Citind-o pe Ada Tudor. Cartea „O noapte de pomină”

De mult aveam nevoie de o poveste de iubire că îmi va face inima să salte, ei uite că, Ada Tudor a reușit cum nimeni alta să-mi redea printre rândurile romanului său „O noapte de pomină” o aventură încărcată de dragoste, sacrificiu dar și mister ce a reîntregit o operă de toată lauda. Romanul m-a purtat în ritm de vals la cele mai dansante baluri, scoțând la iveală murmurul inimii dar și privirile fugare ce au făcut promisiuni mute întru eternitate. Fiecare unduitură a paginii a însemnat un pas mai în față către împlinirea a două destine ce au cunoscut apropierea dar și distanța, singurătatea dar și chemarea inimii. Până în punctul binecuvântat al uniunii!

„Privind în urmă, Valerie nu putea spune cu axactitate care fusese momentul care îi pecetluise soarta. Fusese nesăbuită să se urce în trăsura aceea, dar fusese mai îngrozită de cei doi indivizi care o urmăreau. Nici nu voia să se gândească la ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi prins-o și ar fi dus-o înapoi în casa unchiului ei. (…) „

O avem ca eroină pe Valerie Camden, o tânără care ajunge în mâinile viclene ale unchiului acestuia după decesul singurei persoane de încredere, acum este ținută departe de ochii lumii pentru a fi folosită în cele mai josnice scopuri. Însă Valerie nu poate lăsa lucrurile așa, trebuie să se rupă de această dominație toxică și să evadeze la propriu pentru siguranța sa. Aceasta își lasă în urmă averea moștenită de părinți, titlurile, cât și numele purtat cu demnitate pentru a se ascunde mai ales că în cruciala noapte când a fugit din ghearele urmăritorilor săi și-a legat soarta pentru întreaga viață de acel cineva care încă o bântuie în vise. Cu sufletul încărcat de un milion de frici și întrebări Valerie descoperă că începutul abia are să răsară, că soarta ei e mult prea ramificată și nicidecum nu e totul atât de simplu cum pare. Iar fuga nu e rezolvarea problemelor. Însă lasă ca timp de șase ani toată avalanșa de evenimente să se așeze pentru a se întoarce din nou acasă, și nu de una singură.

Revenirea sa îi stârnește regrete, păreri de rău dar și un iz de pericol. Acum nu mai este tânăra speriată de soarta acesteia, acum e mai mult de atât. E femeie și are în grija sa un suflet nevinovat. Acum Valerie este mai pregătită ca niciodată să facă parte din înalta societate londoneză. Însă de ce nu este pregătită tânăra noastră, e de a înfrunta trecutul, care de fapt nu întârzie să-și facă simțită prezența. Panica din nou pune stăpânire pe ea, din nou clachează și vrea să fugă… însă, realizează că acum e acum, adevărul trebuie scos la iveală. Chiar și cu prețul singurătății. Chiar și cu prețul propriei nefericiri. Ea, anume ea, Valerie Camden, văduvă a contelui DuBouillard merită să fie iubită și să iubească chiar dacă prima ciocnire emoțională a fost un joc al sorții, în pofida faptului că acel unic „El” a fost o slăbiciune pe moment, însă acum poate să îndrepte lucrurile. Pentru că au ceva comun, ceva ce îi unește departe de toate regulile scrise și nescrise.

Cartea „O noapte de pomină” de Ada Tudor a fost mai mult decât o poveste. Acțiunea a curs și a curs iar eu am privit visătoare cum lucrurile iau amploare, cum iubirea din nou se țese iar inimile se regăsesc chiar și când piedicile nu întârzie să apară. Romanului nu i-au lipsit scenele tandre, intrigante, misterele dar și tachinările delicioase dintre protagoniști. Toate în ansamblu au creat atmosfera plăcută pentru a mă bucura deplin de această lectură. Recomand cu drag cartea „O noapte de pomină”, pentru emoția ce o transmite, pentru vibrația iubirii dar mai ales pentru pașii care duc încet dar sigur spre chemarea inimii.

Citind-o pe Morgan Hexner. Cartea „Harul”

De câteva zile am finisat o carte adolescentină care a fost o adevărată provocare pentru mine. Pe lângă titlul ce te poartă instant cu gândul la ceva aparte, forțe necunoscute, sau calități speciale … cartea a surprins cea mai frumoasă perioadă, acea în care inima freamătă de emoție, de îndrăgosteală dar și curiozitate. De ce am spus provocare, ei bine, cartea a fost surprinzător de bine structurată introducându-ne pas cu pas în viața și intimitatea unei tinere ce s-a trezit peste noapte cu un „dar” aparte, iar o dată cu el fricile, frustrările dar și nesiguranțele s-au alipit de ea ca praful iar cum adolescența e însăși o perioadă mai sensibilă eroina a fost mult prea depășită de tumultul evenimentelor ce au luat-o cu asalt. Iar toată această compoziție textuală a răscolit în mine o dorință de a cunoaște și a desluși deznodământul încât nici măcar numărul mare de pagini nu mi-a stat în cale.

Astfel, cartea „Harul” de Morgan Hexner a reprezentat deschiderea unei porți către alte lumi, acolo unde vii și morții se întâlnesc, acolo unde forțele binelui și a răului se împart în două entități care își caută echilibrul, acolo unde demonii vor să domine… dar și acolo unde un suflet tineresc își caută locul.

„Acum nimic nu mai era normal și firesc. Ceea ce mi s-a întâmplat părea o nebunie. Era vina mea, poate dacă m-aș fi mulțumit cu viața mea banală, nu aș fi avut îngeri pe cap. Și ăsta era doar începutul. Urmau să apară demoni și fantome.”

O avem ca eroină pe Amy, o domnișoară care ajunge subiect de batjocoră și amuzamente ale colegilor. În fiecare zi paharul suferințelor se umple astfel că aceasta ia decizia crucială care îi va schimba viața, acea de a fugi de acasă. Bună sau mai puțin bună această hotărâre îi oferă niște învățăminte care o vor ghida pe parcurs, în pelerinajul său înțelege că fuga nu va rezolva problemele ci din contra, le va accentua și mai mult, ba chiar va aduce noi consecințe. Întoarcerea acasă se dovedește a fi domoală, cu o mamă și o bunică iubitoare aceasta se reclădește și trece încetul cu încetul peste greșelile trecute. Însă, chiar atunci când se așteaptă mai puțin un lanț de evenimente intră val vârtej în viața sa, Amy capătă niște puteri speciale care o fac să vadă oameni pe ducă, spirite încă rătăcite dar și alte lucruri inemaginabile pentru ceilalți. Astfel, Amy dintr-o fire retrasă devine o ciudată… însă soarta sa nu i-a pregătit doar coborâșuri ci și multe urcușuri, iar în toată masa de elemente aceasta nu va fi singură, mereu vor fi ceva sau cineva ce-i va fi aproape. Însă până atunci drumul e lung, iar Amy pas cu pas își dezvoltă harul, îl explorează iar cu ajutorul colegului său Andrei trece prin cele mai nebunești momente posibile.

Acțiunea se precipită atunci când Amy ajunge la liceu, acolo parcă evenimentele se produc în lanț, iar o simplă dorință de a ieși din anonimat face dintr-o tânără modestă și tăcută o adolescentă dornică de mai mult. Iar cum expresia: „ai grijă ce-ți dorești” are un sâmbure de adevăr… totul se produce mai ramificat decât și-ar fi putut imagina eroina. Fantome, gardieni, îngeri, demoni și o mulțime de întrebări care vin peste Amy ca o tornadă zguduindu-i trecutul, prezentul și viitorul într-un roman în care atât ea cât și cei ce o înconjoară vor râmâne pecetluiți de acel „har” ce are menirea să dea dar și să ia. Ce, cum și de ce?… vă îndemn să aflați!

Cartea „Harul” de Morgan Hexner a fost o călătorie în lumea curioasei adolescențe în care fiecare tânăr/ă încearcă să se evidențieze, să nu mai fie rățușca urâtă iar condimentul presărat de mistic și fantastic au creat din această operă un adevărat deliciu literar. Încă de la primele pagini am simțit acea vibrație textuală cum doar o carte bună o poate oferi, iar ce am descusut pe parcurs a întrecut cu mult imaginația mea. Împletirea realității banale în care cotidianul e același într-o măsură sau alta și cu fantasticul, două lumi care fac din Amy un ghid omenesc ce are forța și capacitatea de a direcționa sufletele rătăcite să se regăsească, au creat mie mediul propice de a mă pierde într-o poveste cu adevărat reușită. Ce aș fi dorit însă cel mai mult de la această scriitură e ca în toată această ecuație în care Harul își ocupă tot mai mult loc în viața tinerei noastre aceasta să nu-și piardă fărâme din sufletul ei, inocența suavă într-o lume în care întunericul pândește pe la colțuri iar forțele demonice veghează tăcuți dar încrezuți orice mișcare a adolescentei ce se cufundă în prea multă consistență paranormală, uneori uitând că locul său e printre cei vii. Recomand cu drag aceast roman chiar dacă se încadrează în lectură pentru adolescenți, „Harul” este pentru suflete tinere ce vor să simtă fiorul acelor timpuri în care iubirea înflorea ca pomii primăvara. Sunt convinsă că o să vă placă. Eu una am rămas încântată!

Citind-o pe Alexandra Drestaru. Cartea „Haiducul din Cetate”

„Cărțile bune nu-și arată toate secretele din prima.” – Stephen King

Zilele trecute au fost petrecute în compania unei cărți cu adevărat răvășitoare, iar citatul sus menționat o descrie în totalitate. Astfel, romanul „Haiducul din Cetate” scris de Alexandra Drestaru a cuprins o lume total nouă pentru mine ce a plăcut încă de la primele pagini. Natura poveștii este atât de frumos împletită încât te pierzi într-o mare de incursiuni și drumuri menite să te adâncească printre cuvinte și să te faci uitată între pagini. Am respirat a istorie îmbrăcată frumos în mantia fantasticului și am sperat la acea iubire cum doar în basme o mai poți găsi. Am apreciat gingășia ce a plantat printre pagini dar și determinarea unor fapte surpinzător de mature pentru o eroină care încă visează că totul va fi bine.

„Arăt așa cum mă simt. O formă din carne și oase îmbrăcată în doliu. Goală în interior, ca o fantomă în exterior. Voalul îmi acoperă fața, iar faldurile rochiei mă fac să arăt ca o pată uniformă a naturii întunecate. Asta e Olga, domnița Galatorniei.”

O avem ca eroină pe Olga, viitoarea Ducesă de Galatornia care în ciuda pierderilor sale ajunge să ardă la propriu în neștirea unor fapte venite peste ea în cel mai nepotrivit moment. Dacă moartea tatălui acesteia a îngenuncheat-o, decesul mamei îi răpune sufletul fără drept de apel. O dată cu toate aceste evenimente tragice o încoronare este iminentă, însă nimic nu o pregătește de ce va urma. Secretele și comploturile se plămădesc în umbră, pericolul pâlpâie ca o lumânare gata să ardă iar noi chipuri se perindă prin viața tinerei Olga. Piedicile vin de pretutindeni iar lipsa de maturitate a ducesei lasă loc de învățare, lucru de care se ocupă însăși haiducii din pădure, vasalii tatălui său, oameni de încredere care îi sunt alături fetei în cele mai încrâncenate momente din evoluția sa atât ca suverană pentru Galatornia cât și ca purtătoare a unor forțe departe de imaginația tuturor. Alături de aceștia Olga își găsește o nouă familie, una care e gata să se jertfească pentru ea într-un război de putere dar și salvare a sufletelor rătăcite.

Acțiunea devine din ce în ce mai încâlcită o dată ce boierii ținutului se răzvrătesc și vor puterea chiar și cu vărsare de sânge. Astfel Olga este mânată de circumstanțe plonjând într-o lume total necunoscută rangului său, și totuși, ajutată de alte personaje învață să se descurce în cele mai tensionante momente; pe alocuri îi reușește, în alte situații își pierde fărâme de suflet, însă fiind o luptătoare prin sânge aceasta înaintează creându-și aliați, sfidând dușmanii și punându-și soarta la grea încercare într-o lume a bărbaților.

„Îmi voi face numele de temut, ca atunci când este pronunțat, oricine să tremure și să se înspăimânte. Am să le fac viața un chin insuportabil, am să mă ridic la teama lor de a deveni un monstru… dacă asta își doresc ei să vadă în mine, asta vor primi.”

Pericolele ajung să fie nebănuite, încrederea e o haină care nu vine la toți iar prietenia e unica care îi ține în viață pe eroii cărții. Olga a trecut prin multe etape în formarea sa, a ajuns de la cea a unei tinere răsfățate la statul de ducesă în ochii multora. Aceasta a câștigat respectul și loialitatea prin muncă asiduă, prin determinare și curajul nebănuit. Însă provocările abia încep, atâta timp cât aceasta nu e conducătoare de drept lucrurile se complică, atâta timp cât nu știe nimic de puterile sale de foc și gheață necunoscutele fac loc dezamăgirilor dar și a intrigilor. Treptat Olga află ce e prietenia prin ochii moștenitoarei Carcarouxului, Elora, dar și a magului Eirian, înțelege și acceptă ce e iubirea alături de André, dar nu în ultimul rând simte pe propria piele senzația usturătoare a dezamăgirii redată de Daniel, un haiduc ce a jucat dublu producând un dezastru până la limite. Toate au modelat-o croind din ea o fire luptătoare a cărui caracter s-a cizelat văzând cu ochii.

Cartea „Haiducul din Cetate” de Alexandra Drestaru este o poveste aparte despre pierderi și regăsiri, despre magie și dragostea care o însoțește, despre loialitate dar și trădare. Autoarea mi-a permis să pătrund mult în sufletele protagoniștilor și să îi cunosc mai bine prin toate descrierile ample ce au avut menirea de a mă acapara în întregime. Mi-a plăcut complexitatea cu care a fost construită lumea Olgăi și a ținutului său, autoarea a creionat totul cu lumini şi umbre, pentru că viața nu e doar roz, ea e însoțită de bine și rău, chiar și în lumea bogaților. Mai ales la ei. Vă recomand cu drag acest roman, în care veţi găsi un historical fantasy extraordinar, numai bun pentru delectare în lungile zile de odihnă. Mi-a plăcut condimentarea acestuia cu umor şi replici spumoase, cu răsturnări de situaţie dar și dramatism înfocat. Toate acestea cu siguranţă vă vor încânta şi prinde în mrejele poveştii „Haiducul din Cetate”, carte ce e doar începutul unei ample viziuni magice despre descoperirea de sine, despre conducere și putere, dar și despre cizelarea Ducesei de Galatornia care trece prin foc și gheață la propriu într-o lume ce i se deschide tot mai ramificat.

Citind-o pe Flavia Bădic. Cartea „Zaira”

Autoarea Flavia Bădic s-a născut în Călărași, s-a mutat de 16 ani în Brașov. Aceasta a terminat liceul cu profil Jurnalistic și Facultatea de Drept. A lucrat 11 ani în turism, iar în ultimii ani și-a schimbat domeniul radical și lucrează într-o firmă de software. Aceasta are un buchet literar destul de impresionant, printre care seria „Planul Atracției” care cuprinde trei cărți incendiare, „Papi”, un roman de-a dreptul năucitor, dar și o carte tematică, „Aventură de Crăciun”, ultima sa carte care a ajuns la mine e total diferită de celelalte, astfel „Zaira” a fost o explozie emoțională care m-a răvășit peste măsură.

Romanul „Zaira” a fost o dezlănțuire de cuvinte și trăiri încât tot textul a pulsat în cele mai înalte note a unei scene în plină ascensiune muzicală. Orice întorsătură, orice direcționare a narațiunii a arătat viața în cele mai diverse culori, ca într-o realitate în care ciocnirea cu problemele poate fi atât o durere cât și o învățare. Eroii acestei cărți au fost trecuți prin toate provocările posibile și imposibile ca într-un final totul să capete savoarea unei împliniri desăvârșite.

„Tatăl meu mă urăște și mă acuză, necontenit, de tragedia petrecută în familia noastră. Nu am niciun prieten în afară de prețioasa mea vioară, iar muzica mi-a fost mereu singura alinare.”

O avem ca eroină pe Zaira, o tânără care în ciuda unui destin mânat de umbrele trecutului ajunge să facă performanță cu vioara în mână. Cu un tată ce o urăște din străfundurile inimii aceasta se adună bucățică cu bucățică pentru a înainta prin viață cu un scop, de a fi cea mai bună versiune a sa. Cum unica alinare e muzica aceasta stoarce sucul fiecărei note și se întrece pe sine în lungile ore de repetiție. Însă totul ia o întorsătură mai puțin plăcută când un nou coordonator o va ghida în cizelarea interpretării finale. Frica de necunoscut dar și senzația decepției o urmăresc constant, iar prima întâlnire cu Maestrul îi demonstrează că de acum în colo nimic nu va mai fi la fel. Acum intuiesc că vă gândiți la scene fierbinți și momente picante, nu, total greșit. Acesta vede în Zaira chipul fiicei sale pierdute, și abia la prima întâlnire realizează de ce fosta soție ia încredințat-o lui, anume ca el, după o lungă absență să o ghideze. Capcana emoțională tinde să se ramifice iar sufletul lui e mai zdruncinat ca niciodată. Confuzia acțiunilor îl determină să facă o punte cu trecutul și să vrea să o apere pe Zaira într-un prezent palpabil dacă pe propria fiică a pierdut-o în neștire. Însă nimic nu îl pregătește pentru ce are soarta rezervat pentru el…

În două planuri paralele, ale tinerei Zaira și a profesorul Radu, din două perspective diferite aflăm trăiri, dorințe și aspirații; distingem durerile ce curg dar și suferința sufletului atunci când nimeni nu vede. Fiecare erou în parte își are propria sa poveste ce se întretaie formând o unică matrice; una care adună toate emoțiile și cheamă inimile pentru o reuniune familiară de proporții. Pot să mai spun că povestea Zairei e o luptă interioară ce se vrea potolită, fie cu trecerea timpului, fie cu blândețea unor chipuri venite să cuprindă toată amărăciunea și să o transforme în pace.

„Pentru cineva ca mine, o a doua șansă este vitală.”

Eroina cărții Zaira a fost chipul ce a reunit fără prea mare efort piesele unui puzzle complex, aceasta și-a asumat decizii, înfrângeri, succesele dar și noțiunea de familie, total necunoscută ei. Zaira a fost ca o pasăre Phoenix care și-a găsit puterea de a renaște din cenușă și chiar de a învinge în pofida rănilor adunate în timp. Aceasta și-a dat jos haina mult prea strâmtă a acuzărilor și a reproșurilor și a înaintat mai semeață demonstrând tuturor că nu poate fi doborâtă cu ușurință. Că voința îi este mult prea mare, dar și visul la care a tins. E cartea care demonstrează că și atunci când nu poți… găsești forțe noi să mai poți încă puțin. Încă puțin!

Romanul „Zaira” de Flavia Bădic a fost o călătorie încărcată cu multă emoție, o înșiruire de cuvinte care mi-au rămas în suflet și minte. Cartea cuprinde o poveste de viață cu bune și rele, cu prietenii venite la momentul potrivit dar și regăsiri atunci când deziluziile bat ca un gong. Scrisă într-un stil unic și lejer dar care rămâne tatuat pe retină cartea surprinde prin profunzimea sa. Citind, am experimentat o mulțime de stări, și am trăit cot la cot cu personajele frica lor, dezamăgirile, revoltele dar și voința lor de a face ca totul să fie bine. Chiar dacă simfonia experiențelor sufletești a reflectat note din cele mai ridicate, ba chiar s-a ajuns la un do major… am respirat ușurată atunci când toate instrumentele s-au aliniat armonios și au dus piesa până la acel final de toate aplauzele. Pot spune că această carte a venit la momentul potrivit și mă bucur foarte mult că am avut ocazia să o citesc. Mulțumesc Flavia Bădic pentru poveste.

Citind-o pe Andreea Pîrlea. Cartea „De mână cu tine”

Andreea Pîrlea a debutat ca autor de povești și poezii în revista tipărită „Amprentele sufletului”, anul VII, nr.3, martie 2021. Volume publicate: „La porțile dorului”, volum de poezii, Editura Litera, 2022. Autoarea locuiește în Iași și e de profesie Profesoară de Limba și Literatura română. Studii de licență: Universitatea „Al. I. Cuza Iași“ Facultatea de Litere, secția germană-română. Studii de masterat: „Cultură germană în context european”, Facultatea de Litere, Univ. „Al I.Cuza” Iași. Anul 2023 îi aduce autoarei bucuria publicării unui volum de povestiri la Editura Literpress Publishing, astfel cartea „De mână cu tine” ajunge să deschidă uși prin simpla răsfoire a unor pagini cu un conținut de excepție. O înșiruire de evenimente și momente ce rămân ca un ecou într-o mare de emoții.

Chiar dacă e deja la a doua carte pentru mine autoarea Andreea Pîrlea este o noutate, astfel, Cartea „De mână cu tine” a însemnat un drum nou presărat de niște însemnări venite să zguduie, să surprindă, și nu doar… iubirea aici a luat forme diverse iar viața a fost dincolo de rațiune.

„Se întâmplă uneori ca viața să înceapă la sfârșit, în momentul în care se realizează că aceasta nu a fost trăită așa cum a fost ea, ci omul, agățându-se de iluzia sa, a trăit-o așa cum și-a imaginat-o el.”

Cartea „De mână cu tine” cuprinde o serie de șapte povestiri ce m-au surprins și care s-au făcut culcuș în inima mea. Fiecare poveste în parte e pe cât de diferită tot pe atât de acaparatoare, ieși dintr-o galerie a sufletului și intri într-o alta a misticului, a fantasticului dar și a strigătului adunat într-un pumn gata să fie eliberat printre cuvinte. Chiar dacă cu greu mă voi abține să relatez câte un pic din fiecare povestire vă pot spune că toate în ansamblu sunt opere ticluite cu migală, narațiunile au fost atât de complete și vaste încât pierdeam noțiunea timpului, pluteam într-un nor al textului și mă lăsam încărcată de toată aventura, de depășirea granițelor spațio-temporale. Și uitam de ieri și de azi abandonându-mă firului narativ, ca o frunză într-un covor al codrului sălbatic. Și apoi, o luam de la capăt într-o furtună de simbolisme, de elemente inexplicabile încât inima mea îmi sălta la orice pagină dată.

„Nu poți primi un răspuns pentru care nu ești pregătit, pentru că ori ai greșit întrebarea, ori modalitatea în care ai pus-o. În plus, cel mai adesea, răspunsul se găsește mereu acolo unde nu-l cauți: în ochi.”

Unele povești au fost despre căutare, despre glasul inimii ce se vrea împlinit. Altele au presărat nelămuriri și senzații de groază. Unele s-au luminat ca un înger ce-și deschide aripile, iar altele au creat conexiuni între oameni departe de noțiunea firescului. Legăturile dintre texte au fost subțiri ca și firul vieții, însă toate au avut un punct comun, iubirea, acea care a trecut și va trece întotdeauna de toate barierele pentru a renaște din nou și din nou. Astfel, ca pe un drum în care mereu se găsesc diverse cotituri scriitura autoarei Andreea Pîrlea a depășit toate dozele de suspans. Intriga în unele povești a planat iar în altele sensibilitatea a curs făcându-și drum către minte și suflet scăldând spiritul meu de cititoare într-un text plin de consistență. Și am iubit iubirea unora, curajul altora dar și jertfa adusă în numele a tot ce-ți este mai drag. Am apreciat această călătorie uimitoare în care mi-am oglindit firea mea romantică și am luat de la fiecare povestioară chintesența cea mai pură care are un nume, iar acesta este- iubirea!

Volumul „De mână cu tine” cuprinde formele iubirii în toată paleta de culori. E cartea în care emoțiile vor fi din abundență, și vor cuprinde inima oricărui cititor. E opera în care timpul se oprește în loc și face curs spre eternitate prin divinizarea dragostei. Ecoul firului narativ se despică și ne aduce în față o serie de povestiri una mai frumoasă ca alta, în unele îngerii coboară să mângâie cu blândețe sufletele rătăcite, în altele demonii vor cere iadul veșnic dogoritor doar pentru a salva unele chipuri brăzdate de blândețe și puritate. În unele viața va rescrie scenariu după scenariu, iar în altele destinul va fi mai grăitor decât orice actor pe scena mare. „De mână cu tine” este o carte despre procesul de iubire, prezentat în niște secvențe absolut magice, care te cuceresc în mod iremediabil și te lasă să visezi cu ochii deschiși. E narațiunea contrastelor care se va împleti între realitate și ficțiune, între fantastic și folcloric pentru a rămâne într-un final cu o concluzie plină de simplitate: iubirea învinge tot… și poate mai mult de atât. Recomand cu drag această lectură, eu am rămas plăcut surprinsă.

Citindu-l pe Vlad Țolan. Cartea „Personal Demons”

Este întotdeauna o mare bucurie să descopăr autori români contemporani care au un dar de a scrie ce te lasă fără cuvinte, astfel, Vlad Țolea a fost o surpriză plăcută uimindu-mă încă de la primele pagini. Pentru acest articol scriitorul menționează: „Mi-am publicat primul roman, „Cavalerul Leu”, la 18 ani, în 2017. Totuși, din cauza unor problema cu editurile, carte a ieșit în 3 ediții, a treia și ultima în 2021. Mai apoi, în același an, am publicat două volume de texte – poeme și proze scurte, respectiv „Șase și Cinci sute de kilometri”. Cea mai nouă apariție este „Personal demons”, cartea de față. În ceea ce privește alte cărți terminate, ne uităm la continuarea primului meu roman, intitulat „Lud”, a doua parte din acea serie fantasy. Mai am gata două proze scurte: „Haos”, cu texte scrise în principiu la persoana I, care surprind un POV al eului creator și o antologie de short story-uri horror și creepypasta-uri, pentru care momentan nu am un titlu. Ultimele două cărți pe care le-am terminat sunt „The Wolf must stay inside” și „Metastaze”; a doua conține poeme fără semne de punctuație, fiind, cred eu, prima mea carte cu poezii propriu-zise. Cu toate acestea, urmatoarea carte pe care aș vrea să o public este „Hooman”, un scurt roman despre cățelușa mea; momentan este în lucru, va fi o carte destul de cute, despre experiențele mele cele mai frumoase sau amuzante alături de ea. Va fi și prima carte în care vor exista poze. Cât despre alte proiecte în curs, există o gramadă, de la proze scurte la fantasy și horror sau thriller. Cu privire la întrebarea: ce m-a provocat să scriu „Personal demons”… ei bine, îmi este destul de greu să spun exact despre ce este personal demons, întrucât între paginile acestei cărți se regăsesc o grămadă de situații, o mulțime de oameni și tot atâtea idei și lecții. Aș putea spune, cred că, este vorba despre mine de atunci, despre eul meu care scria acele rânduri, își punea gândurile pe foaie și dădea viață fiecărei experiențe. Este, în aceeași măsură, despre felul în care acest eu resimțea și reacționa cu lumea din jurul lui. Also, o mare parte din self-ul de atunci se regăsește și în prezent, sunt sigur, pentru că la fiecare editare și recitire a cărții aveam un sentiment de deja vu, o familiaritate pe cât de toxică, pe atât de comforting.”

Când sufletul dă pe dinafară ce face un scriitor?… își scoate cuvintele din tatuajul inimii și se dezlănțuie ca o furtună și scrie, erupe ca un vulcan într-o nebunie de litere și se lasă purtat de valul euforiei prin slove și nu face nici măcar un respiro până nu se lasă cu acel punct final. Și totuși, încă mai vrea să scrie, să rescrie, să corecteze și să retușeze ca un artist opera sa… și nu pentru mine sau tine, ci pentru ca muza să-i fie împăcată. Pentru că eu, tu și alții pleacă…se fac uitați, însă cu ea, muza rămâne alături în cele mai singuratice zile, dar mai ales nopți. Astfel, ca un căutător de liniște și mai ales de radicalitate autorul Vlad Țolan îmbină toată stările lăuntrice într-un volum altfel care reîntregește toate forțele naturii pentru a zgudui privirea cititorului de rând, pentru a-l face să-și analizele viața … dar și proprii demoni.

„Îmi era frică de ei, inițial. Eram terifiat. My personal demons. Ai mei, doar ai mei. Până la acea întâlnire, până la prima discuție cu ei. Discuție, nu ceartă. Discuție, nu dezbatere. Discuție, nu monolog. Unde am ascultat ca să înțeleg, nu ca să-mi aștept rândul. Nu știu ce m-aș face fără ei. Și ei n-ar exista fără mine. (…)”

Într-o formă de proză care se metamorfozează într-o poezie, o unduitură de vers care ia conturul unei exprimări pierdute parcă pe gânduri, o scriere care parcă ia amploarea unei trăiri lăuntrice cartea, „Personal Demons” a însemnat trăirea unei clipe. Dacă unele cărți se lasă parcurse ușor și jucăuș, scrierea lui Vlad e o introspecție ce nu se lasă citită fără ca textul să se așeze, fără ca cuvintele să nu pătrundă acolo unde doar voia lor o cere, e lucrarea care se strigă uneori cât te ține vocea iar alte ori lasă loc de contemplare. Și vă spun cu sinceritate, nu e ușor să pătrunzi în universul intim al unui autor fără să-i tulburui liniștea, nu e pe alocuri comod să-i surprinzi intimitatea ca apoi să ieși nevăzut dintr-o lume pe care acel scriitor visător o vrea doar pentru el… sau poate pentru o mână de oameni care îi împărtășă viziunea. Și totuși, eu cu timiditate am luat de la întreg text toată chintesența care a fost compusă din glasul puternic al unui suflet ce se vrea înțeles, și nu de mine sau de alții, ci de sine într-un dialog cu proprii demoni într-o viață în care fiecare e o umbră într-o mare de oameni. Și am preluat mesaj după mesaj, semnificație după semnificație și când am râs timid, când am dat din cap a înțelegere iar alte ori parcă textul suna a ecou dintr-un déjà-vu întârziat.

„Îi era dor să se simtă ascultat, să simtă că ideile lui trec de barierele de ignoranța ale oamenilor.
Îi era dor de el însuși. Se pierduse.
Iar astfel, pierduse tot.”

Cartea „Personal Demons” a fost o luptă continuă, fie cu propria ființă fie cu fantasmele trimise să încețoșeze mintea. Autorul m-a făcut o fină observatoare a tot ce mi s-a înșirat în rânduri scrise cu râvnă, și am prins acel oftat al unor cuvinte de dor, cu critică fluidă, dar și cu iubire. Natura scrierii lui Vlad Țolan este una furtunoasă, dacă unele mici frânturi te liniștesc, altele te zdruncină, te bulversează ba chiar unele îți stârnesc revolte. Unele te fac să privește peste toate momentele proprii iar altele se lasă cu întrebări… a fi sau a nu fi? Confuzie sau privirea largă a unei vieți fără cortină? E negură sau doar lipsa noastră de introspecție? E viața grea sau doar e greu să trecem prin ea? Astfel, într-un tempou agale am parcurs o scriere altfel, nu e roman dar nici proză, parcă e proză dar se lasă cu poezie, nu e nici poezie ci mai mult o erupere a unui suflet încărcat de cuvinte ce vrea să scrie. Poate pentru a fi citit, sau poate pentru eliberare… cert e că, parcursul acestei cărți mi-a plăcut, revolta prin cuvinte parcă și acum îmi vuiește prin minte ca o voce ce mi s-a instalat acolo. „Personal Demons” este asemeni unei convorbiri, o scriere ce se axează pe o apropiere din punct de vedere sufletesc pentru autor de proprii demoni; e despre curajul de a discuta mult, interminabil, până te prinde dimineață și totuși încă vorbești, îți eliberezi sufletul de temeri și angoase, de frustrăile trecerii dar și de viziunile unui viitor mult prea îndepărtat. E o carte ca un exercițiu, sau un jurnal în care pas cu pas figurile prind contur, iar pacea lăuntrică se sedimentează pentru a da naștere unei noi palete de culori! Recomand cu drag cartea, eu am rămas încântată de profunzimea sa.