Citindu-l pe Robert Littell. Cartea „Tovarășul Koba”

Robert Littell s-a nascut în Brooklyn, New York, la 8 ianuarie 1938. După absolvirea facultății, s-a înrolat pentru patru ani în Marina SUA. În timpul Războiului Rece a lucrat pentru publicația Newsweek. Robert Littell este specializat în romane de spionaj având ca teme predilecte CIA sau Uniunea Sovietică. Nu de puține ori, a fost comparat cu Graham Greene și John Le Carré, maeștrii literaturii de gen. Prima carte a sa, The Defection of A.J. Lewinter (1973), este considerată o lucrare clasică a literaturii de spionaj. Bine primite de critică au fost și The October Circle (1975), Mother Russia (1978), The Debriefi ng (1979), The Sisters (1986), The Revolutionist (1988), The Once and Future Spy (1990), An Agent in Place (1991) și The Visiting Professor (1994). O altă carte a sa, The Company (2002), bestseller New York Times, a fost adaptată ca minserie pentru rețeaua de televiziune TNT, iar Legends (2005) a primit premiul ziarului Los Angeles Times pentru cel mai bun thriller. 
În prezent, Robert Littell trăiește în Franța. Este tatăl scriitorului Jonathan Littell, distins în Hexagon cu Premiul Goncourt și Premiul Academiei Franceze pentru literatură.

Anul 2022 îi aduce autorului o traducere la Editura Publisol a cărții sale „Tovarășul Koba”, o operă care mi-a arătat și o altă latură a istoriei, mult mai intimă și văzută prin ochii unui copil ce se aruncă spre maturitate cu o forță de nedescris. Tot ce am descoperit printre aceste pagini a stârnit o curiozitate neastâmpărată dornică fiind să aflu cine e acel Koba?, ce legătura are el cu Stalin? …sau poate sunt una și aceeași persoană? Cine știe…

Pentru început aflăm tragedia din familia unui copil pe nume Leon Rozental, cu un tată mort cunoscut ca un fizician atomist strălucit, și mama acestuia, medic apreciat la spitalul Kremlinului arestată pentru un presupus complot împotriva țarului; acesta încearcă să supraviețuiască noilor schimbări. Nu-i este ușor, ce poate ști un copil de zece ani, însă adaptarea vine o dată ce înțelege că totul e pe umerii săi, ajutori fiindu-i alți copii lăsați fără părinți; astfel ca o echipă de orfani aceștia mărșăluiesc prin camere secrete, tuneluri sinistre în căutarea hranei, hainelor dar și a supraviețuirii. Însă totul se schimbă atunci când Leon îl întâlnește pe Koba, un bătrân răpciugos care susține că îl ajută pe Stalin să conducă țara. Conexiune dintre cei doi se instalează fără mari dificiențe, comunicarea este cursivă iar poveștile și mărturisirile se deapănă ca din ghemul numit viață adunându-se smoc în mâinile unui copil isteț ce se vrea mare.

Lui Koba îi face bine prezența copilului, împărtășindu-i șmecherii legate de curtarea fetelor și sex, dar și despre motanii din jurul lui Stalin, despre Revoluția bolșevică, Lenin, Trotki chiar și despre evrei și deportările în Siberia. Bătrânul nu se sinchisește de vârsta copilului decretându-i fără limite despre executări în masă dar și despre moartea prin infometare a milioane de țărani. Nu se ascunde după degete când se deschide spunând că însăși el a fost acel catalizator sau mărșăluitor al ordinelor, astfel planează întrebarea, cine e totuși acel Koba?

Cartea „Tovarășul Koba” este o privire în ansamblu asupra a ceea ce a făcut Rusia din copii săi, o țară de orfani și nu doar. Într-un fel fascinant autorul a descris timpul de la revoluție până la conducerea lui Stalin prin așezarea pieselor dintr-un timp greu de digerat într-o incursiune de amintiri destăinuite unui copil aparent fragil însă destul de pragmatic pentru vârsta sa. Este, de asemenea, o poveste de supraviețuire, deoarece copiii se trezesc fără protecția sau îndrumarea părinților lor. Ce mai pot spune despre această carte e că tot ce se scrie îți dă un sentiment profund al realității disperate încât ești ca în balanță, sau să citești totul ca un însetat de istorie sau să lași cartea din mână fără a răscoli tristeți, copilării distorsionate și inocențe furate. Recomand cu drag cartea celor ce apreciază bibliografiile celor mai sunătoare nume din istorie, celor ce doresc să afle și să despice firul în a poziționa în propriile gânduri unele secvențe ce au fost tăinuite până acum sau pur și simplu omise din lipsă de interes!

„- Adevărul e că nu-mi place lumea. Și nici lumii nu îi place de mine. Ceea ce mie îmi convine. Să vrei să te placă lumea sau să ai nevoie să fii pe placul lumii e un handicap fatal pentru cine încearcă să contribuie la conducerea unei țări. (Koba către Leon)”

Citindu-l pe Yoann Iacono. Cartea „Un Stradivarius de la Goebbels”

Născut la 30 decembrie 1980 la Bordeaux, Yoann IACONO este absolvent de studii superioare la Institutul de Studii Politice din Toulouse și Institutul Național de Studii Teritoriale din Strasbourg. Înalt funcționar public și consilier politic, a lucrat pentru foști miniștri din Franța. Pe lângă toate atributele sale acesta își cultivă latura scriitorească redând viață unei povești inedite, acea a unui destin împletit cu muzicalitate într-un timp al ororilor de pe urma războiului mondial, și mai exact povestea lui Nejiko Suwa, o talentată violonistă japoneză, care își pune sufletul în interiorul instrumentului său, în acel Stradivarius care își poartă propriul secret îmbibat în lemnul fin și unduiturile perfect poziționate. O poveste ce m-a răscolit, dar și mi-a întărit convingerea că în timpuri tulburi nici măcar arta nu scapă, nu e lăsată să înflorească, ba chiar e orientată acolo unde „cântă” demnitarii. Trist dar adevărat!

Se spune că și viorile au suflet…

Cartea „Un Stradivarius de la Goebbels” ne spune povestea lui Nejiko Suwa, o tânără violonistă din Japonia ce primește în dar de la Joseph Goebbels un înalt funcționar al statului German un Stradivarius în anul 1943, devenind astfel un simbol al legăturilor între Germania și Japonia în timpuri tulburi. Această legătură înrădăcinează viziunile, concepțiile asupra lumii dar și a mersului istoriei. În această luptă de putere, de intrigă și măreție statală Nejiko supraviețuiește legându-se spiritual de această vioară cu o istorie în spate pe care ea încearcă să o afle. Astfel aflăm pas cu pas cum se crează acea conexiune cu instrumentul, cum Nejiko se „luptă” cu acesta pentru a crea muzica, pentru a-și potrivi caracterul cu însăși vibrația coardelor care la început i-au dat atâtea bătăi de cap. Iar în mersul lucrurilor războiul e din ce în ce mai avan, circumstanțele mai fumurii iar direcțiile tot mai încâlcite.

Realitatea este un întreg fără detaliu, dar un întreg care se lasă prins doar de o acumulare de detalii, astfel încât a omite unul singur înseamnă deja a-l deforma.

Și totuși povestea acestei cărți începe de la un căutător, un el care a investigat anume dispariția acelui Stradivarius luat cu forța de Goebbels, și care ajunge pe mâinile muncite în ore de antrenament a tinerei Nejiko; acel el care ajunge să dețină caietele intime ale violonistă japonez pentru a le da glas, o dorință venită însăși de la emerita cântăreață ce vrea să pună un mare punct acolo unde întrebările au planat ani la rând. Astfel ca între două focuri merge scriera plonjând de la cel ce cu înflăcărare a mers pe urmele violonistei dar și a gândurilor ei scrise cu înfrigurare în propriile caiete; sensibilități de viață, frici nestăvilite și emoții greu de definit.

Departe de a se concentra doar pe aspectul muzical, cartea „Un Stradivarius de la Goebbels” duce o simfonie a unei epoci crude și al realităților sale politice mârșave în care muzica devine un instrument de propagandă. Acolo unde nu se vrea se intimidează, acolo unde se cere se pleacă capul. Umilința și înghenuncherea e punct fix în fața artei, a tot ce înseamnă ilustru și creație. În concluzie nimic nu va mai fi la fel. Nici chiar viața tinerei violoniste din Japonia, Nejiko Suwa.

Cartea „Un Stradivarius de la Goebbels” a tratat tema războiului totuși focusul a fost spre viața și desfășurarea carierei lui Nejiko Suwa, violonista ce a creat puntea dintre Japonia și Germania, două țări ce au împărtășit aceleași idealuri ca să ajungă praf și pulbere, nu înainte ca să îngenuncheze orașe întregi. Aflăm un traseu greu pe care Nejiko l-a parcurs ca fire artistică dar și zbuciumul prin care a trecut atât în timpul celui de-al doilea război dar mai ales atunci când acesta s-a terminat; atunci s-a simțit inutilă, fără iubire și admirație, și nu în ultimul rând „vânată” pentru ceea ce a protejat cel mai mult, anume acel Stradivarius. Chiar dacă acțiunea e înrolată în jurul violonistei japoneze citirea cărții s-a dovedit a fi destul de antrenantă și pe gustul meu; am aflat detalii noi și din alt unghi al acelui război ce a zguduit o lume întreagă.

Recomand cu drag cartea!