Citindu-l pe Brunno Livadaru. Cartea „Profetul Tenebrelor”

Zilele trecute am finisat o carte absolut diferită de ce am citit eu până acum. Dacă eram obișnuită cu anumite scenarii și deznodământuri aici autorul a fost destul de creativ încât să mă zăpăcească de-a dreptul; astfel, după citirea cărții mi-am spus – uite că se putea și așa. Genial!

Cred că v-am dus și mai mult în ceață, revin deci în a vă elucida misterul cărții „Profetul Tenebrelor” scrisă de Brunno Livadaru un autor care s-a făcut remarcat prin diverse postări și o interacțiune plăcută cu cititorii. Inițial timidă dar și sceptică cu privire la subiectul cărții, care e destul de diferit am pășit totuși în lumea creionată de acesta cu gândul că … fie ci-o fi. Poate o să râdeți sau nu însă simplul gând de a citit o carte despre râme îmi provocase inițial pe cât de multă curiozitate tot atât și abstinență. Nu mă întrebați de ce. Și totuși, am citit și am rămas surprinsă să descopăr ceva ce s-ar putea atribui oamenilor, puterea, gândurile mișelești, manipularea dar și cineva ce se face văzut în pofida formei, culorii sau potențialului. Deoarece soarta decide pentru el și în favoarea lui.

” „Profetul Tenebrelor” este o epopee fantastică ce descrie aventurile unor râme dintr-o comunitate subterană stranie, autointitulată pompos „Inelaţii”. Romanul va fi o provocare pentru oricine îl deschide. Îţi va fi greu să povesteşti apoi cu entuziasm că ai citit o carte despre nişte râme, fără să fi luat drept puțin ţicnit, dar, în acelaşi timp, vei arde de nerăbdare să împărtăşeşti tuturor un pic din incredibila şi nebuneasca lume a unor Inelaţi care te-au cucerit. Atenție, deci, la Inelați!”

Autorul formează un tablou subteran, unul în care o râmă bătrână zisă și Profetul încearcă să strunească o colonie de inelați, râme diferite prin formă și personalitate. Se dovedește că manipularea e cea care reîntregește totul iar direcția în care se ramifică acțiunea îmi arată cât de asemănătoare e gruparea târâtoarelor cu cea din societatea actuală, oricât de amuzant nu ar părea. Profetul încearcă să sperie pe toți cu temuta Cârtiță, cea care tranșează râmele fără pic de reținere, însă nu e totul cum pare, ci din complicat în extrem de dezastruos. Acțiunea se precipită o dată ce vin în colonie două râme dinafară, doi străini ce îi dă peste cap Profetului planurile bine realizate. Cap-Turtit și Cur-Retezat sunt pe cât de rezervați pe atât de curioși să afle adevăratele scopuri ale râmei divinizate de toți. Totul li se pare suspect, Sala Fortăreață, panica cu Cârtița, praful alb… Marelui Vierme Mitic, cât și dogmele pe care le vociferează Profetul.

Evoluția evenimentelor arată că nimic nu e sigur în viața asta, nici măcar pentru râme, stabilitatea și siguranța promisă e de fapt o capcană iar conspirațiile devin pe alocuri macabre; însă totuși cineva iese din tipar, iar acel cineva deschide ochii multora prin sinceritatea debordantă care devine o amenințare pentru marele Profet, un viclean fără de seamă.

„„Un semn divin din partea Marelui Vierme Mitic, nimic mai mult; răbdare și credință, atâta tot, răbdare și credință!” își repetă în fiecare zi Profetul, cuprins de febra visului său.”

Însă adevărul iese la iveală mai dureros decât și-ar fi putut imagina orice inelat, consecințele îi biciuiesc în față arătând cine e cine; privesc moartea cu ochii într-o neputință atroce fără a avea drept de apel. Puțini ajung să se salveze, iar cei ce totuși au norocul conștientizează că totul a fost un scenariu bine realizat de o minte bolnavă de putere. Curios e faptul că oriunde este o ierarhie, o poziționare fizică… chiar și la râme. Cine s-ar fi gândit?

„Profetul Tenebrelor” de Brunno Livadaru este o carte total diferită dar cărei îi prinzi gustul doar citind, pagină cu pagină. Autorul a dat fiecărui personaj-râmă o personalitate, calități umane cumva, astfel am putut să-mi croiesc o imagine a unei societăți defecte care nu e departe de cea văzută în fiecare zi; unde critica, bârfa, minciuna și manipularea sunt aici și acum. Aspectul descriptiv a fost dus la nivel de artă, nu mi-aș fi putut imagina vreodată că un autor ar putea despica firul în patru redându-mi flash-uri de imagini în care apar inelați mai lungi, mai grași, mai deformați, mai deștepți și mai puțin, visători și săpători cu sentimente și dorințe. Uneori îmi ziceam, doamne- ce imaginație. Pe cuvânt că mă uimea ineditul și aspectul de proiecție a textului pe pagină. „Profetul Tenebrelor” poate se va dovedi o carte nu pentru oricine dar pentru toți cei care ar putea ieși din zona de confort pentru a descoperi o comunitate subterană tenebră, oricând pregătită să mișune prin labirinturile pământului. Cartea o văd ca pe o provocare, iar punând și aspectul final pe cântar am ajuns la concluzia că de fapt nu suntem cu mult prea departe, pentru că unii încă se mai târăsc prin viață, mai rătăcesc prin întuneric și mai merg orbește fără o țintă anume doar mărșăluind după o voce ce le promite marea și sarea. Vă spun, cartea atrage prin unicitatea ei. Doar trebuie descoperită, cu răbdare, pe alocuri cu zâmbete și luată ca atare!

Citind-o pe Ioana Trif. Cartea „Întoarcerea vrăjitoarei. V-I”

Zilele acestea mi-au fost magice alături de o carte de excepție. M-am „rupt” de realitate și am pășit cu încredere într-o scriere plină de conținut, pe tărâmuri străjuite de vrăjitori, de regi neînfricați și prințese războinice. Minutele de lectură s-au transformat în ore iar clipele în niște efervescente stele ce mi-au dansat în fața ochilor un tablou al basmului nemărginit. Vedeam, simțeam și trăiam clipa alături de eroii cărții!

Cartea „Întoarcerea vrăjitoarei” de Ioana Trif s-a dovedit a fi o poveste cum demult nu am mai întâlnit. Volumul apărut de curând la editura Literpress Publishing mi-a deschis larg ușile pe un tărâm al descântecelor, a limbilor străvechi și a tuturor văzutelor și nevăzutelor, am descoperit binele și răul împletit cu neverosimilul dar și iubirea ce întrece vântul și gândul.

Pe niște pământuri în plin război un rege nou își face simțită prezența, unul care va pune capăt blestemelor, a curgerii de sânge și a declinului ce îi abate pe toți. Însă pentru Jargo anii de rugăciune la mănăstire și educația în credința lui Dumnezeu îl îmblânzesc iar aici trebuie sânge rece și o minte brici pentru a lupta cu o forță necunoscută care parcă răsare din umbră lăsând moarte și suferințe pe unde merge. Realitate în care nimerește o dată ce ajunge la curte îl descurajează, însă își găsește putere să înainteze; cu prieteni aproape și cu rugăciunea pe buze merge pas cu pas pe niște poteci presărate de o tainică energie ce-l sperie dar și-l fascinează totodată. Descoperă că tot ce i s-a ascuns vrea să iasă la iveală și tot ce a crezut ca fiind respins îi poate fi aliat, iar reîntoarcerea vrăjitoarei e unica soluție pentru ca viața să dăinuie, iubirea să propage lumină iar viitorul să fie peste ținuturi un izvor cu apă vie.

Trecut și prezent, azi și mâine, lumea oamenilor simpli și cea a zeităților, vrăjitoare frumoase cu suflete îngreunate și o umbră a răului ce vrea să renască în numele distrugerii, toate se reunesc pentru a crea sub ochii noștri un câmp al bătăliei în care nu vor fi câștigători deoarece prețul e mult prea mare. Vor fi iubiri fugare dar și emoții încărcate, vor fi redescoperiri și pasiuni greu de ținut în frâu, toate acestea înnodate cu un fir subțire a magiei sângelui, a posesivității și răzbunării a cărei sfârșit nu se vede. Și totuși în acest volum fiecare își primește răsplata, își găsește drumul și mai ales își dă libertate sufletului; aici am desprins printre file o poveste ca o căutare ce își ostoiește zbuciumul doar atunci când fiecare își așează piesa sa într-un puzzle mult prea complex. Doar finalul mi-a arătat că ce credeam a fi un sfârșit e doar un început…

Mai pot adăuga că aici printre cuvinte și emoții s-au format două cupluri, două iubiri nemuritoare care doar prin dragoste vor face ca pământurile lor regale să dăinuie. Cumva trădările și răutățile se așează ca un praf pus pe pământ iar ploaia îl va stinge fără a i se mai simți prezența, iar viața își va urma cursul ei. Poate spre uitare, sau poate spre ceva și mai tulburător decât le-a fost trecutul. Cine știe, cu puterea magiei e greu să te pui mai ales că întotdeauna e imprevizibilă! Cine știe…

Cartea „Întoarcerea vrăjitoarei” a fost un roman destul de pătrunzător care m-a captivat încă de la primele pagini, eroii s-au dovedit a fi ușor de îndrăgit iar firul epic destul de alert, fapt care a creat în mine o dorință de a citit și a tot citi. Mi-a plăcut lumea vrăjitoarelor, a magiei și a senzației că totul va fi bine. Am adorat iubirea ce s-a revărsat dintre file cât și dorințele celor implicați în a-și crea un … și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Volumul chiar dacă a fost presărat în tonuri întunecate ale trădărilor, urii și răzbunării, a blestemelor transmise peste veacuri așezământul textual a arătat că iubirea va trona. Azi, mâine și pe vecie!

Mie îmi revine sarcina să vă îndemn la lectură, ve-ți rămâne plăcut surprinși de această carte.

Citind-o pe Mihaela Anghel. Cartea „Tainele Timpului. Lumi pierdute”

Chiar de dimineață am încheiat ultimul capitol al unei minunate cărți ce mi-a deschis în timpul lecturii secretele lumii, a civilizației ce a fost făcută din lumină pentru stabilitatea divinății, și iubirea în forma unei curățenii purificatoare. Și spre deliciul meu și mai mult de atât.

Apărută de curând la Editura Petale Scrise cartea „Tainele Timpului. Lumi pierdute” scrisă de Mihaela Anghel m-a incitat încă de la primele pagini. Cu o narațiune alertă și o temă aleasă ce lasă loc de mister și intrigă povestea se așterne nici pe departe cum te aștepți, ba chiar ajungi să îți dezvolți acea stare de curiozitate pe parcurs de nu o mai poți ține în frâu. Fiecare stare prin care te trece lectura îți întărește convingerea că romanul este prevăzut să te facă dependent/ă de el, să te ațâțe și să îți cânte în ecouri acele superstiții și necunoscute care se dovedesc a fi o incursiunea în timp și spațiu departe de orizontul viziunilor noastre.

„Pietrele vii de pe teritoriul țării noastre veghează cu strășnicie la păstrarea intactă a spiritualității și credințelor strămoșești, facilitând, totodată, accesul către un spațiu neobișnuit și un timp… mai altfel.”

Îl avem ca erou principal pe Vasile Toma, inițial un copil rătăcit într-un sătuc pitoresc care e gazda unor pietre vii numite și trovanți. Acesta petrece zi de zi alături de ele într-un dialog telepatic pe care micul copil inițial îl privește ca pe o joacă, una neînțeleasă de cei adulți ca mai apoi să treacă drept un imbold de a studia mai departe această latură a ecosistemei devenind geolog. Viața sa e profund marcată de impactul pietrelor, toate intervențiile dar și ultima sa călătorie avută sub îndemnul lor pe când avea șapte ani face ca să se simtă străin în propria piele, parcă ar trăi pe alături neînțeles fiind de nimeni. Întrebările rămân fără răspuns iar nelămuririle îl fac tot mai înverșunat să caute. Toate însă se schimbă când se reîntoarce în satul lăsat în urmă, din nou simte chemarea, acea voce lăuntrică care îl îndeamnă să meargă să mai vadă pietrele. Revederea îl bulversează iar ce îi e dat să afle îl cutremură și mai mult, practic îl transpune într-o nouă viață, una care va răscoli începutul tuturor începuturilor.

O dată pătruns în lumea celor ce știu răspunsurile i se derulează ca într-un film o nouă formă de viață, una care se găsea în Lemuria și Altantida, două lumi ce se hrăneau energetic din lumină și pura noțiune de iubire până când forța și puterea a făcut diferența dintre cele două iar unele suflete s-au intersectat întratât de mult încând chemarea lor a trecut dincolo de toate legile universale pentru a împlini voia karmei de a așeza lucrurile într-o orânduire potrivită. Una care are motivarea de a împăca zbuciumul, de a calma spiritele trecute și a da continuitate prin regăsire.

Iar această regăsire poartă o grelime de neimaginat, una de a derula soarta unei mari Preotese pe nume Saray, mesagerul Iubirii Divine care poartă pe umeri o sarcină mare, acea de a păstra tainele nemuririi, cât și acele învățături sacre care nu trebuie să ajungă pe mâinele unor neinițiați. Agonia, noul dar și trădările se înfiripă parcă absorbind spațiul din jurul acesteia îndemnând-o să fie mai vigilentă, însă sfârșitul e iminent iar opțiunile prea puține. Însă ce știe aceasta e că un sfârșit nu e un final, iar o boare de speranță poate din nou reclădi iubirea, creația divină și slova Dumnezeiască.

Ce are în comun un om care nu se regăsește pe sine dintr-un timp prezent și o preoteasă dintr-o altă lume de mult dispărută auzită din legende vă îndemn să aflați; cert e că și eu am auzit cuvinte spuse pe jumătate de voce despre bolovani ce cresc, sau care își schimbă forma, despre oameni care au o energie aparte care îi îndeamnă să le vorbească, adevăr sau minciune nu am aflat adevărul nici până astăzi, însă cartea cumva mi-a amintit de acest aspect. Și am zâmbit contemplativ…

Cartea „Tainele Timpului. Lumi pierdute” s-a dovedit a fi o lectură de o energie plină de vitalitate. Tot misterul, pericolul, intriga dar și vibrațiile iubirii mi-au desenat un tablou în plină culoare. Am străbătut tărâmuri legendare și am palpat nefirescul ca fiind parte din tot ce s-a înfățișat în fața ochilor. Am îmbrățișat această lectură abandonându-mă în totalitate unei povești nu doar scrise bine dar și de o profunzime textuală irezistibilă. Recomand cartea acelor împătimiți de a se rupe de „acum” și de a pluti dincolo de timp și spațiu într-un loc al dinamismului sedimentat cu o acuratețe lăudabilă. Acolo unde spiritul e liber iar mintea deschisă să perceapă arhaicul!

Citind-o pe Irina Dumitru. Cartea „Ceața Albastră. Volumul 2”

Eu aş defini cartea ca pe o lucrare de vrăjitorie, din care ies tot soiul de imagini ce tulbură minţile şi modifică sufletele. Anatole France

Zilele trecute v-am vorbit despre o carte S.F. care pur și simplu m-a acaparat în întregime chiar dacă nu sunt mare fan cărților de acest gen, însă romanul „Ceața Albastră” mi-a demonstrat că uneori împletirea realului cu nefirescul poate fi tentantă atunci când o mână antrenată o înșiruiește pe foaie. Autoarea Irina Dumitru a făcut o „vrăjitorie” cu aceste volume în care am găsit nu doar o istorisire bine scrisă dar și acel mister ce nu te lasă până nu-l descoperi, acel miez de legendă și paradox al universalismului.

 „Privat de amintiri, David caută răspunsuri în ochii fetei care-i bântuie visele. În vremea aceasta, Maya plănuiește răzbunarea. Războiul este inevitabil și doar el mai poate schimba ceva.”

Dacă în primul volum ne sunt prezentate scenariile relatate în mare parte de David, volumul doi este împărțit, de el și ea, de Maya rebela care i-a cucerit inima, dar care acum îl crede un trădător, unul care a abandonat-o în cel mai nepotrivit moment dar și de David într-o manieră mai intimă, una care are menirea să zdruncine toată scriitura punând piesă cu piesă într-o mare de bucăți înșiruite haotic. Astfel aici îl vom găsi pe un David străin în propria-i piele, unul care are un gol ce îl sugrumă, iar unele incursiuni îi adeveresc temerile, ceva s-a întâmplat.

Pe de altă parte a baricadei Maya luptă pentru o cauză ce în speranță îi va reda libertatea mult dorită, însă totuși suferă, inima îi dictează iubire iar mintea lichidare. Simte că a fost folosită de David iar acest aspect nu-l poate trece cu vederea, însă o situație o face să-și alunge ranchiuna față de acesta ba chiar să o redirecționeze spre propria-i mamă, cea care i-a distrus visul la o iubire sinceră. Împrejurările însă sunt mult prea vitrege ca să-și plângă de milă, iar când într-un final printr-un miracol apare „el” și se simte din nou protejată de îmbrățișarea lui tot ce-a fost și ce urmează să vină i se pare mult prea așor avându-l aproape. Legătura puternică dintre David și Maya îi fac un întreg ce se caută, nici chiar serul uitării nu a putut sta în calea destinului.

O dată venit printre refugiați David află multe lucruri ce au avut lor printre ei, dar totodată este și mai înverșunat să pună punct invaziei Orionilor o dată și pentru totdeauna. Însă surprizele abia răsar iar gustul amar nu întârzie să apară. Noile descoperiri îl dezamăgesc profund pe acesta dar și constată adevăratele scopuri ale Orionilor și de ce au nevoie atât de avid de oameni. Întorsăturile apar la orice colț iar viața celor doi e mereu pusă la încercare, mai cu seamă atunci când apar personaje din umbră ce țintesc în cele mai sensibile locuri profitând la maxim de poziția avută, și totuși, aici fiecare își urmărește scopul, care și a cui este vă îndemn să aflați, eu am rămas încă cu multe întrebări, și cu tot atâtea necunoscute. Acest aspect e un lucru foarte bun atunci când citești o carte bine pusă la punct, nimic nu trebuie să se pună pe tavă, ba chiar trebuie să se lase o „ceață” albastră sau… peste text în nevoia de a mai reciti pentru a nu fi scăpat ceva.

Finalul cărții este unul trasat cu linii sângerii, un sfârșit care s-a dorit cu ardoare însă nepunând în calcul pierderile destul de însemnate. Regăsirile au avut menirea să îndulcească privirile celor doi tineri însă conștientizarea ce a venit ca un duș rece a îngreunat sufletele. Moartea și-a luat tributul dar și a marcat o filă din istorie amintind încă o dată cât de nuputincioși ne aflăm în fața unui eveniment prestabilit, fie că suntem oameni sau orioni, de pe Terra sau de pe o mică planetă din Constelația Orion.

Cartea „Ceața Albastră” s-a dovedit a fi un S.F. multilateral ce a cuprins două specii diferite și totuși asemănătoare, două entități într-o dezvoltare continuă dar și niște personalități de o complexitate universală. Ramificarea lecturii a facut din aceasta un punct vital ce s-a așeazat doar atunci când ultimul cuvânt a încheiat o pledoarie asupra a tot ce e uman și pierderile însoțite dar și iubirea. Cumva mi-am creat impresia că sacrificiul a fost punct de pornire din ambele dimensiuni, dar și armistițiu în fața noțiunii de pace. Volumul „Ceața Albastră” a fost mai mult decât o poveste ce m-a ținut captivă și pe care nu o puteam lăsa din mână, ci a fost o tornadă în care am fost prinsă alături de eroii principali, o revoltă, o furie, o dragoste și o emoție continuă. Două volume ce se completează și pe care vi le recomand din tot sufletul.

 IRINA DUMITRU CEAȚA ALBASTRĂ VOLUMUL CEAȚA ALBASTRĂ VOLUMUL2”

Citind-o pe Irina Dumitru. Cartea „Ceața Albastră. Volumul 1”

Ceea ce mă impresionează cu adevărat este o carte care, după ce ai terminat-o de citit, te face să-ţi doreşti ca autorul ei să fi fost un minunat prieten de-al tău, pe care să-l fi putut suna oricând îţi doreai. – J.D. Salinger

Cu acest citat am ținut să încep deoarece cartea recent citită de mine mă impulsionează să mă întâlnesc personal cu autoarea și să-i mulțumesc pentru acea lume fantastică construită cu o dibăcie aparte. Anume această poveste îmi întărește convingerea că autorii români contemporani au niște minți sclipitoare și viziuni largi ce merită descoperiți, și lăudați. Pe această notă vreau să vă prezint cartea „Ceața Albastră” de Irina Dumitru, o distopie S.F. care m-a ținut captivă printre pagini zguduindu-mi percepția mea asupra cărților fantasy.

„Într-o lume utopică, orionii, extratereștrii sosiți pe Terra din Constelația Orion, veghează la menținerea păcii. Fiecare ființă conlucrează în regimul politic numit universalism, unde oamenii sunt monitorizați în permanență prin intermediul unui cip implantat.”

Povestea ne întâmpină cu descrierea unui tânăr doctor pe nume David, un hibrid jumătate om – jumătate orion ce este între două extreme, mereu în căutarea sensului; astfel acesta când este răpit de o rebelă orbește pășește într-o lume în care se lasă purtat fără a pune rezistență. Prezența eletrizantă a tinerei Maya dar și situația în sine îl fac pe cât de curios tot pe atât de mai aproape de latura sa omenească, aceea de a pune întrebări, de a răscoli totul de la origini.

„Atunci când au venit din constelația Orion, acum patruzeci de ani, Ei au promis mântuirea. Nu existam pe vremea aceea, dar tata mi-a povestit cum privea fascinat cerul. „E prea mare Dumnezeu ca să ne fi creat doar pe noi!” tot zicea el. Inițial, a crezut că sunt arhanghelii Domnului. (…)”

Viața lui David totuși ni se prezintă destul de complex, cu un bunic înțelept și un tată despre care mai nimic nu cunoaște, cu o mamă sosită de pe Constelația Orion, o prezență impunătoare și de cercetare continuă acesta a crescut într-o confuzie totală care în ani a lăsat un gol lăuntric. Această lipsă însă începe să se umple o dată nimerit în zona oamenilor, acelor rătăciți ce fug de strictețea Orionilor, figuri parcă cunoscute dintr-o copilărie îndepărtată. Refugiul în care este adus este un loc departe de cel obișnuit de sine, unde iarba e deasă, unde se aud oile iar ecoul pașilor scutură roua de dimineață. Însă pe cât de euforică nu ar fi starea lui simplul motiv că e luat cu forța din spital și pus să opereze pe mama Mayei în condiții destul de barbare îl umplu de iritare. Indignarea și mai ales repulsia simțită de la fiecare ce îi iese în cale îl deznădăjduiesc însă atracția ce se țese în jurul lui și a tinerei rebele îl fac să scoată ce e mai bun din el, chiar și acel secret dus cu sine.

Înaintând pagină cu pagină parcă am dezvălui un mister și totuși am rămas cu senzația că …adevărul este undeva acolo, bine ascuns de ochii mei. Și chiar a lui David, deoarece el vag află de anumite lucruri în care se bagă fără a realiza consecințele, fără a palpa pericolele și persoanele ce pot lovi din umbră. Și totuși instinctele lui și mai ales ceața albastră îl direcționează, îi deschid o nouă viziune a trecutului, prezentului și viitorului.

Stranietatea lucrurilor ce se descoperă în carte fac din această lectură una destul de atractivă, iar împletirea de real și fantastic au ținut fixă privirea mea asupra acestei cărți dorind parcă să le dezleg eu misterele, redându-le o libertate mult dorită. Iar finalul s-a dovedit extrem de bine pus la punct, cu o bruscă întorsătură menită să facă trecerea de la volumul întâi la cel de-al doilea în care sper ca toate piesele să se așeze la locul lor, neașteptatul să fie potolit iar iubirea să-și găsească calea.

Cartea „Ceața Albastră” este un roman care te cucerește în mod iremediabil. O lectură magică și o abordare îndrăzneață din partea autoarei care lasă atât loc de contemplare dar și o dorință arzătoare de, „mai vreau”. Cartea m-a captivat încă de la început și a continuat să mă uimească pe măsură ce înaintam, astfel o nouă lume ni se deschide în față și trebuie neapărat descoperită și luată ca atare. Vă mai pot spune doar că am în cap un milion de scenarii de ce va urma și că stau cu sufletul la gură de cum vor decurge lucrurile, pentru că finalul nici pe departe nu e un sfârșit…

Recomand cu drag cartea!

„Pacea universală era ceva mult visat în trecut, dar pe care Ei au înfăptuit-o. Ultimul război a fost cel biologic din 2020, când panica i-a transformat pe oameni în ființe solitare. Era nevoie ca cineva să orienteze umanitatea spre a gândi ca o unitate.”

Citind-o pe Olga Menai. Cartea „Poarta iadului”

Olga Menai s-a născut în data de 29 iulie 1990, a crescut într-un sat de lipoveni din județul Constanța. Aceasta menționează: „Am început să cochetez cu poezia pe la vârsta de 13 ani, însă, abia la 24 de ani, în 2014, am publicat primul meu volum de poezii, „Suflet dat la schimb”. De atunci, am continuat să scriu și să public poezie, dar și proză. Ceea ce mă inspiră este viața, în egală în care scrisul este metoda mea de vindecare.”

Recent am citit cartea „Copilul cu buză de iepure” semnată de Olga Menai, o carte ce m-a răscolit până în adâncurile sufletului meu, o poveste ce mi-a arătat durerile nemărginite dar și viziunile noastre limitative într-o societate care ar trebui să ne fie prietenă. Astăzi însă vreau să vă vorbesc despre cartea „Poarta iadului” tot de această autoare cu un har aparte ce mi-a conturat un alt gen literar cât și o altfel de orânduire sciitorească. Pe lângă faptul că s-a dovedit a fi un urban-fantasy destul de accelerat această carte a fost de un suspans acaparator menit să mă fiarbă la foc mic.

O poveste în care nimic nu este așa cum pare...

Ar putea fi o imagine cu carte

Avem ca eroine pe două surori ce trec printr-o tragică pierdere, acestea își deplâng moartea accidentală a părinților săi. Tess și Marisya încearcă să țină totul sub control însă durerea pune stăpânire pe ele, mai ales că Tess în nefericitul accident și-a pierdut și logodnicul. Cum o nenorocire nu vine niciodată singură una peste alta fiecare dintre surori încearcă fie să-și țină în frâu puterile vrăjitorești dezicându-se de ele, fie exploatându-le neîncetat fără acel iz al pericolului, însă soarta are planuri pentru fiecare mai ales că în casa familiei Bosco se instalează mătușile din linia mamei care sunt din Clanul Vulturului, adepții magiei binelui. Acestea vin atât pentru a deplânge tragedia dar totodată pentru a avea grijă de Marisya, Aleasa care s-a născut în familia lor pentru a fi acea care poate folosi piatra vieții și a morții. Două forțe care dacă nimeresc pe mâini străine ajung să fie nimicitoare.

Pe cât e de Tess cu picioarele pe pământ pe atât e Marisya de înverșunată pe lume, pe soartă și pe faptul că mereu cineva le ascunde ceva, iar secretele întradevăr nu sunt puține pe linia familiei lor. Părinții au încercat să le țină departe de lumea vrăjitoarelor și a magiei însă curiozitatea mereu a trasat semne de întrebare, și doar cei isteți au prins firul corectitudinii, și nu a fost tânăra noastră rebelă. Cu o atititudine tipic adolescentină Marisya ajunge să fie manipulată, iar direcția în care merge nu este nici pe departe una corectă, doar realizând sub ochii proprii pierderea ce era s-o săvârșească aceasta își face alegerea. Însă gustul amar persistă. Și înțelege într-un final, ce e mort, mort trebuie să rămână.

Dacă a fost cu adevărat un accident moartea părinților. Dacă au putut aceștia să le ferească pe fetele lor de nenorocirea de a deschide porțile iadului, sau dacă le-au pregătit suficient să țină piept altor clanuri vrăjitorești ce s-au păstrat de-a lungul anilor vă îndemn să aflați, pot doar să vă spun că răul i-a chipul binelui și binele înbracă straiele inocenței doar pentru a-și atinge scopul. Și fie ea magie neagră sau albă totul în această lume supranaturală are un preț, care va fi cel pe care-l vor plăti fetele familiei Bosco vă provoc să lecturați această fantastică poveste în care sacrificiul e scris în sânge, în care pierderile se întretaie cu regăsirile iar după vuietul întunecimii vine cea mai călăuzitoare zi.

Cartea „Poarta iadului” a fost o lectură accelerată la propriu care nu mi-a dat nici un pic de respiro. Am plonjat într-o acțiune ce a fost într-un crescendo cutremurător, am palpat suferința fetelor dar am și trăit aventura lor cot la cot, le-am admirat curajul dar și încăpățânarea venită din sângele lor fierbinte de vrăjitoare. Povestea am ales-o special pentru această perioadă din apropierea Halloween-ului pentru a reîntregi tabloul de fantasy cu cel al goticului ambiental. Și nu am dat greș, am primit o adevărată plăcere iar pentru asta un mare mulțumesc autoarei.

Recomand cu căldură cartea!