Citind-o pe Mihaela Anghel. Cartea „Tainele timpului. Țara Zeilor”

Când am văzut că a apărut volum doi al Seriei Tainele timpului am dorit cât mai curând să am cartea. Dacă primul volum Lumi pierdute” mi-a întărit convingerea că povestea e de excepție, noua carte „Tainele timpului. Țara Zeilor” mi-a dat toată lumea peste cap cu o împletire a realității cu mitul, a legendelor cu mioriticul din misteriosul ținut al Varanhei, loc al pogorârii Îngerilor. Astfel, pas cu pas am pătruns mai adânc în noua provocare a eroului principal, ales pentru a-și tămădui suferința karmică dar și a cunoaște iubirea, într-o formă avansată a plenitudinii prin curățare energetică.

Dacă primul volum este dedicat în totalitate cunoașterii de sine și a curiozității unui copil, apoi adult … formarea unor impresii și a descoperirilor total desprinse de banalul existențial, volumul doi e acceptarea sorții. E mersul către ceva nou, către poteca credinței și a destinului; e împăcarea eroului și beatitudinea prin noțiunea de doi. Iar toate acestea îmbrăcate în mantia luptei pentru o cauză proprie, pentru vindecarea sufletului.

Din primul volum ne este destăinuit destinul tulbure a profesorului Vasile Toma, cu o copilărie plină de magie în jurul pietrelor numite și trovanți, acesta cunoaște o lume total neînțeleasă pentru alții mai puțin pentru el. Adult fiind parcă simte că destinul său stagnează, parcă ar trăi azi cu gândul la ce ar fi fost dacă. Până în momentul în care întâmplarea face să purceadă într-o călătorie ce îi va face lămurire în multe puncte de vedere, dar și îi va aduce în față niște adevăruri la care nu se aștepta. Unul dintre acestea e faptul că karma lui e presărată de multă suferință, că tot ce a trăit în alte vieți îl urmărește în timp și spațiu dezechilibrându-i spiritul și sabotându-i alegerile. Acum, profesorul Vasile Toma e hotărât mai mult ca oricând să-și ia viața în mâini, iar alături de Lydia simte că va avea acea împlinire pe care a simțit-o întotdeauna aproape însă nu s-a bucurat niciodată de ea. Acum e acum… însă încercările nu întârzie să apară. Ultima sa sarcină este de a călători în timp și de a așeza piesele la locul lor pentru a se împlini acea căsătorie cu aleasa inimii. Atât Lydia cât și profesorul Vasile se resemnează în fața hotărârii luate de Vraci, astfel călătoria în Dacia pare o umplere de cunoștințe, profesorului revenindu-i sarcina de a fi un observator fin a tot ce se întâmplă.

Profesorul este transportat printr-un portal în Petrodava chiar în inima unei sărbători, astfel îl cunoaște pe Brasus, căpetenia caucoensilor. Ospitalier din fire acesta îl îndeamnă pe profesor să îl însoțească acasă la el, menționând că și fata lui cea mare vrea să prindă îndeletniciri înțelepte prin popie, și l-ar putea duce pe acesta unde-i e voia. Prima întâlnire cu Zora îl tulbură pe Vasile, parcă vede în ochii fetei acea sclipire a alesii lui, iar acest fapt îl face să se încreadă în ea dezvăluindu-i tot adevărul. Nu-i este ușor să vrea să-i fie aproape și totuși să o țină la distanță, însă fiecare își face propriile alegeri, iar unele îi costă mult prea scump.

Timpul are alte treceri atunci când profesorul pășește pe tărâmul dacic, parcă natura e mai vie iar oamenii mai vânjoși, parcă viața trece mai cu înțelepciune iar basmul împletit cu realitatea e din ce în ce mai proeminent. Tot ce i se perindă prin fața ochilor îl vlăguiește la propriu pe Vasile Toma, zis Te’oma pentru a se strecura în vremea actuală fără a atrage priviri curioase. Uneori simte că cedează iar alte ori că ar vrea mai multe, parcă prins într-o chemare a străbunilor. Acesta începe să-și urmeze adevăratul destin conștient că finalul trebuie să-i fie favorabil, însă implicarea sa totuși se lasă simțită, iar el se teme că portalul nu se va mai deschide pentru el, pentru că îndoiala i se strânge în jur ca o haină mult prea mică. Și suferă, și își cere sieși putere să înfrunte, să aparțină unui loc… fie el trecut, prezent sau viitor.

„Ce s-a întâmplat, Doamne, cu noi, de nu mai știm să apreciem răsăritul, picătura de ploaie, adierea de vânt? Și cum am reușit să adormim Soarele Înțelepciunii din inimile noastre? Când nimic nu te înrădăcinează mai mult decât contactul cu natura, nimic nu te înalță mai sus decât cel cu aerul și nimic nu te ține mai conectat cu propriul simț al ființei decât inima ta?”

Cartea „Tainele timpului. Țara Zeilor” e povestea poveștilor, în ea s-au adunat cântările ielelor, mirosul ierbii cosite și tradițiile de Dochia, printre pagini vom desprinde tradiția călușarilor dar și legarea cununiei, alegerea ursitului prin visare și multe altele ce vă vor încânta… doar citind. Pe lângă povestea cu o încărcătură aparte a profesorului Vasile Toma vom afla detalii ale Țării Zeilor, o Sarmizegetusă nouă și înfloritoare, o Dacie în plină desfășurare de foță și vigoare. Toate înșiruite cu o măiestrie aparte de către autoare ceând un suspans plăcut, un mister asezonat cu vibrația iubirii și a descoperirii. O carte despre vindecarea sufletului și a karmei, și nu în ultimul rând a acceptării de sine pentru a putea primi dezlegarea de trecut în favoarea unui viitor energetic prielnic. O punte către două suflete dornice să se dăruiască acelor sentimente unice, de apartenență și fericire deplină. Două aspecte care în timp nu au avut finalitate, iar acum e momentul- mai mult ca niciodată!

Romanul „Tainele timpului. Țara Zeilor” a scos la iveală mai multe aspecte ale tradiției noastre, a legăturilor străvechi ce mi-au fascinat privirea. Am parcurs textul cu o rapiditate impresionantă în dorința de a afla dacă până la urmă eroii cărții își leagă destinele în unul. Și am rămas încântată de finalul cărții. Sincer, atât de simplu și atât de delicat. Recomand cartea cu mare drag, eu am primit o adevărată plăcere.

Citind-o pe Ioana Mihaela Curaleț. Cartea „Moștenirea: Făuritoarea de Vise”

Zilele trecute am finisat o carte de excepție. Toată acțiunea a pulsat a mister, a secrete dar și a întrebări, totul condimentat cu lumi nemaiîntâlnite, cu personaje ce întrec orice imaginație cât și o poveste ce te ademenește într-o incursiune plină de adrenalină. Cartea „Moștenirea: Făuritoarea de Vise” scrisă de Ioana Mihaela Curaleț a fost o surpriză plăcută pentru mine, toată narațiunea a fost foc viu ce mi-a încălzit privirea rulând textul în așa fel încât curiozitatea a ros din mine îndemnându-mă să iau cartea și să nu o mai las. Să citesc și să citesc. Să parcurg filă cu filă în nevoia de a așeza piesele la locul lor, de a elucida misterul unei fete și a originilor sale. De a da putere magiei dar și a visării într-o lume a fantasticului.

„De ce mă urăsc părinții? De ce m-au dat, în primul rând, în grija ei? Mama nu e supărată doar pe mine, ci și pe bunica. Dar din ce motiv? O fi vorba de o ceartă? Una suficient de gravă încât să rupă legăturile de familie? Dacă mi-aș aminti măcar o parte din discuțiile lor…”

O avem ca eroină pe Ela, o tânără ce nu-și poate găsi liniștea sufletească după decesul singurei persoane ce a înțeles-o. O dată ce bunica sa a decedat lumea ei a luat o altă turnură, cu o familie care o urăște aceasta își propune pe timpul vacanței să se adăpostească de toți și toate în singura casă în care a fost binevenită; acolo, la țară, într-un loc al păcii și liniștii, singurul bun rămas de la un suflet curat ce i-a luminat copilăria. Un colț de rai la un început de pădure, acolo unde i s-au completat cei mai frumoși ani, acolo unde a auzit povești spuse înainte de somn, și acolo unde a învățat să aparțină. Însă venirea sa pare desprinsă dintr-un film în care fuga e unica soluție… însă din păcate, nici aici nu-și găsește liniștea. Simte în casa bunicii o energie apăsătoare, o plăsmuire de stranietăți care o fac vulnerabilă. Însă toate evenimentele din ultimul timp o secătuiec la propriu de puteri scăldând-o într-un somn, unul care vine peste ea cu premoniția unor evenimente, parcă neverosimile, și totuși, parcă mult prea reale pentru a fi efemere.

Soarta i se deschide în fața ochilor o dată ce conștientizează că este urmărită chiar în casa bunicii, frica i se instalează în suflet însă parcă curiozitatea tronează și înfruntă realitatea. Ce îi este dat să vadă o dă peste cap, și totuși, parcă o viață a fost pregătită să accepte toate acele schimbări ce survin peste ea. Și le ia ca atare. Uitând prezentul anost acceptând faptul că dincolo de limitele mintale impuse este o portiță către ceva inexplicabil, către forțe nemaiîntâlnite și lumi desprinse din basm. Însă această deschidere vine și cu consecințe majore, forțele răului îi sunt pe urme dar și acea mamă care o vrea mai degrabă moartă decât vie. O legătură total toxică care o trimite la propriu pe Ela în lumea zânelor și a creaturilor mistice. Un loc în care ea aparține și în care se regăsește, pe zi ce trece tot mai mult. Însă nimic nu e simplu acum, ba chiar devine totul mai complex iar Ela încearcă să facă față tumultului de evenimente ce o asaltează.

O dată pătrunsă în lumea acelor lucruri neverosimile pentru un muritor de rând, Ela simte că adevăratul pericol abia își face simțită prezența… că undeva se ascunde o forță ce o va sugruma, ce o va converti să facă ceva împotriva voinței sale. Pe parcursul călătoriei sale i se dezvăluie o multitudine de adevăruri, de interpretări ce o fac mai conștiincioasă față de tot ce i se arată … însă e confuză, cine e ea de fapt? Cui îi aparține? De ce se leagă visarea sa de o realitate în care ea merge ca pe nisipuri mișcătoare? Cine e Făuritoarea de Vise? Care îi este menirea?

Cartea „Moștenirea: Făuritoarea de Vise” s-a dovedit a fi o lectură incitantă cu o încărcătură de basm ce a plăcut pe măsură ce înaintam pe poteca cuvintelor. Traseul plin de conținut al cărții m-a lăsat într-o plutire degajată rupându-mă de toată gălăgia existențială și teleportându-mă într-o cromatică luminoasă a unei povești misterioase. Fascinația s-a amplificat o dată ce am descoperit pas cu pas lumi noi, personaje diverse dar și ce se ascunde în spatele unei moșteniri, cum o clipă îți poate schimba viața și cum alegerile îți pot modifica traiectoria destinului. Și toate într-o singură carte, una care nu s-a lăsat cu una cu două până nu a obținut de la mine toată atenția și adorația. Pot menționa că am citit cu o forță aparte acest fantasy pentru a afla despre soarta Elei, despre rădăcinile sale și care e misterul în jurul căreia se învârt toate consecințele unor alegeri făcute cu mulți ani în urmă, de ce a fost crescută de bunica sa și urâtă la propriu de mamă. Și nu în ultimul rând, de ce acum magia și-a făcut apariția în viața ei? De ce nu a fost inițată în arta acelor cutume supranaturale pentru a face față unor forțe de-a dreptul devastatoare? Toate, și mai mult de atât veți parcurge în carte, pot doar menționa că unele întrebări își vor găsi răspunsurile iar altele se vor lăsa intuite… sau mânate de făuritoarea de vise într-o lume paralelă, acolo unde sfârșitul nu are final. Iar imaginația nu-și are începuturi.

Recomand cu drag cartea „Moștenirea: Făuritoarea de Vise”, pentru poveste, pentru mister și intriga ce a fost creată cu măiestrie. O lectură cu adevărat captivantă ce nu a lasat loc de pauze, ci doar de o curiozitate continuă ce a fost ca un glas lăuntric ce îngâna… oare ce va fi după pagina următoare?

Citind-o pe Elena Druță. Cartea „Străjerul Nopții de Mangan”

Elena Druță a debutat cu volumul de eseuri „Fiind imagine. Eseuri din adolescență” (2017) și este autoarea romanului „Împărăția ultimului cerb”, publicat în anul 2021 la Editura Petale Scrise. Roman fantasy „Străjerul Nopții de Mangan” este cea de-a doua carte a autoarei apărută la aceeași editură, o lectură ce îmbină neverosimilul cu puterea de a îndrepta lucrurile; totul îmbrăcată într-o mantie a vremii și a întunericului. Tot ce am descoperit în carte a fost de o profunzime aparte, și chiar dacă nu sunt eu o înrăită cititoare de fantasy această carte chiar mi-a derulat în față imagini vii fără a mă încurca în personaje sau dezlănțuiri întortocheate. Acțiunea a fost foarte fluentă ducându-mă cu gândul la cât de minunată e lumea autoarei prin simplul fapt că-și poate înnoda gândurile producând atâtea flash-uri încărcate de mister și fantezie.

„”Fii blestemat și fie ca pământul să te poarte în cele mai groaznice locuri”, a șoptit Mira în spatele buzelor închise, dar niciun cuvânt nu i-a părăsit gura. Îi era frică”

O avem ca eroină pe Mira, o slujnică la casa unor oameni avuți; acum însă este o fugară după ce stăpâna și prietena sa nu mai este. Acesteia ca și prin vis încă îi sună ultima dorință a celei ce cu ultima suflare ia cerut o ultimă dorință, o ultimă încercare de a schimba mersul lucrurilor sau mai bine spus a dezlega un blestem ce a produs un lanț de greșeli menite să schimbe destine. Acum, ca o pecete pe suflet Mira încearcă să își retragă blestemul adus unui bărbat aruncat într-o neștire, acolo unde ea pornește orbește chiar dacă își dă seama că prețul plătit va fi mult prea mare. Cărările sale sunt mult prea periculoase însă o rază de speranță se întrevede atunci când în cale îi apare Străjerul Nopții de Turmalină, iar aceasta nu ezită să-i ceară o favoare în schimbul sufletului ei știind că acesta nu poate să o refuze. O dată ce pactul este înfăptuit fiecare realizează că a fost o greșeală, însă faptul e împlinit iar ce are să se întâmple se va înfăptui mai devreme sau mai târziu. Străjerul o invită în lumea lui, o plimbă pe cărările lui, o pregăteșt pentru o lume încărcată de magie… însă nu o învață să accepte sfârșitul, ba chiar atingerile lui cât și ezitările îi întâresc pornirile Mirei de a nutri sentimente, acele emoții de care se simte stingherită, pentru că își știe sfârșitul. Pentru că dorințele și visele ei se vor rupe subit.

„Blestemele nu vin niciodată singure, pui de om. Uneori, vin în cele mai neobișnuite chipuri. Uneori, sunt adevărate binecuvântări. Timpul le va arăta pe toate. Aceasta va fi plata.”

Într-un morman de frământări lăuntrice acțiunea se perindă printre pagini ca într-un vârtej, forțele răului nu întârzie să se desfășoare în lumea oamenilor iar Străjerul ca un păzitor al tuturor încearcă să țină balanța sub control. Însă viclenia creaturilor Întunericului e mare iar Mira se avântă într-o luptă a cărei energie nu o cunoaște, însă impulsul de moment o face victorioasă. Simte. Crede. Acționează. Fantomele trecutului o bântuie, blestemele sale devin pietre de moară iar greutatea lor o îngenunchează în nopțile lungi. Și totuși promisiunea se apropie de final iar o dată cu înfăptuirea acesteia realizează că-i este aproape și sfârșitul. Și nu îl vrea. S-ar prinde de viață ca o liană. Însă nu are încotro, doar să spere ca întunericul să fie mai puțin dur cu ea.

Cartea „Străjerul Nopții de Mangan” s-a dovedit a fi un roman ca o adevărată călătorie spre cunoașterea de sine și spre măruntaiele unei lumi ce se va ramifica sub ochii noștri, fiecare cărare ne va dezvălui secrete de mult uitate; ni se vor prezenta personaje mirifice cu personalități bine creionate. Pe unele le vei aprecia, iar pe altele vei avea tendința să le critici. Însă cât demult nu am fost răvășită de întorsăturile în care nimeresc eroii acestei cărți am apreciat intensitatea care m-a prins în text amplificând orice senzație. Mi-a plăcut teribil ideea cărți cât și spiritul războinic al eroinei, chiar dacă darul său e mai mult o piază rea ce i-a pereclitat viața acum în noua sa lume alături de Străjer e un dar, unul de care nu întârzie să se folosească. Și totuși viața ei e numărată pe zile, cât va mai trăi, cum îi va fi sfârșitul?… vă îndemn să aflați. Vă pot menționa că finalul a încununat opera aducându-mi în față un tablou total diferit de ce am vizualizat în propria-mi imaginație. Astfel, mă declar cititor împlinit. Mulțumesc dragă Elena Druță pentru poveste!

Citind-o pe M.K. Lynn. Cartea „Arhivele unor vânători de demoni în Micul Paris. Cazul inimii furate”

Autoarea M. K. Lynn (pseudonimul tinerei scriitoare Maria Buboc) m-a uimit într-un mod surprinzător. M.K.Lynn (n. 1996) este o scriitoare originară din Republica Moldova, Caușeni, ce abordează în principal genurile fantasy, dark fantasy și SF. Romanul de debut, „Pene, morminte și flori”, primul dintr-o trilogie, este pe buzele multor bloggeri de carte deoarece a uimit prin profunzimea sa dar și creionarea personajelor și a răsturnărilor de situație. Zilele trecute am avut plăcerea de a-i descoperi o nouă carte apărută curând la Editura Petale Scrise, o operă ce m-a încântat până la maxim. „Cazul inimii furate”, primul volum al Seriei „Arhivele unor vânători de demoni în Micul Paris” are un titlu destul de sugestiv și care a intrat în sufletul meu imediat provocând o nerăbdare necaracteristică mie. Doream cu ardoare să caut răspunsurile, să aflu natura eroilor principali și ce ascund în spatele etichetelor, a cuvintelor de complezență și a manierelor într-un timp al balurilor dar și a jocului de-a supranaturalul. O carte a răsturnărilor de situație dar și a unor descoperiri departe de chemarea vocației; e un drum al balanțelor dintre bine și rău, dintre adevăr și provocare!

„Bine ați venit la Cabinetul de Investigații Supranaturale al Micului Paris, unde demonii sunt capturați și exorcizați, iar oamenii – disecați și analizați!”

Pe străzile unui București sumbru forțele demonice se plimbă nestingherite. Nimeni nu le poate da de capăt iar oamenii sunt într-o teroare continuă. Însă din nevoia de a ține totul în frâu văduva Lisette Grant-Anghelescu, menține cu toate forțele sale Cabinetul de Investigații Supranaturale, ajutată de asistentul acesteia, Leopold Vernescu, un chimist tăcut și dedicat cercetărilor sale. Decesurile inexplicabile cât și multe mistere presărate în calea celor doi îi provoacă să investigheze multe piste, să se afunde noaptea pe străzile slab luminate ale Micului Paris în căutarea de indicii. Știți expresia ceea ” a căuta cu lumânarea”, ei bine ei caută cu ajutorul unei pietre necazurile, iar acestea nu întârzie să apară. O cauți- o găsești, astfel tânăra văduvă acompaniată de asistentul său pornesc într-un joc periculos în care răul își cere tributul într-o manieră copleșitoare. Chiar sub ochii lor un cârciumar este găsit ucis, iar cauza fiind a ingerării cu acid demonic, apoi, slujnica Cabinetului de Investigații Supranaturale constată că gustul prăjiturilor trimise de la Capșa nu mai sunt cum au fost. De ce oare? Iar dintr-o pură coincidență cei doi se fac martori unei scene ce îi convinge încă o dată că nimic nu e ceea ce pare, iar pericolul poate pândi de oriunde. Din partea oricui.

Chiar dacă aparent lucrurile sunt ținute sub control și observație tânăra văduvă Lisette se confruntă cu viziunea multora asupra femeilor în societate sau la conducere, mereu este privită pieziș doar pentru că e femeie; același lucru îl poate spune și Leopold însă din punct de vedere a statutului de om fără titlu și avere, acesta este privit ca un nimeni, un rătăcit într-o lume în care nu se regăsește. Și totuși, ambii ca două stele sclipind una pentru alta se luptă pentru o lume mai bună în detrimentul reproșurilor, a privirilor aruncate peste umăr sau a dizgrației mediului în care se află. Piedicile îi fac mai puternici și mai îndârjiți să-și urmeze calea. Fiecare dintre ei are un atuu, ea are înclinație spre magie și Panglica Talazurilor, o armă împotriva demonilor, iar el scliprea inteligenței în materie de chimie. Cu o astfel de forță la comun nimic nu le mai poate sta în cale, poate doar… propriile lor emoții ce și le ascund de ochii curioșilor dar și de ei înșiși.

Volumul „Cazul inimii furate” a fost un deliciu și fără mare efort mi-am dat seama încă de la început că acesta va fi doar o mică ferestruică către o lume mai mare, deoarece presimt că Seria „Arhivele unor vânători de demoni în Micul Paris” va fi de o complexitate mult mai desfășurată. Se va ramifica, și sper că ne va da toată imaginația peste cap cu o lustruire unică a textului demonstrată deja de autoarea M.K. Lynn. Pot menționa că mi-a plăcut fantasticul situațiilor dar și legătura emoțională creată între personajele cărții. Misterul ce a planat asupra poveștii a intrigat iar peripețiile îmbrăcate cu umor au fost un adevărat deliciu. Abia aștept să aflu continuitatea aventurilor celor doi eroi ai cărții. Sunt sigură că volumul doi va fi unul peste așteptările mele!

Notă: Recomand cartea cu mare drag!

Citind-o pe Ioana Trif. Cartea „Arderea Vrăjitoarei. V-II”

Zilele acestea am terminat de citit o poveste extrem de captivantă pe care o așteptam de ceva vreme. Cum deja eram familiarizată cu primul volum din seria Saga Aradiei, „Întoarcerea vrăjitoarei. V-I” astfel că volumul doi era dorit de mine din toți porii. Noua poveste a Aradiei intitulată „Arderea Vrăjitoarei” s-a dovedit a fi de o intensitate răvășitoare. Totul în această carte a fost durere, abandon, răzvrătire sufletească și pierderi, multe și toate în favoarea răului. Fiecare cotitură textuală a însemnat alegeri dificile, curiozități întunecate dar și dezlănțuire a sentimentelor negate care au dus eroii acestei cărți în culmile plăcerilor trupești. Și nu numai…

„Aradia făcuse o mare greșeală și acum ea avea să-i pregătească un dușman pe cinste, un dușman care avea să o frângă pentru totdeauna. Toate se aliniaseră cât se putea de bine. (…)”

Dacă primul volum a fost drumul alunecos și plin de pericole pentru a întoarce vrăjitoarea și de a salva oamenii care au ajuns deja în culmile suferinții și disperării, cartea „Arderea Vrăjitoarei” e un text înaintea textelor, un început al tuturor începuturilor care ne va limpezi calea multora de a obține puterea, de a acapara sufletele într-o nevoie avidă de a fi cu un cap de-asupra tuturor. Într-un joc derulat din umbră de niște forțe malefice acțiunea se ramifică parcă creându-și o lume a sa paralelă, acolo unde cititorul se cufundă și trăiește intens învăluirea aceea de mister care se simte ca un parfum printre pagini. Cartea ne limpezește povestea de dragoste dintre vrăjitoarea Aradia și Baldur, două suflete condamnate la a se avea și a se pierde într-un timp al declinului. Încercările prin care trec cei doi nu sunt deloc ușoare, iar secretele curg cu o viteză amețitoare peste ei îmbrăcându-i în mantia doliului înainte de vreme. Iar între timp forțele răului iau diferite chipuri făcându-și planuri viclene în a domina, în a înnebuni minți într-un plan bine ticluit care prinde contur pe parcurs dar care are un mecanism năucitor. Consecințele nu întârzie să apară, gustul morții îl simt mulți, mai puțin îndrăgostita vrăjitoare care ignoră semnele, care vede în unii doar binele … iar această scăpare o costă mult. Mult prea mult.

Într-un plan al iubirii celor doi acțiunea își îndreaptă săgeata și către prințesa Cornelia, protejata Aradiei, tânăra care a fost pulberea ce a ars totul în calea sa trăgând după sine o serie de crime și blestemății a căror putere s-a resimțit prin evenimente cataclismice. Apoi am descoperit-o pe prietena și așa zisa soră, Pandora, cea care a fost cea mai apropiată de Aradia, și una dintre acele chipuri care i-a luminat calea tinerei vrăjitoare, până aceasta nu a murit cu un blestem legat de sufletul îngenuncheat la picioarele morții. Treptat fiecare își scrie povestea sub ochii noștri, alegerile pe care le fac sunt pietre de moară dar și ușa închisă ce nu lasă speranțe la …va urma. Interesele ascunse ale unora vor răbufni ca o ciumă… însă până atunci, lăsăm sufletele să-și deplângă morții, și morții să-și găsească calea. Poate și a noastră vrăjitoare, mărita Aradia se va reculege din cenușă pentru a pune capăt dezlănțuirii iadului de pe pământ. Ce s-a întâmplat cu aceasta vă îndemn să aflați, ve-ți rămâne răvășiți de poveste, vă asigur. Eu una am rămas cu acel gol care sper să se umple printr-o nouă poveste care va avea un final fericit, cel puțin asta îmi doresc!

Cartea „Arderea Vrăjitoarei” s-a dovedit a fi o poveste frumos închegată, cu imagini atât de vii încât pierdeam noțiunea timpului. Un roman atât de profund, cu situații la limită, cu foc al pasiunilor dar și cu regrete pe care le-am simțit atât de greu de pătruns. O scriere ce mi-a încântat spiritul curios încât direcțiile în care o lua acțiunea doar mi-a întețit curiozitatea făcându-mă să vreau tot mai mult. Aș fi dorit o altă întorsătură, parcă mai molcomă, însă unde ar fi farmecul?… Mai pot adăuga faptul că am îndrăgit-o pe Aradia atât de mult încât finalul mi-a fost un fel de oftat al tristeții cuprins cu privirea într-un text pe care l-aș vrea finisat în bine. Însă, cred că autoarea are alte planuri, să ne mai încânte cu istorisiri pline de lumi întunecate, cu magie cât cuprinde și dezlegare din blesteme prin iubire și în numele ei.

Recomand cu drag această carte. Aventura vă este asigurată cât și intrigile întortocheate; magia va curge printre pagini iar personajele puternice vor condimenta textul ducându-l într-o direcție al împlinirii prin lectură.

Citind-o pe Diana Boitor. Cartea „Urletul gheții. Volumul I”

Născută în anul 1997 autoarea Diana Boitor a absolvit facultatea de Automatică și Calculatoare, după spusele acesteia pasiunea pentru scris și-a descoperit-o cam prin clasa a VI-a, după ce a participat la un concurs literar cu o nuvelă a genului fantasy. Pentru acest articol Diana Boitor menționează: „sunt o fire veselă, entuziastă și perfecționistă, iar pe lângă scris și citit, sunt pasionată de jocuri video, pictură, filme horror și pisici. Ideea inițială a acestei cărți, Urletul gheții, era foarte diferită de rezultatul final, inclusiv capitolele, care erau mai scurte, protagonista avea un total alt caracter și o altă personalitate, personajele erau mai puține iar aventura urma să fie alta. Eu obișnuiesc să pornesc de la o idee mică și să dezvolt totul pe parcurs, așa că, de cele mai multe ori, îmi vin idei noi, personaje noi sau răsturnări de situație în timp ce scriu și îmi dau peste cap tot planul inițial, care, dacă stau bine să-mi aduc aminte, a pornit de la o idee extrem de simplă: mi-am imaginat un trib de orci adunați în jurul unui foc de tabără și o fată rătăcită printre ei. Atunci mi-am pus întrebarea: cum a ajuns acolo? Și de aici a pornit totul. Am început să scriu și să dezvolt lumea și personajele, să scriu și să rescriu, până când am fost mulțumită de rezultatul final. Îmi place foarte mult ideea aceasta de a porni de la o propoziție sau frază simplă și de a dezvolta totul pe parcurs, căci așa reușesc să mă surprind până și pe mine, având momente în care propriile personaje acționează în felul lor, iar eu nu pot să fac nimic să le opresc, deoarece asta le e firea. Îmi doresc ca Urletul gheții să fie o duologie, iar partea a 2-a este momentan în curs de scriere, în paralel cu un alt proiect mai mic. Lucrez din greu și sper ca în decursul anului viitor să fie deja disponibilă pe piață.”

Astfel, după cele spuse mai sus pot doar să adaug că Diana Boitor este o povestitoare cu mult fler, una care a reușit să mă surprindă încă de la primele pagini când acțiunea și-a luat avânt, iar curiozitatea mea a fost pusă la grea încercare. Fiecare personaj a fost pus în valoare iar însăși firul epic a scos în față o poveste cu mult peste așteptările mele. O istorisire ce s-a ramificat chiar sub ochii mei producând o dorință mare de a afla… oare ce ne rezervă pagina următoare, dar cealaltă?

„Deși viitorul părea gol și întunecat
Cuvintele ei puteau să aprindă o scânteie
Calea pe care a luat-o nu era în zadar
Era doar o fată ce zâmbea… prin durere.”

„Urletul gheții” a fost un deliciu pentru mine ca iubitoare de carte, cu o poveste destul de vizuală aceasta a stârnit acea dorință arzătoare de a crea imagini chiar dacă acest gen de lectură nu mă prea caracterizează. „Urletul gheții” a spart barierele din mintea mea conducându-mă pe un drum al misterului încărcat de magie, de neverosimil, dar și de feeric… totul condimentat cu pericol și secrete. Povestea nu a avut rezerve, astfel m-a surprins cu ființe mistice dar și lumi suprapuse într-un cadru destul de accelerat având menirea să surprindă ochiul meu, să incite spiritul și să îmi fiarbă curiozitatea la foc mic. Pentru că m-am pârpălit până la final, ca mai apoi să am o tolbă cu întrebări și o privire căutătoare. Iar pe buze cuvinte nerostite…

Cartea ne deapănă povestea tinerei Mura, un suflet rătăcit în satul orcilor. Orfană, aceasta este în grija orcului Tuakki, o femeie ce nu îi arată prea multă afecțiune, însă care o învață să lupte într-o lume în care Declinul Alb a pus stăpânire pe insula Sakh dar a și înrăit toate viețuitoarele. Totul aici e despre supraviețuire, nu și pentru Mura, ea vrea să-și cunoască originile, dar și de ce visele ei o fac să plutească între două lumi, o stare dureroasă a cărei răspuns îl caută cu disperare. Curajul ei își ia avânt atunci când Tuakki pleacă din trib fără a o anunța, gustul abandonului o face să își ducă pașii mai aproape de necunoscut; însă impactul realității e mult prea colosal pentru un suflet atât de curat ca al tinerei Mura. Tot ce întâlnește îi este străin, naivitatea cu care privește lumea e departe de a fi înțeleasă de unii însă prin simplul fapt că există, Mura surprinde, dă curaj și vigoare. Însă pericolele pândesc la orice colț, frigul parcă îi cuprinde tot mai mult sugrumându-le dorințele la o viață ca înainte, iar undeva o prorocie se cere împlinită. Consecințele nu întârzie să apară, treptat adevărul se lipezește iar „puiul de om” află cine e de fapt, ce semnificație au coșmarurile ei dar și ce secret ascunde nașterea sa. Într-un alt plan Tuakki se confruntă cu propriile sale ambiții, cu dorințele sale sinistre de a-și reuni familia moartă până cade în plasa deznădejdii dar și a unor chipuri ascunse ce jonglează cu magia, devenind astfel prizonieră într-un univers necunoscut ei. Fără noțiunea zilei de mâine toate personajele luptă într-un război al frigului, al suferinței dar nu în ultimul rând al destinului incert. Fiecare are rolul său bine determinat într-un joc al karmei, nimeni nu este scutit de înfrângeri și de gustul amar al dezamăgirii. Ce le rezervă soarta fiecărui vă îndemn să aflați, pot doar spune că nimic nu e ceea ce pare, nici forțele naturii nici torța ce arde în inima fiecăruia!

Cartea „Urletul gheții” a fost o călătorie destul de intensă; chiar dacă am citit doar primul volum conturul fiecărui personaj a arătat destul de pronunțat. De unele ființe enigmatice am reușit să mă atașez iar pe altele să le privesc cu suspiciune, pe unele le-am admirat din umbră iar pe altele le-am lăsat să se desfășoare în voia lor, eu fiind un observator fin al traseului ce l-au urmat de parcurs. Am apreciat lejeritatea autoarei de a „valsa” cu conținutul textual invitându-mă să mă alătur dansului magic în care neverosimilul a tronat. Am descoperit pe parcurs că toate cuvintele înșiruite aici nu mi-ar ajunge să descriu această dezlănțuire de propoziții pe hârtie; mulțumesc dragă autoare pentru momentul de fantastic, de poveste și a ruperii de realitate!

Recomand cu drag această carte excepțională!

Romanul „Urletul gheții” de Diana Boitor poate fi comandat de pe site-ul  Editurii Petale Scrise.