Citindu-l pe Vlad Țolan. Cartea „Personal Demons”

Este întotdeauna o mare bucurie să descopăr autori români contemporani care au un dar de a scrie ce te lasă fără cuvinte, astfel, Vlad Țolea a fost o surpriză plăcută uimindu-mă încă de la primele pagini. Pentru acest articol scriitorul menționează: „Mi-am publicat primul roman, „Cavalerul Leu”, la 18 ani, în 2017. Totuși, din cauza unor problema cu editurile, carte a ieșit în 3 ediții, a treia și ultima în 2021. Mai apoi, în același an, am publicat două volume de texte – poeme și proze scurte, respectiv „Șase și Cinci sute de kilometri”. Cea mai nouă apariție este „Personal demons”, cartea de față. În ceea ce privește alte cărți terminate, ne uităm la continuarea primului meu roman, intitulat „Lud”, a doua parte din acea serie fantasy. Mai am gata două proze scurte: „Haos”, cu texte scrise în principiu la persoana I, care surprind un POV al eului creator și o antologie de short story-uri horror și creepypasta-uri, pentru care momentan nu am un titlu. Ultimele două cărți pe care le-am terminat sunt „The Wolf must stay inside” și „Metastaze”; a doua conține poeme fără semne de punctuație, fiind, cred eu, prima mea carte cu poezii propriu-zise. Cu toate acestea, urmatoarea carte pe care aș vrea să o public este „Hooman”, un scurt roman despre cățelușa mea; momentan este în lucru, va fi o carte destul de cute, despre experiențele mele cele mai frumoase sau amuzante alături de ea. Va fi și prima carte în care vor exista poze. Cât despre alte proiecte în curs, există o gramadă, de la proze scurte la fantasy și horror sau thriller. Cu privire la întrebarea: ce m-a provocat să scriu „Personal demons”… ei bine, îmi este destul de greu să spun exact despre ce este personal demons, întrucât între paginile acestei cărți se regăsesc o grămadă de situații, o mulțime de oameni și tot atâtea idei și lecții. Aș putea spune, cred că, este vorba despre mine de atunci, despre eul meu care scria acele rânduri, își punea gândurile pe foaie și dădea viață fiecărei experiențe. Este, în aceeași măsură, despre felul în care acest eu resimțea și reacționa cu lumea din jurul lui. Also, o mare parte din self-ul de atunci se regăsește și în prezent, sunt sigur, pentru că la fiecare editare și recitire a cărții aveam un sentiment de deja vu, o familiaritate pe cât de toxică, pe atât de comforting.”

Când sufletul dă pe dinafară ce face un scriitor?… își scoate cuvintele din tatuajul inimii și se dezlănțuie ca o furtună și scrie, erupe ca un vulcan într-o nebunie de litere și se lasă purtat de valul euforiei prin slove și nu face nici măcar un respiro până nu se lasă cu acel punct final. Și totuși, încă mai vrea să scrie, să rescrie, să corecteze și să retușeze ca un artist opera sa… și nu pentru mine sau tine, ci pentru ca muza să-i fie împăcată. Pentru că eu, tu și alții pleacă…se fac uitați, însă cu ea, muza rămâne alături în cele mai singuratice zile, dar mai ales nopți. Astfel, ca un căutător de liniște și mai ales de radicalitate autorul Vlad Țolan îmbină toată stările lăuntrice într-un volum altfel care reîntregește toate forțele naturii pentru a zgudui privirea cititorului de rând, pentru a-l face să-și analizele viața … dar și proprii demoni.

„Îmi era frică de ei, inițial. Eram terifiat. My personal demons. Ai mei, doar ai mei. Până la acea întâlnire, până la prima discuție cu ei. Discuție, nu ceartă. Discuție, nu dezbatere. Discuție, nu monolog. Unde am ascultat ca să înțeleg, nu ca să-mi aștept rândul. Nu știu ce m-aș face fără ei. Și ei n-ar exista fără mine. (…)”

Într-o formă de proză care se metamorfozează într-o poezie, o unduitură de vers care ia conturul unei exprimări pierdute parcă pe gânduri, o scriere care parcă ia amploarea unei trăiri lăuntrice cartea, „Personal Demons” a însemnat trăirea unei clipe. Dacă unele cărți se lasă parcurse ușor și jucăuș, scrierea lui Vlad e o introspecție ce nu se lasă citită fără ca textul să se așeze, fără ca cuvintele să nu pătrundă acolo unde doar voia lor o cere, e lucrarea care se strigă uneori cât te ține vocea iar alte ori lasă loc de contemplare. Și vă spun cu sinceritate, nu e ușor să pătrunzi în universul intim al unui autor fără să-i tulburui liniștea, nu e pe alocuri comod să-i surprinzi intimitatea ca apoi să ieși nevăzut dintr-o lume pe care acel scriitor visător o vrea doar pentru el… sau poate pentru o mână de oameni care îi împărtășă viziunea. Și totuși, eu cu timiditate am luat de la întreg text toată chintesența care a fost compusă din glasul puternic al unui suflet ce se vrea înțeles, și nu de mine sau de alții, ci de sine într-un dialog cu proprii demoni într-o viață în care fiecare e o umbră într-o mare de oameni. Și am preluat mesaj după mesaj, semnificație după semnificație și când am râs timid, când am dat din cap a înțelegere iar alte ori parcă textul suna a ecou dintr-un déjà-vu întârziat.

„Îi era dor să se simtă ascultat, să simtă că ideile lui trec de barierele de ignoranța ale oamenilor.
Îi era dor de el însuși. Se pierduse.
Iar astfel, pierduse tot.”

Cartea „Personal Demons” a fost o luptă continuă, fie cu propria ființă fie cu fantasmele trimise să încețoșeze mintea. Autorul m-a făcut o fină observatoare a tot ce mi s-a înșirat în rânduri scrise cu râvnă, și am prins acel oftat al unor cuvinte de dor, cu critică fluidă, dar și cu iubire. Natura scrierii lui Vlad Țolan este una furtunoasă, dacă unele mici frânturi te liniștesc, altele te zdruncină, te bulversează ba chiar unele îți stârnesc revolte. Unele te fac să privește peste toate momentele proprii iar altele se lasă cu întrebări… a fi sau a nu fi? Confuzie sau privirea largă a unei vieți fără cortină? E negură sau doar lipsa noastră de introspecție? E viața grea sau doar e greu să trecem prin ea? Astfel, într-un tempou agale am parcurs o scriere altfel, nu e roman dar nici proză, parcă e proză dar se lasă cu poezie, nu e nici poezie ci mai mult o erupere a unui suflet încărcat de cuvinte ce vrea să scrie. Poate pentru a fi citit, sau poate pentru eliberare… cert e că, parcursul acestei cărți mi-a plăcut, revolta prin cuvinte parcă și acum îmi vuiește prin minte ca o voce ce mi s-a instalat acolo. „Personal Demons” este asemeni unei convorbiri, o scriere ce se axează pe o apropiere din punct de vedere sufletesc pentru autor de proprii demoni; e despre curajul de a discuta mult, interminabil, până te prinde dimineață și totuși încă vorbești, îți eliberezi sufletul de temeri și angoase, de frustrăile trecerii dar și de viziunile unui viitor mult prea îndepărtat. E o carte ca un exercițiu, sau un jurnal în care pas cu pas figurile prind contur, iar pacea lăuntrică se sedimentează pentru a da naștere unei noi palete de culori! Recomand cu drag cartea, eu am rămas încântată de profunzimea sa.

Citindu-l pe Christoph Elbern. Cartea „Ucigașul din port”

Christoph Elbern, născut în 1960, a studiat germană și engleză și a lucrat mult timp ca jurnalist. A activat în poziții de conducere în diverse reviste – printre altele „Prinz” și „TV Movie”. Din 2010 conduce o agenție de comunicare corporativă în Kassel. Autorul a publicat deja numeroase romane polițiste sub pseudonimul Klaas Kroon. Anul 2022 însă îi aduce un nou roman istoric semnat chiar cu numele propriu; astfel „Ucigașul din port” devine prima carte dintr-o serie ce îi va purta semnătura fără jumătăți de măsură. Și nu doar aceasta, seria va fi un lanț de scrieri ce îl va avea ca protagonist pe bacteriologul Carl-Jakob Melcher, cel care va fi în epicentrul evenimentelor.

În romanul său „Ucigașul din port”, Christoph Elbern povestește despre un Hamburg al anilor 1904, despre perioada conflictelor dintre burghezie și proletariat dar și despre dezvoltarea ulterioară a criminalității. Dar în special se pune accent cum totul scapă de sub control în oraș iar un șir de morți arată că pericolul e undeva acolo. Că trecutul te poate ajunge din urmă, dar și că cea mai inocentă față poate să se transforme într-o nălucă hilară.

Întuneric. Teamă. Moarte.

Într-o perioadă din istorie destul de sensibilă Hamburgul se confruntă cu o situație fără precedent. Orașul este în tumult. Panica ia amploare atunci când în port, mai mulți bărbați sunt găsiți omorâți cu cruzime și marcați cu un semn ciudat sculptat în frunte. Poliția e în culmea delirului, iar atunci când Martin Bucher analizează o victimă observă niște semne dubioase ce ar însemna din rău în catastrofă, astfel acesta îl apelează pe fostul său coleg bacteriolog Carl-Jakob Melcher pentru a adeveri sau infirma unele teorii. Frica se confirmă, una dintre victime a contractat holeră, de unde?… și de la cine e un mister, însă de aici se țese o pânză destul de ramificată care îl are ca protagonist pe Carl-Jakob Melcher. Atmosfera se umbrește atunci când numărul de victime crește iar îndrăzneala ucigașului este ca o sfidare a organelor de ordine. Însă, ca doi „detectivi practicanți” Carl-Jakob Melcher și prietenul său polițist Martin Bucher îl caută pe criminal cu o râvnă aparte parcă de acest fapt ar conta chiar viața lor proprie. Detaliile prind contur, dezvăluirile unor martori îi îndreaptă către negustorii bogați, escroci de la drumul mare dar și revoluționari, figuri ce au răscolit cete de oameni pregătiți să înfrunte sistemul. Însă în drumul lor dau peste o suspiciune înspăimântătoare care lasă un gust amar, Carl-Jakob înțelege mai mult ca niciodată că a fost folosit într-un plan bine ticluit. De cine și de ce vă las pe voi să aflați. Cert e că, nimeni și nimic nu i-a pregătit pe cei doi camarazi de anchetă de finalul acestei aventuri, însă fiecare personaj în parte a învățat o lecție, fie cea de supraviețuire, fie acea care le-a deschis ochii la micile detalii ce fac diferența. Mai ales într-un moment în care mintea e confuză iar sentimentele nu lasă loc lucidității. Toate asezonate cu izul pericolului, cu cel a trecutului scoțos dar și a motivelor purtate dincolo de rațiune.

„Ucigașul din port” de Christoph Elbern a fost un roman cu o încărcătură aparte, acesta m-a atras încă de la început prin titlul sugestiv, care m-a făcut curioasă cu privire la conținutul său. Apoi ce am descoperit printre pagini a fost cu mult peste așteptările mele, tematica abordată de autor este aspră, dură și reflectă o societate găunoasă care își poartă pașii murdari peste tot împânzind glasul politic până în pânzele albe. Iar consecințele nu întârzie să apară, răzbunarea are tâișul ascuțit și privirea macabră. Și nu se știe dacă are început sau sfârșit. „Ucigașul din port” e acel tip de lectură care subliniază ideea cum un simplu om poate la un moment dat, în urma unor circumstanțe, să își schimbe felul de a fi și de a vedea lumea cu totul radical, să își redirecționeze toată puterea într-un punct toxic și să ia după sine vieți fără a avea remușcări. E cartea în care umanitatea se disecă în mii de bucați până a se ajunge să nu se mai găsească, rămânând doar acel abis al fricii, neznădejdii, întunecimii dar și a neputinței. Dacă aveți întrebări, cum?, de ce? sau în urma la ce?… vă îndemn la lectură, cartea „Ucigașul din port” are toate răspunsurile.

Citind-o pe Carola Lovering. Cartea „Obsesie”

Carola Lovering este autoarea romanelor „Tell Me Lies”, „Too Good to Be True” și „Can’t Look Away”. Ea este absolventă a Colegiului Colorado, iar munca ei a apărut în New York Magazine (The Cut), Marie Claire, W Magazine, National Geographic, Outside și Yoga Journal, printre alte publicații. Romanul ei, Tell Me Lies, a fost adaptat într-un serial de televiziune pentru Hulu. Ea locuiește în Connecticut cu soțul ei și cei doi copii mici.

Datorită Editurii Niculescu am avut ocazia să citesc noua carte a autoarei Carola Lovering „Obsesie” (Can’t Look Away), ce am avut de descoperit printre pagini a fost mult peste așteptările mele. Intriga împletită cu o dragoste profundă a dat textului un conținut complex care a prins încă de la primele pagini. Carola Lovering ne oferă atât de multe în acest roman, de la pasiune la dezlănțuirea deznădejdii, de la nopți pline de mângâieri la dezolanța singurătății ce taie din suflet, de la agonie la extaz… totul condimentat cu speranțe, vise efemere dar și incertitudinea ce a plutit deasupra acțiunii. O carte ca o furtună ce vine să-ți spulbere liniștea, acaparând timpul ca o obsesie.

„În momentul în care ochii lui Jake i-au străpuns privirea, Molly a simțit în mod subconștient, într-un cotlon ascuns al inimii, că viața ei avea să se schimbe pentru totdeauna. „

Cartea ne aduce în față povestea tinerei Molly Diamond, în vârstă de douăzeci și trei de ani, o visătoare care dorește pe ascuns să devină scriitoare. Viața ei se schimbă radical atunci când într-o noapte la un concert în East Williamsburg, ea îi întâlnește privirea solistului, Jake Danner. Dintr-o singură clipă, dintr-o singură conexiune Molly și Jake se îndrăgostesc profund fără drept de apel, fără a-și da măcar seama că uneori dragostea poate avea două fețe. Iubirea lor se consumă lent însă e departe de a fi perfectă. Trecutul lui îl urmărește din umbră, dar și acea stare de vedetă ce îl presoară cu o poleială ce-l scoate din responsabilitatea unui iubit dornic de acea care îl așteptă cuminte acasă. Și totuși, Jake o surprinde pe Molly cu un cântec pentru ea și despre dragostea lor, o baladă care îi aduce succesul, dar și un pas mai aproape de secătuirea apropierii lor. Lunile, anii trec pe lângă ei, iar Molly realizează că Jake se transformă în tatăl ei, mereu absent, mereu cu gândul departe, mereu rupt de realitate, oare ea îl poate accepta așa? Ironia face ca depărtarea și concertele lui Jake să o facă pe Molly să-și pună în balanță emoțiile, dar și alegerile viitoare iar când în viața ei apare Hunter parcă totul e mai lucid ca niciodată. Și alege, acea decizie ce îi vine din adâncul sufletului și pe care o vede ca pe o portiță din negura întunecată a zilelor petrecute în agonie proprie. Și se simte liberă și înconjurată de un calm mult râvnit!

După multe schimbări și cărări bătătorite soarta sau acea obsesie greu de controlat îi aduce în același loc pe eroii cărții după câțiva ani buni, pe o Molly mai frământată de griji, pe un Jake mai rătăcit în propriile deziluzii, pe Hunter dar și acea care s-a jucat cu emoțiile tututor, Sabrina. Molly este fericită în căsnicia sa cu Hunter, ia fiica lor de cinci ani, Stella îndulcește traiul lor. Însă o dată cu apariția noilor „vecini” viața le este dată peste cap. Din nou se răscolește trecutul, iarăși se întrevăd lacrimi dar și o dezlânțuire de evenimente ce m-au ținut cu sufletul la gură. O dată zarurile aruncate jocul devine dur; secretele sunt pe cale să iasă la iveală. Sentimentele nerezolvate sunt pe cale să se reverse iar confruntările sunt din ce în ce mai avide. Și un lucru e clar, viața nimănui nu va mai fi la fel după aflarea adevărului!

Cartea „Obsesie” de Carola Lovering a fost o călătoie plăcută pentru mine. Pe lângă răsturnările de situație am surprins un limbaj și o formulare bine conturată care a adus lecturării acestei cărți o plăcere „cititorească”. Cartea s-a dovedit a fi pe cât de dramatică și romantică tot pe atât de alertă prin intriga ascuțită și acea obsesie dusă până în pânzele albe chiar și după ani. A fost o poveste plină de suspans și cu un iz de psihologie atunci când toxicitatea atingea cote maxime. Am apreciat finalitatea cea în care Sabrina a depășit atașamentul său bolnav pentru Jake și pornirea sa violentă îndreptată către Molly dar și alegerile făcute de eroina cărții. Totul a fost o explozie de emoții, de validare a acțiunilor dar și a dorinței de a mai exista o a doua șansă. Toate în ansamblu au făcut din această lectură o operă bine închegată și pregătită să absoarbe privirea și atenția cititorului. Să uimească integral și să țină cu sufletul la gură orice privire curioasă. Recomand cu drag acest thriller de dragoste deosebit, o să primiți o adevărată plăcere citindu-l!

Citind-o pe Teodora Vescan. Cartea „Despre morți numai de bine!”

Teodora Vescan a fost la cursuri de creative writing pe când avea 15 ani, iar la 16 a urmat cursurile de scenariu/regie/producție de film susținute de scenarista și regizoarea Iulia Rugină. Teodora Vescan a studiat la profil de filologie la Hyperion, acum este studentă la psihologie la facultatea Titu Maiorescu. În momentul de față scrie continuarea cărții „Despre Morți Numai de Bine” și este redactor la Underdog Station tv. Acesteia îi plac festivalurile și concertele de metal, factorul imprevizibil al vieții și cinematografia, pentru acest articol Teodora subliniază: „sper ca într-o zi să reușesc să regizez filme și seriale bazate pe propriile mele cărți.”

Autoarea menționează despre cartea „Despre morți numai de bine”: „Povestea a început de la o serie de înmormântări din Oltenia la care am participat când eram mică și m-au marcat. Mulți ani mai târziu, când aveam 15 ani și eram la un curs de creative writing ne-au pus să scriem cum s-ar cunoaște în mod interesant doi oameni. Asta a fost tema. Și atunci mi-am imaginat cum ar fi fost să cunosc pe cineva la o înmormântare, cineva cu care să pot comenta precum Beavis și Butthead cât de teatralist decurge totul încât dă în penibil.”

„Moartea e onestă. Necenzurată. Sălbatică. Nu are gratiile puse de convențiile vieții.”

Cartea unește două suflete rătăcite în cel mai lugubru mod, moartea le este aliat într-o descoperire de sine care îi aduce într-o stare de conectare adolescentină plină de curiozitate dar și zvâcnire scriitorească într-o lume a celor neînțelese. Ironia face ca aceste suflete să se strige mut chiar la o înmormântare în care banalul situației îi apropie dându-le impulși de … va urma. Astfel, timida Mina îl întâlnește pe Cristi, un „cunoscător” în ale vieții de care se prinde cu un fir invizibil al sorții într-un joc în care destinul sau cine știe ce forțe îi aduce într-un centru al evenimentelor ce se vor înșirui febril parcă din teama de a nu se lăsa ceva în urmă. Pas cu pas ni se va arăta latura sălbatică a fetei cât și cea îmblânzită a lui Cristi; două firi diferite ce vor avea aceeași pornire către nemurire, către fascinația liniei finale ale vieții. Ea cu dorința înrădăcinată în inimă de a scrie despre moarte, el cu noțiunea zilei de mâine într-o poticnire de petreceri, certuri și lume pestriță. Pas cu pas cei doi își scriu povestea, inițial timid și la văpaia unei lumânări ca apoi să se ajungă într-o dezlănțuire trupească rebelă.

Însă gustul amar nu întârzie să apară, versiuni, preconcepții și o despărțire ce are un final mult prea abrupt se întrezărește … iar viața arată că uneori bate filmul. Dur. Fulgerător. În bătaie de joc. Eroii cărții ajung să fie prinși într-o furtună de momente, stări și evenimente ce le va zdruncina soarta din temelii. Se vor maturiza văzând cu ochii, se vor mula după bătaia vântului și vor accepta înfrângerea dar și emoția unei flăcări ale iubirii. Dar și cea a sfârșitului rupt din context. Unul limitat de mintea unor oameni ce văd jocul vieții dintr-un singur unghi.

Iureșul de trăiri va fi intens ca și toată povestea, cuvintele se vor lega unele de altele într-un text plin de descrieri ce vor avea menirea să țină cititorul prins între pagini. Sumbrul cât și moartea în sine vor fi punctul în jurul căruia se va țese o pânză din care eroii vor desprinde firele experienței; și vor descoperi ziua și noaptea în toate tonurile și se vor alipi unor filosofii ce îi vor rupe de acea bulă formată din comoditate, ea va face pași în a-și redobândi libertatea, el în direcția ei – pentru că în ea vede schimbarea.

„Despre morți numai de bine” s-a dovedit a fi o carte-provocare, cu o acțiune întortocheată cât și cu o temă total diferită de ceea ce citesc, aceasta a captat curiozitatea mea anume prin originalitatea subiectului. E cartea momentului de azi și de mâine, e despre cea fost și ce va fi, și de ce nu- e filosofia actualului într-o lume în care perfectul e imperfect. E cartea ce stârnește imaginația dar și te face să te revezi dintr-o altă perspectivă, una raportată la mediul din care faci parte. Și nu numai. E scrierea ce conturează moartea într-o formă bizară, dar și viața într-o formulă de anecdotă placată cu o mască a banalului cotidian. E cartea pe care o recomand cu drag!

Citind-o pe Issabela Cotelin. Cartea „Procesul Margaretelor”

Issabela Cotelin este născută pe 27 aprilie 1968, în Galați, absolventă a Colegiului Național Iulia Hașdeu și a Facultății de Limbi și Literaturi Străine – Universitatea București.

A debutat publicistic cu versuri în revista Restituiri nr. 16 din decembrie 2017, după care i-au apărut poezii și proză scurtă în antologiile Anotimpuri, Pandemi(c)a (Betta, 2020), Albumul poeziei (Agora artelor, volumul 1, 2020), Antologie de… pandemie (Amanda Edit, 2020), Nuanțe de piper și ciocolată (Siono literar, 2020), Toamna metaforelor (ASPRA, 2020), Vis cu Nichita (vol. XIII, Rocart, 2020), Primăvara se numără prozele (Inspirescu, 2021), Antologia prieteniei și altele. A mai publicat texte în revistele Astralis, Contraste Culturale, Convorbiri literar-artistice, Agora Artelor, Arena Literară, Boema, platforma culturală Timpul Bruxelles.

A debutat editorial cu volumul „Macii sunt întotdeauna roșii”, la editura File de lumină, 2020, urmat de romanul „Ehmeya”, la editura Astralis, 2021, apoi surpinde cu o nouă carte, „În exil printre oameni”, la Editura Rafet, 2021. Anul 2022 îi aduce autoarei o nouă capodoperă la Editura SIONO cu un titlu absolut sunător, „Procesul Margaretelor”, un roman ce m-a cutremurat prin profunzimea lui.

„(…) De ce căutarea iubirii e considerată moft, când ar trebui să fie cheia vieții noastre?”

Cartea ne întâmpină cu o dezvăluire către judecător, jurați și instanță a unei femei ce prinde să-și depene povestea într-un fir al narațiunii răscolitoare, una care scoate la iveală emoțiile în toată paleta de culori. E povestea Iuliei care încearcă să se regăsească pe sine într-o relație ce prinde hotarele rutinei, într-un mediu în care presiunea trasează linii fixe ce sunt mult prea apăsătoare; e povestea sufletului ce se rătăcește pe drumul cunoașterii ca apoi să se redeschidă prin noi descoperiri ce dau frâu liber acelei femei care se prețuiește și merge cot la cot cu viața. Dar până la această răbufnire firească o găsim pe Iulia Apostol într-o ipostază a femeii ce nu poate da naștere, o ea ce își poartă depresia ca pe o mantie a declinului ce o constrânge să fie o umbră a zilelor până mintea, sau sufletul… sau cine știe, destinul i-l scoate în cale pe „El”, bărbatul ce se perindă prin zilele ei semeni unei fantasme gata să o completeze, să o facă să se simtă ocrotită dar totodată o împinge în brațele soțului, omul ce a uitat că ea are nevoie avidă dă el. Astfel, cu pași mici tânăra noastră descoperă că viața ei capătă culoare iar ceea ce îi este predestinat se va înfăptui, chiar dacă mintea îi joacă scenarii, chiar dacă căutările o duc undeva unde inima strigă; chiar dacă uneori când pierde de fapt ea câștigă.

„Procesul Margaretelor” e cartea contrastelor, a realității îmbrăcată în fantasmagorie, dar și a iubirii ce se redescoperă în ani într-un context al schimbărilor venite din interior. E cartea ce se vrea citită în liniște dar și în deplină seninătate pentru a i se da acea importanță cuvenită; deoarece iubirea crează punți între cea fost și ce va fi, între ce a trecut și ce va urma să fie ca efect al unor alegeri menite să întoarcă foaia destinului. E cartea în care inima de femeie e laitmotivul ce întrunește două planuri paralele importante, două axe ce se vor intersecta într-un anumit punct ce va fi definitoriu pentru Iulia, acea tânără ce se va apleca mereu să culeagă o margaretă de jos în nevoia de a o proteja, ce se va opri să admire copii din parc dar și banca pe care se va așeza. E cartea etapelor ce se vor depune ca niște straturi de înțelepciuni, fioruri și înțelesuri nu însă fără a face jertfe în numele cunoașterii de sine.

„Procesul Margaretelor” este un roman plin de trăiri ce transmite emoţia în starea ei pură. E acel tip de lectură ce te lasă să te pierzi în propriile gânduri contemplând acele secvențe în care eroii cărții se perindă printre file în căutarea viselor de-o viaţă. În acelaşi timp, este o carte despre luptă, iubire de viaţă şi încercarea de a răzbate chiar şi dincolo de pierderea legăturii dintre realitate și închipuire. O carte pe care o recomand cu toată plăcerea!