Citind-o pe Florina Sanda Cojocaru. Cartea „Păpuși. v-3”

Câteva zile la rând m-am delectat cu operele autoarei Florina Sanda Cojocaru, o serie de cărți în care am răgăsit atâta durere, atâtea suspine și iubiri dezlânțuite încât inima mi-a luat-o la galop. Atâtea răsturnări de situație au cuprins aceste trei volume ale seriei „Păpuși” încât n-aș putea spune cine poartă vini mai multe, cine merită mai mult sau mai puțin să fie pedepsit, sau cine e curat ca lacrima. Cărți ce au răscolit sufletul meu până la suspine într-o nevoie de a ajuta, de a fi într-un pas cu eroii principali în tragedia destinului lor. Și totuși, pasivă am fost un martor al începutului și al sfârșitului, al căderilor și a regăsirilor, a pașilor rătăciți și a inimilor frânte.

„Păpuși” volumul trei este o continuitate, un nou scenariu care poartă răni vechi; unele care nici anii, nici experiența dar nici karma nu le vrea uitate. De ce? … poate ca un semn ce va purta o serie de generații în numele a ce-a fost și nu mai poate fi corectat. Nici prin modelarea anilor, nici prin potolirea lacrimilor, nici prin patima singurătăților…

„Vor rămâne păpușile. Cele trei. Purtând durerile și fericirile mele.”

Dacă cele două volume au fost jar aprins, ultimul și cel mai învolburat a fost foc ce arde și acum sub privirile mele tulburi; acțiunea cărții ne întâmpină tragic, Georgia alege să moară, vă gândiți poate că a ales calea cea mai ușoară, nici de cum- pentru că nimic din viața sa nu a fost ușor. Nici copilăria, nici tinerețea, nici experiențele și nici măcar chiar moartea. Decesul acesteia a declanșat o serie de reacții în lanț, iar cea care a avut cel mai mult de suferit a fost nimeni alta decât Claudia, fiica acesteia, tânăra care și-a descoperit prea târziu mama, și și-a pierdut-o mult prea devreme. Cu un caiet în mână a mamei sale și cu un gol în suflet Claudia încearcă să se țină pe linia de plutire, însă clachează… și azi, și mâine până se lasă în voia sorții, ca o frunză purtată de vânt. Doar Cristi, cel care a crescut cu ea în aceeași casă îi mai este alături, o apropiere bolnăvicioasă, una care o face să urască, să se urască. Tot ce vede în față tânăra noastră e doar sumbru, lipsită de mamă se aruncă orbește într-o lume străină, una care o folosește, una care o rupe în mii de bucăți, una care nu o prețuiește la justa valoare. Și totuși, se ridică din cenușă ca o pasăre phoenix și își dă voie să simtă, să trăiască, să accepte și nu în ultimul rând să ierte. Începând chiar cu sine.

Regretele nu-și mai au loc, o sarcină oprită, o iubire parcă clandestină cu Cristi, mii de întrebări… dacă ar fi fost altfel? și o promisiune acordată unei prietene, să-i crească copilul. Una care-mi sună atât de cunoscut. Și o dorință nefirească de a face ceva, de a rupe acel fir invizibil al nenorocului, al blestemului din familie și de a îmblânzi ochii păpușilor boeme, acele purtătoare de secrete ce au urmat tăcute pașii câtorva femei. Acum ale ei. Alegerile Claudiei au dus-o într-un impas dar și într-o poveste ce se va ramifica chiar sub ochii noștri, vom vedea moartea dar și dezamăgirea, cedarea în fața greutăților dar și acea mică lumină de la capătul tunelului. Și sincer, aș fi dorit mai multă culoare, mai mult bine, mai multe iubiri împlinite, însă… a fost așa cum a fost, ca în viață, o dramă continuă.

O să mă abțin să vă spun despre povestea de încheiere a Georgiei, eroină pe care am îndrăgit-o din tot sufletul, sau despre acel David lăsat în urmă stropit de necazul pierderii cât și despre Claudia, deoarece aceaste volume trebuie citite în intimitatea unei seri, nu povestite, nu împărtășite, ci doar primite în brațe în nevoia de a cunoaște viața pe filele alb negru și finalul, unul care mi-a dat speranța că totul va fi bine.

„Păpuși” volumul trei e povestea cu multe povești. E podul vieții și al destinului. E linia ce subliniază trecerea înșiruind uimitor suferința dar și scurtele momente de împlinire prin iubire și dăruire. Autoarea cu o debăcie aparte a rotunjit cuvintele pentru a ne așterne nouă în față o carte despre esența vieții fără jumătăți de măsură și fără coloritul perfecționist. Aceasta ne-a arătat că nu toate poveștile pot fi ideale, nu poate fi viața într-o continuă sărbătoare, ci sunt destine ce-și poartă pasul dureros de înnodat, de marcant, de bolnăvicios, și totuși fiecare merită un loc în lumea asta mare. Iar povestea eroilor se așează cumva, într-o sedimentare mult prea învolburată, mâna destinului parcă îi mângâie în epuizarea timpului și al necazului… de parcă a fost prea mult, prea dureros, prea de tot. Ce pot să mai spun e că finalul m-a liniștit, mi-a dat acea împăcare și calmitate care m-a părăsit pe parcursul lecturii. Parcă spre sfârșit și eu pe mine m-am regăsit… într-o mare de cuvinte șlefuite cu migală de către o autoare ce mi-a ajuns la suflet și va rămâne infinit acolo!

Vă îndemn la lectură, „Păpuși” nu sunt doar trei cărți, ci sunt trei destine- bunică, mamă și fiică. Trei suflete ce s-au împletit pentru a așeza piesele într-un puzzle al sorții. Tăcut. Dureros. Singuratic.

Citind-o pe Florina Sanda Cojocaru. Cartea „Păpuși. V-2″

De curând am finisat primul volum al seriei „Păpuși.”, o operă ce mi-a sunat a durere și a neputință, a destin și năpastă, a pierdere și regăsire. Aseară cu inima ruptă în două am dat și ultimele pagini ale volumului doi, o prelungire a unei vieți mâncate de boală, de vini și reproșuri mute. O carte ce și închisă plânge, suspină a cuvinte ce nu se vor lăsa uitate prea curând.

Dacă primul volum m-a lăsat fără cuvinte cel de-al doilea a stârnit în mine mult mai multe semne de întrebare; dacă prima carte a fost un început ce nu putea fi schimbat ci doar luat ca atare, volumul doi a fost o modelare de vieți ce s-au mulat după consecințe, după trecut- aruncându-se orbește într-un viitor mult prea distorsionat de repulsiile unui timp al remușcărilor. O carte a gândurilor scrise, a celor tăinuite și a dorinței de zbor… acolo spre înalturi unde e liniște și pace.

„… pentru că răul nu dispare niciodată de pe pământ; el capătă alte și alte forme.”

Volumul doi al seriei „Păpuși” ne întâmpină la fel de dureros ca și primul, însă de această dată eroina cărții Georgia e mai pregătită ca oricând să facă față vinilor, iar cu ajutorul prieteniei dintre ea și psihologul din Israel aceasta menține fantomele trecutului în lesă, doar noapte îi devine dușman atunci când visele îi sunt invadate. Georgia își canalizează toată energia sa unei instituții care se luptă cu abuzul în familie, dă azil femeilor maltratate și îngrijește în special de copiii acestora. Astfel încearcă să facă dreptate șie-și dar și în numele acelor suflete schilodite de tatăl său, să cinstească memoria mamei sale, a prietenei sale care i-a încredințat copilul ei și nu în ultimul rând să fie o mamă prezentă în viața fetei sale… chiar dacă nu-i reușește. Pe parcurs oamenii vin și pleacă din viața eroinei, află că tatăl acesteia a mai zămislit un copil în afara familiei, o tânără ce caută cu orice preț o alipire de inima Georgiei, își atribuie o copiere de comportament ba chiar ajungând să se strecoare și în patul bărbatului care i-a crescut copii, omul care încă speră la un trai comun cu Georgia. Însă soarta hotărăște pentru ei. Și nu în favoarea lor. Iar cum un rău nu vine niciodată singur în peisaj intră un bărbat ce-i aduce aminte Georgiei de cineva dintr-un timp în care inocența era nepătată de cruzimea din casa de pe Viilor, acolo unde perfectul era mascat iar zâmbetele erau ca accesoriu purtat la mesele de sărbătoare. Un tânăr ce a ajutat-o cândva, demult și parcă dintr-o altă viață, un alt suflet ce a avut de suferit din urma tovarășului Constantin, cel care i-a luat părintele din sânul familiei și la trimis la închisoare, un prim pas spre dezbinarea care a avut consecințe devastatoare. Iar acum toate o ajung din urmă… ura, răzbunarea, mila.

Iar lucrurile nu se opresc aici, în toată agitația zilei starea de sănătate a eroinei se înrăutățește, iar iubirea ce o poartă pentru acel „El” lăsat în Israel e tot mai mare, departe de freamătul fizic, de dorința de apropiere e acea conexiune sufletească ce o face să-i scrie, să-i trimită mesaje… să se mintă că le este bine în lumea pe care au ales-o, cumva departe dar mai aproape mintal ca niciodată. Durerea scurtă a cuvintelor înșiruite le face mai mult rău decât bine, astfel Georgia hotărăște să încheie această tortură și să primească de la prezentul în care trăiește acea fărâmă de viu, de aici și acum; însă se îmbată cu apă rece, pentru că sufletu-i tânjește după brațele lui David, omul care a văzut frumosul din ea în pofida bolii sale, a corpului ciopârțit, bărbatul în a căror mâini a vibrat și s-a simțit femeie.

Acum îl vrea aproape, însă zarurile au fost aruncate. Decizia îi aparține. Iar durerea o face din nou bolnavă și nu doar sufletește. Toți care îi sunt aproape își duc propriile bătălii, însă Georgia militează pentru iertare, pentru ajutor și alinare prin bunăvoință. Suferința ei e departe de a fi una ușoară însă cu pași mici aceasta își ia avânt … uitând uneori de ea în favoarea altora. Iar în toată această vâltoare de acțiuni mesajele se scriu, se memorează pe retină și se lasă salvate acolo undeva din lipsa curajului de a fi îndreptate către destinatar. Însă dintr-o neatenție fata Georgiei Claudia citește totul, înțelege multe și ia niște decizii care apropie acea regăsire a sorții, în care două suflete se îmbrățișează, două voci se împletesc într-o armonie a emoției. Finalul este unul dorit de mine, am sperat până la ultimul cuvânt că acei doi să ducă povestea… și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Și încă sper.

Volumul doi al cărții „Păpuși” are mult mai multe dureri, căderi și urcușiri decât am lăsat eu aici, cuvintele mele ar fi mult prea puține pentru a descrie sau a defini ce a dorit autoarea să transmită. Pot doar să subliniez că povestea curge, viața se trăiește într-un timp alert iar iubirile se scriu chiar sub ochii noștri. Cartea aduce după sine speranțe chiar dacă fiecare suflet menționat a fost un pion al sorții într-un joc al trecutului, prezentului și viitorului. Oameni marcați într-o măsură sau alta de tovarășul tată, torționarul suprem, cel care a fost și încă va fi catalizatorul unor reacții în lanț a căror sfârșit parcă nu se mai întrevede. Nici primul volum nu a fost ușor, dar nici al doilea … totul e intens, iar realitatea creionată de autoare e mult peste limita mea emoțională. Uneori prea dură, alteori prea fără speranță, însă fără a renunța nici măcar un pic la povestea Georgiei. I-am înțeles reținerile, tăcerile chiar și singurătățile…

Recomand cu drag cartea „Păpuși”, deoarece autoarea are o debăcie în a scrie cum rar am întâlnit la un autor contemporan. Florina Sanda Cojocaru este o maestră în a înșirui cuvintele într-un mod special, de suflet pentru suflet!

Astfel, vă îndemn la lectură!