Citind-o pe Delia Mitroi. Cartea „Povestea călătoarei în timp”

Când găsești o carte ce din start ți se lipește de suflet uiți de noțiunea timpului, realizezi că trecerea minutelor se transformă în ore, iar plăcerea literară se amplifică cu fiecare foaie dată în spate. Și nu te poți opri. Nu atunci când ești la un pas de a călători în timp alături de eroii cărții, de a sfida imposibilul doar mutând gândurile în direcția acțiunii ce se desfășoară în fața ochilor. Astfel, cartea „Povestea călătoarei în timp” scrisă de Delia Mitroi mi-a arătat cum aș putea pune timpul pe pauză și aș desena un film al unui roman istoric menit să mă surprindă desăvârșit.

Cartea întruchipează o istorie a poporului român în care tradiția înflorea, viața se trăia în plină ascensiune iar jocurile de putere întruchipau bărbăția și poziția impozantă a unui popor dacic puternic. Însă asta nu e tot, autoarea cu o dibăcie aparte a jonglat cu timpul făcând din el o unealtă pentru a uni două vremi, prezent și trecut, azi și … a fost odată, pentru a ne arăta o altă față a narațiunii. Orice cotitură nu ar lua textul scriitoarea îl șlefuiește chiar sub ochii noștri redând o istorisire plină de viață în care am cuprins atât iubirea cât și pierderea, dar și dezamăgirea, jertfa, și nu în ultimul rând supraviețuirea.

O avem ca eroină pe Ema, o tânără care poartă după sine o suferință ce o pustiește în întregime, trădarea iubitului o face să fie tăcută, temătoare și rezervată. Acum ca să înfrunte toată bârfa satului este nevoită să asiste chiar la nunta acestuia cu prietena sa, iar ca să risipească orice îndoială asupra faptului că a trecut peste durere chiar ea se oferă să aducă apă pentru miri de la fântâna din sat ca să reîntregească tradiția. Însă soarta își joacă cartea iar dintr-o neatenție… sau cine știe, Ema ajunge să se trezească în Dacia anului 99 d.Hr. Mare îi fu mirarea când ce i s-a întins în fața ochilor a fost mult peste așteptările ei, aceeași așezare însă într-un timp în care Ema doar în cărțile de istorie a prins secvențe. Cea care i-a făcut inițierea în noua lume a călăuzit-o, i-a spus că drum de întoarcere în timpul său este însă să aibă răbdare, rămasă singură tânăra noastră nimerește pe mâni sălbatice ce o poartă cu un pas mai în față către așezământul lui Decebal. Treptat aceasta își dă seama de pericolele ce o pândesc, de statulul inferior al femeiei dar și de tot felul de evenimente care vin ca niște flash-uri peste ea. Își amintește pasaje din istorie, de anumite datini dar și de sfârșitul eminent al unor persoane cu care se ciocnește. Toate aceste momente îi dau viața peste cap, o răvășesc de-a dreptul, însă un lucru îi este clar, va învăța să treacă prin acea parte de istorie fără a-și pune amprenta. Ei bine, nu a fost să fie așa, ajunsă pe tărâmul dacilor aceasta se îndrăgostește nici mai mult nici mai puțin chiar de prințul Daciei, Cotiso. Natura relației lor este înflăcărată, tânăra noastră este total diferită de femeile acelor timpuri încât tânărul prinț e încântat de ea, îl ademenește și îl face să simtă că se aparțin unul altuia. Însă provocările nu întârzie să apară, trădările se țin în lanț iar moartea le suflă la ceafă, ce pot face ei însă e, să fie sinceri unul cu altul. Ema însă nu-i poate dezvălui nimic din viața proprie, ar pereclita istoria, s-ar pune în pericol pe sine sau chiar pe el. Astfel, acceptă această iubire atemporală ce o răscolește tot mai mult, și caută să înțeleagă societatea în care a ajuns și să-și trăiască clipa. Nimic însă nu o pregătește pentru evenimentele ce au venit în lanț peste poporul dac, iar Ema simte că până aici a fost, că e prea multă cruzime, sacralitate, prea multă luptă pentru putere, prea mult sânge vărsat fără noimă. Prea multă durere atunci când sufletul rămâne gol.

Va reuși Ema să-și trăiască iubirea adevărată sau va alege să plece în timpul său vă îndemn să aflați, cert e că povara pierderii e mult peste puterile ei. Istoria încă o dată i-a înșirat în față neputința, deziluzia dar și împăcarea… cea care vine doar după ce se conștientizează că ce-ți este sortit să trăiești atât vei trăi, nici mai mult nici mai puțin. Și încă ceva, iubirea mereu va găsi calea, chiar și împotriva legităților naturii.

Cartea „Povestea călătoarei în timp” este un roman inedit care m-a atras încă de la primele pagini, autoarea a îmbinat cu măiestrie călătoria din planul terestru cu cea din zona miticului și istoricului. A suprapus două planuri care s-au aliniat pentru a se desfășura într-o narațiune excelent scrisă. Povestea călătoarei în timp te face să te desprinzi de tot și toate și să absorbi orice întorsătură de situație, să compătimești dar și să aștepți cu sufletul la gură deznodământul. Întreaga poveste este ca un basm ilustru care face o punte către granița dintre real și ireal, dintre prezent și trecut, ajungând pe alocuri să creioneze un vis euforic. Acela care se suprapune cu istoria și cu ce a fost o dată… că de n-ar fi nu s-ar mai povesti. Am avut o adevărată plăcere să răsfoiesc această carte și să mă bucur de fiecare capitol în parte, am descoperit un roman absolut minunat, cu o poveste ce creează o feerie de senzații. Mulțumesc autoarei pentru această călătorie exuberantă.

Citind-o pe Alexandra Condrat. Cartea „Narcisistul”

Zilele trecute am finisat cartea „Narcisistul” scrisă de Alexandra Condrat și încă stau și îi analizez conținutul. Cu un subiect actual aceasta tratează teme sentimentaliste îmbrăcate în note provocatoare; însă ce m-a prins cel mai mult a fost latura desfășurată în text, și anume narcisismul, acea tulburare de personalitate care se caracterizează printr-o opinie exagerat de bună despre sine și o nevoie exagerată de atenție și admirație din partea celorlalți. Autoarea a conturat un personaj perfect de narcisist care s-a desfășurat pe scena romanului în cel mai efervescent mod. Anti-eroul s-a manifestat destul de distructiv folosindu-se de cei din jurul său pentru a-și îndeplini anumite nevoi ca mai apoi să fie un pion în propriul joc. Să se ardă cu propriul foc lăuntric…

„Laur strălucea ca un felinar cumpărat de primărie la suprapreț. (…) Mulțimea îl aclama și-l încuraja să-și dezvăluie tainele. Voiau să afle cum reușea să fie pe placul femeilor, un bărbat atât de căutat și seducător.”

Ce faci atunci când partenerul se joacă cu mintea ta în cel mai josnic mod? Ce faci atunci când atenția pe care i-o acorzi lui/ei poate fi folosită ca un reproș? Ce faci atunci când relația te seacă de puteri și ajungi în punctul când nu te mai vezi din marea de oameni? Ce faci când partenerul își reafirmă controlul asupra relației, ajungând să îți ofere percepții distorsionate asupra realității? Ei bine, în astfel de momente trebuie după spusele bunicii, „să apuci taurul de coarne”, sau mai bine spus să ieși demn/ă din acea relație toxică. Nu e ușor, pe alocuri dependența emoțională crează o legătură invizibilă cu persoana a cărui egou e cât muntele, însă nimic nu este imposibil. Într-o astfel de conjunctură se află și eroina cărții Lorena, o tânără care are ghinionul de a-l întâlni pe el, Laur Dragomir, un narcisist escroc care la început îi pune lumea la picioare ca mai apoi să îi presoare fărâmituri. Cum nu e la prima relație de acest gen Laur manevrează abil legăturile sale cu diverse femei, le învârte pe deget într-un joc de teatru în care se vede unicul și cel mai important actor. Fiecare victimă în parte este atrasă ca fluturele la lumină ca apoi să fie strivită emoțional destul de mult, norocul eroinei noastre e că are o soră iute la minte care realizează din start în ce ape se scaldă excentricul bărbat. Și totuși, răul este făcut iar Lorena ajunge o frunză purtată de vânt în mâinile dibace ale lui Laur, însă orice minciună mai devreme sau mai târziu iese la suprafață iar narcisistul își dă arama pe față chiar dacă o face tot în favoarea sa. Cum altfel.

Acțiunea se intensifică o dată ce într-o schemă bine gândită narcisistul ajunge să se confeseze, de aici se pornește o adevărată goană despre a afla „adevărul”, însă ce e sinceritatea și adevărul pentru un om fără de scrupule?, ce e moralitatea și compătimirea pentru o persoană trecut de patruzeci care își întreține personalitatea cu poleiala laudelor unor tinere de peste 18 ani? Ei bine, și pentru Laur se găsește ac de cojoc, iar în peisaj intră o cucerire la fel de perversă Amanda, aceasta îi arată că uneori poți și fi vânător dar și vânat. Nu poți subestima forța unei femei rănite. Sincer, această parte mi-a plăcut cel mai mult. Însă, vă asigur că orice întorsătură a cărții a fost pe măsura așteptărilor mele.

Cartea „Narcisistul” a fost o adevărată aventură psiho-emoțională. Trăirile eroilor au fost foarte intense, iar latura psihologică în care natura narcisistă își ia avânt doar mi-a stârnit și mai mult curiozitatea. Într-o alertă continuă romanul a avut un scop, acela de a ține cititorul printre pagini și al determina să se raporteze la ceea ce a citit, pentru că, să recunoaștem, cel puțin o persoană cu care ne-am ciocnit în viața noastră a manifestat comportament de narcisist, acea dominare prin posesiune, dar și o părerea excesiv de bună despre propria persoană, alături de căutarea de admirație și atitudini de egoism exagerat. Nu putem nega faptul că ne-au marcat astfel de persoane și ne-au făcut vulnerabili în proprii ochi. Sau poate mai vigilenți cu cei ce ne înconjoară. Romanul e o deschidere către a trece prin filtru ce a fost și ce va avea să vină într-o lume în care fiecare e axat mai mult pe sine decât și pe cei din jurul său. Complexitatea cărții e apreciată deoarece autoarea reușește să creioneze pronunțat natura fiecărui personaj scoțând în față o poveste închegată, plămădită la rece pentru a surprinde prin întorsăturile sale. Recomand cu drag această scriere, veți rămâne plăcut surprinși de deznodământul acestei cărți!

Citind-o pe Ioana S. Bogorodea. Cartea „nOMadă”

Ioana S. Bogorodea (născută în 1979, Tulcea), este licențiată a Universității de Vest din Timișoara, Facultatea de Sociologie. Ioana S. Bogorodea a publicat proză scurtă în revistele „Vatra”, „Steaua Dobrogei” și „”Aspirații”, ultima fiind revista Colegiului Dobrogean „Spiru C. Haret” din Tulcea. A debutat cu volumul „Răzbunarea Sarei”, pentru care a primit premiul Editurii Rafet din Râmnicu Sărat în cadrul Festivalului Internațional „Titel Constantinescu”, ediția a 15-a, 2022. A primit premiul 3 pentru miniaturi narative la concursul de proză „Valentin Șerbu”, organizat de Centrul Cultural „Jean Bart”, Tulcea.

De câteva zile am finisat cartea „nOMadă” scrisă de Ioana S. Bogorodea și încă stau și îi analizez parcursul. Cu o acțiune total departe de ce am citit eu până acum acest thriller mi-a jonglat în fața ochilor un scenariu inedit, unul pe cât de fantastic tot pe atât de psihologic; scrierea a fost făcută cu o așa acuratețe textuală încât am fost prinsă printre rânduri. Am încercat pas cu pas alături de personaje să înțeleg mersul lucrurilor, să percep mutările și să anticipez mișcările într-un joc destul de întortocheat al sorții. Cu siguranță nu m-am așteptat ca natura acestei cărți să mă răscolească atât de mult.

O avem ca eroină pe Geanina, un spirit rătăcit care nu își găsește alinarea. Își cunoaște sfârșitul trupesc în cel mai atoce moment dar și face descoperirea de a migra către un alt corp. Această nouă abilitate o stârnește enorm de mult și realizează că cunoștințele sale în materie de psihologie și neurologie nu au fost în zadar, acum e hotărâtă mai mult ca niciodată să-și trăiască viața ca spirit nomad departe de limitările ce le-a avut în corpul original. E pregătită să facă din gazda sa un atuu pentru o nouă existență exploratoare. Însă rateurile nu întârzie să apară, parcă o pată neagră o încurcă să se bucure deplin de noile sale forme trupești, de la o bătrână bolnavă la un copil firav, de la un bărbat fugar la o femeie criminală… astfel, Geanina realizează că atingerea desăvârșită a păcii interioare e departe de a fi înfăptuită. Nici pe departe. Morții se țin de ea ca un șir de fantome gata să rupă din personalitatea sa, și cât de absurd nu ar suna, încă o șlefuiesc negativ îngropând în ea frica, nesiguranța, incertitudinea unui viitor. Zi după zi Geanina e gongul propriilor sale alegeri proaste, și totuși încă speră, la o tămăduire a sufletului prin iubire, prin împlinire… prin simpla noțiune a fericirii, o unică necunoscută în toată existența sa. Iar timpul trece, și nu îi este prieten deloc.

Ioana S. Bogorodea ne creionează un scenariu de film, aceasta redă cu o măiestrie aparte firea unică a eroinei cărții, lupta interioară cu ce a fost și ce a moștenit pe parcurs dar și experiența unor migrări în jurul cărora se vor deschide cărțile pentru înțelegerea absolută. Autoarea descrie atât de amănunțit cum cu fiecare mutare Geanina înțelege că e mai mult un „parazit” ce-și anihilează gazda, că e un impediment ce creează căderi de vieți iar undeva acolo ceva se întâmplă, poate o revelație, poate trezirea conștiinței încât realizezi că nu poți critica personajul, pentru că cine nu e dornic să mai trăiască încă un pic? Încă o zi. Încă o oră, încă o clipă. Eroina noastră încearcă să se prindă de viață … și mai exact de o viață fericită, iar acum mai mult ca niciodată simte că aici e aici, prezentul e palpabil ca și iubirea ce întotdeauna i-a fost străină. Și nu o putem condamna pentru asta.

„Din momentul în care am migrat prima oară, am devenit o ființă fără corp, un suflet fără casă. Mereu tolerată în viaţa şi trupul altcuiva, niciodată vioara principală a orchestrei. Atacată, urmărită, învinovăţită pentru greşelile tuturor. (…) Nu aşa îmi doresc să trăiesc.”

Cartea „nOMadă” s-a dovedit a fi o lectură destul de puternică. Impactul acesteia se resimte iar multitudinea de întrebări acaparează mintea chiar și după lecturarea acesteia. Pe lângă subiectul inedit însăși personajul a făcut ca întreg textul să fie într-o alertă continuă. Și totuși, ce știm de nomadism? … despre migrarea dintr-un trup în altul? După cum spuneam cartea debordează de neobișnuit, de inexplicabil și frenetic, iar toate în ansamblu duc mintea cititorului într-o lume total diferită iar acest aspect doar provoacă curiozitatea dar și dorința de a așeza piesele într-un puzzle final. Pentru a vedea întreg tabloul. Sunt sigură că acest roman va fi pe buzele multora, de ce spun asta… ei bine, însăși unicitatea scrierii vorbește de la sine dar și aspectele psihologice care sunt greu de trecut cu vederea, acestea întăresc convingerea că „nOMadă” e mai mult decât o carte, e o dezlănțuire de emoții, trăiri dar și neverosimil. Cartea e cărarea singuraticilor, e lumea căutătorilor dar și fereastra deschisă pentru cei ce vor mai mult. E lectura ce discret te ghidează spre un sens al vieții!

Citind-o pe Ana Mareș. Cartea „Sincronia unui ecou”

Din iubire și în numele ei s-au scris cele mai frumoase povești, versuri și cugetări. Pornind de la acest sentiment înălțător s-au realizat capodopere, s-au scris ani în poeme idilice și s-au creionat prin artă lumea în toată splendoarea sa. Astfel, din iubire autoarea Ana Mareș a înșirat pe foaie cuvânte dulci îmbrăcate în esențe pure, a înnobilat rima pentru a da naștere volumului „Sincronia unui ecou”, o carte vie ce freamără a viață, a dor și nu în ultimul rând a eterne sentimente.

„Întinde mâna și hai să fim,
În centrul axei să ne oprim.
Căldura ta să-mi atingă sufletul
Să pot să-ți văd mereu zâmbetul.”
(din poezia „Să-mi fii”)

Într-un dans al literelor autoarea Ana Mareș ne primește într-o lume a simțurilor, acolo unde tabloul este creionat în cele mai plăcute culori, acolo unde răsăritul e mai viu în doi, acolo unde dansul e uniunea sufletelor iar iubirea se trăiește o viață întreagă și încă o zi. Fiecare poezie în parte deschide portița către o lume a emoțiilor înșirate ca pe un portativ lăsate să fie cântate de un muzician iscusit, unul care prin intensitate provoacă inimile să vibreze. Să simtă. Să se trezească din amorțire.

Să scrii de dragoste nu-i ceva nou,
Atunci când totul arată ca un tablou.
Să-ți așterni sufletul în zeci de cuvinte,
Și să-ți asumi mii de simțăminte.

Să lași lumii întregi un cadou:
Inima ta pusă pe un platou.
Emoții, iubire și tristețe, toate,
Din al sufletului poem fac parte.

Fiecare poezie în parte a însemnat o semnătură a momentului, a clipei se s-a vrut a fi imortalizată; iar fiecare rimă a știut pe ce cărări a minții să se ducă pentru ca aceasta să rămână undeva prinsă de o amintire, de o legătură cu prezentul dar și trecutul. Pentru că o poezie mereu face tangențe cu cel ce a scris-o și cel ce a citit-o, o uniune ușor palpabilă dar care face ca cititorul să pătrundă în intimitatea scriitorului fără a deranja forma cuvintelor. Fără a deranja scrierea ci doar pentru a cinsti fiecare oscilație a textului.

„Și-am să merg să te arăt întregii lumi,
Să vadă toți, zâmbetul care face minuni.
Și am să-ți scriu și un sonet,
Să te atrag spre mine ca un magnet.”
(din poezia „Sonet”)

„Sincronia unui ecou” este un volum plin de sensibilitate și de emoție, care te face să experimentezi diferite trăiri. Cu o măiestrie aparte autoarea se exprimă atât de sufletist încât ajungi să simți cum fiecare vers se pliază pe suflet și te lași purtat de valul aducerii aminte, a dorului dar și a iubirii într-un freamăt al timpului. Simți că o dată înaintând în noianul de cuvinte nu mai ai cale de întoarcere, ci doar o convingere că la final va fi fiorul unei împliniri desăvârșite. Pentru că o carte de poezii e o lectură aparte, este un fel de călătorie inițiatică spre sufletul poetului, acolo unde doar cine știe găsește, cine cunoaște înțelege. Astfel, „Sincronia unui ecou” a trezit în mine pofta de rimă, de a despica fiecare cuvânt și de a lua din toată compoziția feerică chintesența deplină. Seninătatea unor versuri pregătite să treacă prin toată paleta de culori inima unui cititor curios. Recomand cu drag această carte, eu încă plutesc prin miile de simțăminte!

Citind-o pe Olga Menai. Cartea „Chemarea sângelui”

Olga Menai s-a născut în data de 29 iulie 1990, a crescut într-un sat de lipoveni din județul Constanța. Aceasta menționează: „Am început să cochetez cu poezia pe la vârsta de 13 ani, însă, abia la 24 de ani, în 2014, am publicat primul meu volum de poezii, „Suflet dat la schimb”. De atunci, am continuat să scriu și să public poezie, dar și proză. Ceea ce mă inspiră este viața, în egală în care scrisul este metoda mea de vindecare.”

Zilele trecute am finisat de citit o carte de-a dreptul răvășitoare. Zbuciumul acestei lecturi încă îmi cântă în ecou o viață ce se vrea liniștită, ce se cere trăită … și nu doar pe bucăți, ci în întregime și la adevărata sa valoare. „Chemarea sângelui” nu e doar o poveste despre durere, încercări și poticniri, e și despre puterea refacerii, a reclădirii sufletului într-o lume în care te simți străină. E cartea strigătului dar și a chemării, e cartea suferinței dar și a reunirii prin acceptarea prezentului. Așa cum e. Cu bune și mai puțin…

O avem ca eroină pe Isabella, o mamă singură ce se luptă pentru viața copilului ei. Micuța Catrina se confruntă cu o gravă problemă la inimă, fapt ce o face pe Isabella să simtă un ghem de remușcări, păreri de rău dar și neputință în fața unei vieți ce nu i-a fost ușoară de loc, poate o dată, atunci când soțul o prețuia și familia lor a avut eticheta unei împliniri acaparatoare. Acum totul e dus de apele trecutului, iar viitorul se prevede mai sumbru ca niciodată. Însă ea crede că fiica sa va fi bine, pentru că e doar un copil care încă nu a primit de la viață esența sa, dulceața adolescenței, îndrăzneala tinereții și candoarea primei iubiri. Și speră alături de medicii clinicii la un miracol pentru a i se pune o inimă nouă, chiar dacă știe că undeva acolo un părinte va plânge. Minunea se înfăptuiește însă o dată cu ea se pornește un lanț de evenimente ce o solicită pe Isabella până o bulversează, o face să vrea să se închidă în sine ca într-o cochilie. Însă soarta are alte planuri cu ea, o plasează într-un joc în care trebuie să aleagă, un joc în care intră fără să cunoască regulile dar și consecințele. Iubirea este confundată cu recunoștința, pasiunea cu dragostea iar focul pătimaș cu sfâșietoarea natură în care un el și o ea se predau în fața forței senzualității. Iar flacăra le pârpâlește sufletele, de dor, de continuitate… de pecetea unei mărturisiri mute. Până când Isabella înțelege că nu mai poate continua jocul în care a intrat deja prea adânc, că acel triunghi amoros nu o reprezintă, că e prea mult. Că nu se simte completă atunci când minciuna îi croiește un nou chip. Deja o doare frământarea acelor jumătăți de măsură, acea dualitate, acea senzație că totul îi scapă de sub control. Zilele nu-i sunt ușoare, bucuria vine însă atunci când vede împlinirea pe chipul fiicei sale, că pericolul o ocolește, astfel știe că totul va trece… toate au un început dar și un sfârșit. Nu și chemarea sângelui.

„Chemarea sângelui” s-a dovedit a fi o carte cu o încărcătură emoțională destul de puternică. Pe lângă zbuciumul emoțional al Isabellei povestea sensibilă a Catrinei m-a răvășit, toate aceste detalii pline de conținut în care micuța domnișoară a trecut printr-o boală grea, transplant de inimă și recuperare m-au făcut să mă gândesc cât de neputincioși suntem în fața unor încercări ale vieții. Cât de firavi suntem în fața bolii. Cât de dezechilibrați atunci când deciziile ne sunt mânate de circumstanțe. Cât de slabi… și totuși luptători.

Romanul „Chemarea sângelui” este încărcat de sentimente felurite, care te trec prin toate stările posibile, de la agonie la extaz, de la nod în gât la curiozitate. De la critică la păreri de rău. Olga Menai ne pune față în față cu cele mai mari temeri ale unui părinte, ne zguduie ca mai apoi să îndulcească graiul și să ne direcționeze către cărarea dragostei. O cale a tămăduire prin împlinire sufletească și trupească. Însă nici aici fără încercări, de fapt ca în viață, nimic nu ni se dă ușor, cum nici protagonistei. Am trăit alături de Isabella toate emoțiile imposibile permițându-mi să o cunosc mai bine, să empatizez și să trăiesc alături de ea toate traumele la care a fost supusă. Nu sunt de acord cu deciziile ei, dar nici nu o condamn. Pentru că sufletul și mintea răspund diferit de la caz la caz, iar nimeni nu este fără de păcat. Fiecare dintre noi avem o haină emoțională care ne strânge și am vrea să o dăm jos de pe noi însă nu putem. Isabella încearcă, dacă îi reușește sau nu vă îndemn să aflați, cert e că fiecare poticnire, reușită sau lacrimă vor arăta că noi femeile suntem în stare să găsim soluții și atunci când nu se mai vede capătul. Ce mai pot spune, e că „Chemarea sângelui” este o carte cu un bagaj emoțional foarte mare pe care o recomand cu mare drag! 

Citind-o pe Maria Philip. Cartea „Doamna Palatului”

Din câte știți iubesc enorm poveștile descoperite la editura Petale Scrise, atât pentru toate emoțiile ce mă încarcă când le citesc cât și pentru starea de după lectură… acea mulțumire de cititor care fie oftează de romantism înflăcărat fie după o prelungire a unei istorisiri ce pur și simplu încântă. Astăzi vreau să vă vorbesc despre romanul „Doamna Palatului” scris de Maria Philip, o scriere care debodează de mister și intrigă, pasiune dar și acțiune pe muchie de cuțit.

Autoarea reunește într-un întreg genurile fantasy cu historical, cel romance cu cel erotic într-o carte ce a plăcut încă de la primele pagini. Toată acțiunea e atât de intensă încât timpul zboară iar inima tresare de la orice turnură. Și vă asigur, printre file mereu se întâmplă câte ceva. Din ce în ce mai mult. Din ce în ce mai provocator.

„- Îți voi spune pe șleau! Așa, schiloadă cum ești, nu am crezut nici eu, nici tatăl tău că vei fi în stare să te măriți vreodată. Că se va uita vreun amărât la tine. (…) Iar tu pui mâna pe un nobil atât de bogat! Cum ai reușit?”

O avem ca eroină a cărții pe Lisa, o tânără foarte înțeleaptă care luptă zi de zi cu o dezabilitate ce îi provoacă o durere cruntă. Însă, toate i se par apă de ploaie, nu și atitudinea familiei față de ea. Este privită ca o sursă de bani, nici mai mult nici mai puțin. Într-o seară însă viața ei se schimbă radical, din umbra unui colț întunecat i se ivește destinul în forma chipului Lordului Wilton Woodrow, care are planuri mari cu ea. Cu voie sau fără de voie. Astfel, Lisa se trezește într-un loc nou, departe de familia sa … într-un palat sumbru, cu oameni ciudați și cu o frică palpabilă ce o intimidează. Nu și în prezența lui. El îi trezește noi răscoliri chiar dacă recunoște că răpirea sa a fost un lucru josnic. Însă după ce adevărurile se aștern înțelege, acceptă un târg ce o va ține mai aproape de el decât și-ar fi putut imagina. Însă nu vrea să îi cedeze. Nu vrea să fie schilodită sufletește cum îi e și piciorul, dar mai ales viața. Treptat însă relația celor doi se cizelează, se erodează formând o conexiune indistructibilă, dar mai ales vitală ce îi împinge în brațele unul altuia. Și se cer, se caută… dar mai ales își tratează rănile reciproc într-o lume total nouă pentru tânăra noastră. Însă nu totul e miere și arome dulci, câteva crime noi stârnesc vâlvă la Palat iar Lordul Wilton este nevoit să se implice mai mult în a găsi făptașul, pentru că totul e mult prea macabru, totul e prea diavolesc chiar și pentru ceea ce înseamnă el ca ființă.

Șederea frumoasei Lisa îl neliniștește pe Lord dar și totodată îi amplifică simțurile, prezența ei îi face bine, ba chiar îl reîntregește într-un mod total necunoscut. Iar acest aspect îl intrigă, și vrea cu orice preț să o țină lângă el, să o protejeze… și să o iubească. Așa cum nu a făcut niciodată până la ea. Însă pericolul pândește din umbră, niște tradiții dintre masculii familiei iscă conflicte severe iar secretele se fac tot mai vizibile. Arătând că nimic nu e ceea ce pare, nici chiar Lisa, în neștirea sa. Fiecare dintre eroii cărții își fac propriile alegeri, unele țin de cum se prezintă în societate, alții cum își protejează aproapele iar alții cum să ducă după sine mirosul morții și fricii. Mai adânc. Mai sălbatic… și mai înverșunat.

Cartea „Doamna Palatului” a fost o lectură foarte incitantă. Pe lângă intriga ce înconjoară palatul Lordului și natura sa animalică cartea descrie înflăcărat pasiunea eroilor cărții într-o manieră dulce-erotică. Autoarea cu o dibăcie aparte îmbină stilurile și dă o unicitate aparte scrierii, totul capătă sens, posesivitate dar și întunecime. Cadrele încărcate de pasiune se împletesc armonios cu cele pline de mister, care ne poartă pașii spre secrete străvechi, ce transformă această lectură în una foarte acaparatoare. Citind ești prezent printre cărările pietruite ale palatului alături de tânăra noastră care pas cu pas descoperă iubirea și împlinirea prin noțiunea de doi. Apoi totul ia forma de înțelegere, consistență și chintesență. Recomand cu drag cartea, veți rămâne plăcut surprinși de firul narativ dar și de modul de scriere al autoarei, atât de unic, atât de altfel. În mod cert voi citit tot ceea ce apare sub semnătura autoarei Maria Philip.