce, trecutul își scutură cele mai prăfuite haine încețoșându-i tinerei Gladys tinerețea exploratoare. Chiar dacă Gladys a fost educată și strunită de restul lumii, mintea sa ascuțită și spiritul de observație îi arată că lumea din afara Conacului nu-i este pe plac; iar o dată cu apariția și tentațiile ce i le oferă frumosul Conte William îi întărește convingerea că locul său e în inima sălbatică a Conacului Roselor, loc în care mama sa și-a dedicat toată atenția și tinerețea. Însă soarta a hotărât cu câțiva pași înainte, astfel tânăra noastră ajunge să-i fie soție contelui în cele mai întortocheate împrejurări ce-i fac să fie ba războinici ba modele de lut în mâini pricepute.

Însă încercările abia își iau avânt, curiozitatea sexuală a lui Gladys se ridică pe culmi iar William realizează că nu-i poate rezista pe cât și-a închipuit. Secretele abia acum se răsuflă iar adevărul e mai șocant decât și-ar fi putea imagina fiecare personaj. Gladys privește totul ca pe o binecuvântare cu toate că reținerile ei sunt departe de a fi înțelese, își vede tatăl adevărat ca pe un înger venit la momentul potrivit iar pe ceilalți ca pe niște susținători de care a fost privată toată viața sa. Însă trauma la care a fost supusă e încă acolo, parcă o trage în jos din umbră, parcă fugar, parcă îndărătnic zădărnicindu-i prezentul cu spinii trecutului. Însă toate au un început și un sfârșit, chiar și suferința.

Jocul seducției condimentează textul răscolind imaginația cititorului, iar povestea în sine încheagă o carte ce place de la început până la sfârșit. Eroina e ca un curcubeu, mereu în toate tonurile, într-o complexitate de emoții răvășitoare încât ba o apreciezi pentru istețime, ba o cerți pentru naivitate. Aici nimic nu este alb-negru, sau zi ori noapte… nu, narațiunea cu mult depășește așteptările iar povestea te face să vizualizezi un film boem în care dragostea nu e ceea ce pare, nici viața, nici dansul în doi, nici prima noapte de dragoste. Pasiunea aici se citește cu subtitre iar unduirile mărturiilor îndreaptă privirea către niște scene erotice desfășurate suav, într-o lentoare incitantă. Ce arde. Ce excită.

Cartea „Conacul Roselor” este o poveste de iubire încântătoare, cu mister, cu durerea pierderii dar și cu multe imagini încărcate de sezualitate; o scriere ce întrunește o paletă largă ce te face să visezi cu ochii deschiși și să crezi în puterea dragostei, a iertării și a acceptării celui de lângă tine așa cum este el, cu toate bagajele pe care viața i le-a pus în spate, cu secrete dure dar și noul cu care intră în relație. E cartea ce a creionat trecutul, prezentul și viitorul într-o narațiune de care te îndrăgostești imediat. Un roman pe care îl recomand cu drag!