Citind-o pe Beatrice Seres. Cartea „Sindromul Yarmilla”

Zilele trecute am finisat o carte căreia îi atribui următorul citat: „Unele cărți trebuie gustate, altele devorate, dar numai unele trebuie mestecate și digerate în întregime” (Sir Francis Bacon). De ce acest citat?… ei bine, pentru că minunatul thriller „Sindromul Yarmilla” scris de Beatrice Seres nu doar că te lasă să-l pătrunzi ci te afundă cu mintea într-un labirint al necunoscutelor, și vrei parcă să-l străbați mai rapid, și totuși, o iei pas cu pas într-un joc al circumstanțelor. Și aștepți. Și acumulezi piesele dintr-un puzzle mult prea complex.

Cartea „Sindromul Yarmilla” s-a dovedit a fi o lectură foarte complexă, natura scrierii ne-a arătat comportamentul uman în toate tonurile posibile și imposibile. Căile creionate de autoare s-au ramificat demonstrându-ne că nimic nu e ceea ce pare, nici chiar moartea.

” Yarmillei îi era teribil de greu să se acomodeze cu calitatea pe care trebuia să o îndeplinească de față cu restul. Era ca și cum fiecare trăsătură și toate abilitățile care o defineau ca ființă umană se deterioraseră, lăsându-i împovărătoarea misiune de a le mima. „

O avem ca eroină pe Yarmilla, o tânără care în urma unui incident nereușit își implantează în minte ideea morții duse până la extreme. Zi de zi aceasta întreține starea latentă a pasivității prin trecerea în neființă, se complace într-o stare de melancolie fiind desprinsă de toate emoțiile lumești. Empatia i se transformă în indiferență, moralitatea îi îngheață undeva între zi și noapte iar iubirea capătă tonurile unui gri nevrotic. Vede încetul cu încetul în familie oameni care o limitează, care o împiedică să se ambaleze în noua sa formă a morții … și mai ales, subtil îi suspectează că ar avea legătură cu propria moarte. Într-un joc al sorții aceasta își leagă viața de un om pe cât de tăcut și cumpătat tot pe atât de periculos. Așa zisul soț printr-o manipulare ușor sesizabilă o folosește drept unealtă în scopuri criminale îndreptate către cei ce nu îi convin, iar treptat totul scapă de sub control. Yarmilla Morris se pierde și se regăsește, însă pe parcursul acestui drum spre sine moartea îi bate gongul ca o amintire că azi e mai decăzută ca ieri. Iar consecințele se vor resimți ca săgețile otrăvite. Viața tuturor se complică, suferința plutește și se îndesește ca o ceață înnecăcioasă. Și aduce cu sine imaginea unei lupte căzute în fața unor fapte inexplicabile. Dure, rupe dintr-un purgatoriu sufletesc.

Autoarea este o maestră în a se juca cu mințile noastre, aceasta ne-a oferit dincolo de o explicație pentru întreg comportament haotic al Yarmillei, și o perspectivă asupra minții umane și a personalităților multiple. Ajungi să te întrebi câți oameni aparent sănătoși cunoaștem și câte gesturi sunt sau nu rezultatul traumelor sau durerilor adunate pe parcursul anilor. Picătură cu picătură. Mici stopi ce se adună cu impact în subconștientul nostru. Apoi se revarsă, fie într-o direcție bună, fie atât de toxic încât nici cele mai lucide minți nu pot aduna un cuget ce s-a rătăcit în vâltoarea vieții. Apoi, ca în citatul sus menționat, pasajele cărțile… trebuie mestecate și digerate în întregime. Pentru că profunzimea e uneori dincolo de înțelegerea proprie. Iar claritatea lucrurilor e ca un duș rece venit atunci când te aștepți mai puțin.

Cartea „Sindromul Yarmilla” a fost o lectură de impact. A fost genul acela de thriller pe care nu l-am putut lăsa din mână până când nu l-am terminat punând cap la cap toată informația revărsată peste mine. Am savurat intens răsturnările de situație și modul în care autoarea a descris toate sentimentele prin care a trecut protagonista, toate zbuciumurile ei și nălucirea nebuniei în care se cufundă. Subiectul mi-a captat atenția încă din momentul în care am descoperit cartea, cine nu ar fi interesat să citească despre sindromul Cotard și manifestările lui, încă din facultate m-au pasionat înclinațiile deviante ale psihicului uman. Deci, cartea a avut toate elementele ca să mă prindă printre pagini. Recomand cartea „Sindromul Yarmilla” celor care caută suspansul împletit cu note psihologice, dar și viața fără retușuri în care toți ne regăsim fie ca actori fie ca spectatori.

Citind-o pe Ada Tudor. Cartea „O noapte de pomină”

De mult aveam nevoie de o poveste de iubire că îmi va face inima să salte, ei uite că, Ada Tudor a reușit cum nimeni alta să-mi redea printre rândurile romanului său „O noapte de pomină” o aventură încărcată de dragoste, sacrificiu dar și mister ce a reîntregit o operă de toată lauda. Romanul m-a purtat în ritm de vals la cele mai dansante baluri, scoțând la iveală murmurul inimii dar și privirile fugare ce au făcut promisiuni mute întru eternitate. Fiecare unduitură a paginii a însemnat un pas mai în față către împlinirea a două destine ce au cunoscut apropierea dar și distanța, singurătatea dar și chemarea inimii. Până în punctul binecuvântat al uniunii!

„Privind în urmă, Valerie nu putea spune cu axactitate care fusese momentul care îi pecetluise soarta. Fusese nesăbuită să se urce în trăsura aceea, dar fusese mai îngrozită de cei doi indivizi care o urmăreau. Nici nu voia să se gândească la ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi prins-o și ar fi dus-o înapoi în casa unchiului ei. (…) „

O avem ca eroină pe Valerie Camden, o tânără care ajunge în mâinile viclene ale unchiului acestuia după decesul singurei persoane de încredere, acum este ținută departe de ochii lumii pentru a fi folosită în cele mai josnice scopuri. Însă Valerie nu poate lăsa lucrurile așa, trebuie să se rupă de această dominație toxică și să evadeze la propriu pentru siguranța sa. Aceasta își lasă în urmă averea moștenită de părinți, titlurile, cât și numele purtat cu demnitate pentru a se ascunde mai ales că în cruciala noapte când a fugit din ghearele urmăritorilor săi și-a legat soarta pentru întreaga viață de acel cineva care încă o bântuie în vise. Cu sufletul încărcat de un milion de frici și întrebări Valerie descoperă că începutul abia are să răsară, că soarta ei e mult prea ramificată și nicidecum nu e totul atât de simplu cum pare. Iar fuga nu e rezolvarea problemelor. Însă lasă ca timp de șase ani toată avalanșa de evenimente să se așeze pentru a se întoarce din nou acasă, și nu de una singură.

Revenirea sa îi stârnește regrete, păreri de rău dar și un iz de pericol. Acum nu mai este tânăra speriată de soarta acesteia, acum e mai mult de atât. E femeie și are în grija sa un suflet nevinovat. Acum Valerie este mai pregătită ca niciodată să facă parte din înalta societate londoneză. Însă de ce nu este pregătită tânăra noastră, e de a înfrunta trecutul, care de fapt nu întârzie să-și facă simțită prezența. Panica din nou pune stăpânire pe ea, din nou clachează și vrea să fugă… însă, realizează că acum e acum, adevărul trebuie scos la iveală. Chiar și cu prețul singurătății. Chiar și cu prețul propriei nefericiri. Ea, anume ea, Valerie Camden, văduvă a contelui DuBouillard merită să fie iubită și să iubească chiar dacă prima ciocnire emoțională a fost un joc al sorții, în pofida faptului că acel unic „El” a fost o slăbiciune pe moment, însă acum poate să îndrepte lucrurile. Pentru că au ceva comun, ceva ce îi unește departe de toate regulile scrise și nescrise.

Cartea „O noapte de pomină” de Ada Tudor a fost mai mult decât o poveste. Acțiunea a curs și a curs iar eu am privit visătoare cum lucrurile iau amploare, cum iubirea din nou se țese iar inimile se regăsesc chiar și când piedicile nu întârzie să apară. Romanului nu i-au lipsit scenele tandre, intrigante, misterele dar și tachinările delicioase dintre protagoniști. Toate în ansamblu au creat atmosfera plăcută pentru a mă bucura deplin de această lectură. Recomand cu drag cartea „O noapte de pomină”, pentru emoția ce o transmite, pentru vibrația iubirii dar mai ales pentru pașii care duc încet dar sigur spre chemarea inimii.

Citind-o pe Andreea Pîrlea. Cartea „De mână cu tine”

Andreea Pîrlea a debutat ca autor de povești și poezii în revista tipărită „Amprentele sufletului”, anul VII, nr.3, martie 2021. Volume publicate: „La porțile dorului”, volum de poezii, Editura Litera, 2022. Autoarea locuiește în Iași și e de profesie Profesoară de Limba și Literatura română. Studii de licență: Universitatea „Al. I. Cuza Iași“ Facultatea de Litere, secția germană-română. Studii de masterat: „Cultură germană în context european”, Facultatea de Litere, Univ. „Al I.Cuza” Iași. Anul 2023 îi aduce autoarei bucuria publicării unui volum de povestiri la Editura Literpress Publishing, astfel cartea „De mână cu tine” ajunge să deschidă uși prin simpla răsfoire a unor pagini cu un conținut de excepție. O înșiruire de evenimente și momente ce rămân ca un ecou într-o mare de emoții.

Chiar dacă e deja la a doua carte pentru mine autoarea Andreea Pîrlea este o noutate, astfel, Cartea „De mână cu tine” a însemnat un drum nou presărat de niște însemnări venite să zguduie, să surprindă, și nu doar… iubirea aici a luat forme diverse iar viața a fost dincolo de rațiune.

„Se întâmplă uneori ca viața să înceapă la sfârșit, în momentul în care se realizează că aceasta nu a fost trăită așa cum a fost ea, ci omul, agățându-se de iluzia sa, a trăit-o așa cum și-a imaginat-o el.”

Cartea „De mână cu tine” cuprinde o serie de șapte povestiri ce m-au surprins și care s-au făcut culcuș în inima mea. Fiecare poveste în parte e pe cât de diferită tot pe atât de acaparatoare, ieși dintr-o galerie a sufletului și intri într-o alta a misticului, a fantasticului dar și a strigătului adunat într-un pumn gata să fie eliberat printre cuvinte. Chiar dacă cu greu mă voi abține să relatez câte un pic din fiecare povestire vă pot spune că toate în ansamblu sunt opere ticluite cu migală, narațiunile au fost atât de complete și vaste încât pierdeam noțiunea timpului, pluteam într-un nor al textului și mă lăsam încărcată de toată aventura, de depășirea granițelor spațio-temporale. Și uitam de ieri și de azi abandonându-mă firului narativ, ca o frunză într-un covor al codrului sălbatic. Și apoi, o luam de la capăt într-o furtună de simbolisme, de elemente inexplicabile încât inima mea îmi sălta la orice pagină dată.

„Nu poți primi un răspuns pentru care nu ești pregătit, pentru că ori ai greșit întrebarea, ori modalitatea în care ai pus-o. În plus, cel mai adesea, răspunsul se găsește mereu acolo unde nu-l cauți: în ochi.”

Unele povești au fost despre căutare, despre glasul inimii ce se vrea împlinit. Altele au presărat nelămuriri și senzații de groază. Unele s-au luminat ca un înger ce-și deschide aripile, iar altele au creat conexiuni între oameni departe de noțiunea firescului. Legăturile dintre texte au fost subțiri ca și firul vieții, însă toate au avut un punct comun, iubirea, acea care a trecut și va trece întotdeauna de toate barierele pentru a renaște din nou și din nou. Astfel, ca pe un drum în care mereu se găsesc diverse cotituri scriitura autoarei Andreea Pîrlea a depășit toate dozele de suspans. Intriga în unele povești a planat iar în altele sensibilitatea a curs făcându-și drum către minte și suflet scăldând spiritul meu de cititoare într-un text plin de consistență. Și am iubit iubirea unora, curajul altora dar și jertfa adusă în numele a tot ce-ți este mai drag. Am apreciat această călătorie uimitoare în care mi-am oglindit firea mea romantică și am luat de la fiecare povestioară chintesența cea mai pură care are un nume, iar acesta este- iubirea!

Volumul „De mână cu tine” cuprinde formele iubirii în toată paleta de culori. E cartea în care emoțiile vor fi din abundență, și vor cuprinde inima oricărui cititor. E opera în care timpul se oprește în loc și face curs spre eternitate prin divinizarea dragostei. Ecoul firului narativ se despică și ne aduce în față o serie de povestiri una mai frumoasă ca alta, în unele îngerii coboară să mângâie cu blândețe sufletele rătăcite, în altele demonii vor cere iadul veșnic dogoritor doar pentru a salva unele chipuri brăzdate de blândețe și puritate. În unele viața va rescrie scenariu după scenariu, iar în altele destinul va fi mai grăitor decât orice actor pe scena mare. „De mână cu tine” este o carte despre procesul de iubire, prezentat în niște secvențe absolut magice, care te cuceresc în mod iremediabil și te lasă să visezi cu ochii deschiși. E narațiunea contrastelor care se va împleti între realitate și ficțiune, între fantastic și folcloric pentru a rămâne într-un final cu o concluzie plină de simplitate: iubirea învinge tot… și poate mai mult de atât. Recomand cu drag această lectură, eu am rămas plăcut surprinsă.

Citind-o pe Ludmila Rain Augustin. Cartea „Fluturi Violeți”

Mereu am găsit printre strofe și rime acea liniște ce nu am putut-o descoperi niciunde. De-a lungul anilor poezia mi s-a depozitat în suflet semeni unor pietre rare și a sclipit fără rețineri, a adăugat spiritului meu o alură de contemplare ce nici o altă lectură nu mi-a putut-o da. Mi-a dăruit fără rețineri valsul emoțiilor într-o formă sculptată în timp, parcă ruptă de atemporal într-un ocean de imaginație!

Autoarea Ludmila Rain Augustin vine cu un nou volum menit să mă răvășească prin simplitatea exprimării dar și prin profunzimea cuvintelor. Astfel, cartea „Fluturi Violeți” e mai mult decât poezie, e erupere de iubire în toate tonurile ei îmbrăcate frumos în anotimpuri, în zile lungi și nopți albe, e despre mângâierea vorbelor dar și cromatica unor idealuri poetice desăvârșite.

„Să vii, să vii iubindu-mi ochii,
În dans de timp să mă cuprinzi,
S-aduci în dimineți de iarnă
Amiezi de iulie fierbinți.”
(din poezia „Cântec”)

„Viață, urmă de plăcere,
Gust cruduț de flori în miere,
Trage puțintel de timp
Să te gust și să te simt.”
(din poezia „Doină, doină…”)

Cu un titlul enigmatic volumul de versuri „Fluturi Violeți” m-a întâmpinat cu emoția unor trăiri intense; aici totul prinde contur dar și culoare în forma unor suave rime ce fac sufletul să vibreze. Titlu cu titlu, conținut cu conținut orice poezie mi s-a așezat pe inimă și a valsat experiența ce a dorit să fie împărtășită de către autoare nouă, mie. Și am absorbit orice mesaj, orice înclinație a rimei ce a erupt producând când o stare de agitație textuală, când o liniște desăvârșită, ca într-un vis mult dorit. Cu cât am înaintat prin text și conținut am simțit cum pășesc ca pe un tărâm intim, acolo unde destinul își cere tributul, acolo unde desfătarea își caută muza, acolo unde timpul parcă se oprește în loc și se joacă cu gândurile, cu viziunile și viața.

Cartea „Fluturi Violeți” a fost o lectură ce mi-a luat sufletul și l-a purtat semeni unui dans al fluturilor, am simțit desprinderea de la tot ce e lumesc pătrunzând într-o serie de imagini de o profunzime vizuală acaparatoare. M-am bucurat de fiecare vers în parte, am fost un observator fin al iubirilor fugare, a dansului în doi dar și a trecerii, a anotimpurilor ce se lasă uitate dar și a nostalgiilor ce dor. Toate într-o evoluție a sentimentelor frumos sedimentate în suflet apoi înșiruite fără rețineri pe foaie, o scriere febrilă în care puterea cuvântului are valoare, una fără început și fără sfârșit. Am descoperit stări de tristeţe dar şi de speranţă atât de vii încât aș putea spune că pot fi emoțiile mele sau ale tale, exact ca viața unui om, cu bune și rele… însă toate luate în ansamblu pot fi artă în mâinile unui mânuitor de frumos. Volumul de versuri „Fluturi Violeți” a fost mai mult decât poezie, a fost mai mult decât slovele unui om cu har scriitoresc, a fost ghem de timp lăsat să se răsfire pagină cu pagină într-o nevoie de a împrăștia povestea unui suflet!

„Bătrânul poet alb și blând,
Plecase-n ceruri mulțumind:
O, Doamne! Pruncu-Ți voi lăsa…
O, facă-se doar voia Ta… „
(din poezia „Pildă”)

Citind-o pe Ludmila Rain Augustin. Cartea „Clandestin”

Poezia, o oază de liniște și o evadare din această lume a sumbrului. Poezia, un dans al unei particule de frumos într-un univers al necuprinsului. Poezia, o tinctură ce vindecă sufletul dar și înnobilează privirea a cărei cernere de cuvinte înalță spiritul, ce face mintea să ia forme diverse iar creativitatea să-și formeze tablouri maiestuoase. Poezia, e tot ce înseamnă artă prin rime, prin jonglarea emoțiilor dar și a unei realități ceremonioase. În care poți fi și artă dar și mânuitorul pensulei, și poet dar și laitmotivul pentru care se duc toate luptele interioare.

Poezia autoarei Ludmila Rain Augustin este cu har, în cartea sa „Clandestin” aceasta încearcă să cuprindă diverse teme și totuși, aceasta reunește emoțiile în una dând întâietate dragostei, acea cochilie în care sufletul se reface, se reîntregește pentru a fi mai pregătit ca oricând să meargă înainte. Fiecare vers e vibrare, e freamătul pe care ni l-a trimis autoarea în cel mai pătrunzător mod și care atinge inima, lasă gândul să se plimbe peste grandoarea șirurilor de cuvinte. Lăsând spiritul să simtă, să trăiască alături de nestăvilitul conținut ce te prind printre pagini.

„(…)
Așteaptă-ți graba mai domoală,
Închide-te în libertate,
Atunci când ai aripi în viață-
Le ai pe toate!
(din poezia „Fii liberă!”)”

Poezia autoarei Ludmila Rain Augustin capătă intensitate cu fiecare pagină. Uneori prinde rădăcini alte ori își ia zborul, uneori e bucurie nemărginită, alte ori însă… e durere, acea de a fi om. Iar în toată frământarea de cuvinte valsul vieții decurge lin, o trecere ce se cere a fi intensă, de învățare… și nu în ultimul rând naturală, în care ești împăcat cu ce-a fost și ce va fi. Chiar dacă toamna se grăbește, chiar dacă decembrie e altfel… iar vara tânjește a rămâne în suflet. Versurile se unduiesc iar starea de contemplare nu lasă inima să se liniștească, ba din contra, ia ritmul rimei într-un dans poetic. Și vibrează.

(…)
„Din iubire cântă Cerul,
Cântă sorților menite,
Noi iubind vom fi în cântec-
Două inimi fericite!”
(din poezia Din iertare, din iubire…)

Cartea „Clandestin” de Ludmila Rain Augustin s-a dovedit a fi o călătorie pe drumul vieții. Am parcurs încet filă cu filă fără a tulbura liniștea sau durerile, iubirile ce au dorit intimitate dar și acele lacrimi ce s-au șters pe ascuns. La pas mic am urmărit ca un observator fin cărările bătătorite cu emoții diverse ca într-un noian de efervescente stări, și am apreciat dorul nestăvilit, infinitul dar și iubirea nesfârșită ce a explodat aici fără rețineri. Am luat în brațe fiecare carten și am prins aripi direcționându-mi spiritul către puterea cuvântului, apoi am mers desculț fără a deranja polenul literelor scrise și am citit, vers cu vers. Și am trăit rima, povestea dar și fiecare strângere de inimă atunci când tainele vieții se deschideau și umpleau foaia parcă cu imagini vii îndemnând imaginația să-și creeze tablouri într-o multitudine de culori. Astfel, dând putere fiecărei poezii să fie o unică într-un tot întreg și să aibă propria sa pânză pentru a se desfășura. „Clandestin” a fost mai mult decât o carte de poezii, a fost freamăt dar și o îmbrățișare de „descântece” despre tot ce înseamnă azi, mâine ….legământ!

Recomand cu drag acest volum de versuri, acesta este dedicat tuturor iubitorilor de poezie, dar și acelor care doresc să se desprindă de scrierile lungi pentru a parcurge un drum al rimei bine scrise! O să vă placă cu siguranță!

Citind-o pe Ioana Trif. Cartea „Arderea Vrăjitoarei. V-II”

Zilele acestea am terminat de citit o poveste extrem de captivantă pe care o așteptam de ceva vreme. Cum deja eram familiarizată cu primul volum din seria Saga Aradiei, „Întoarcerea vrăjitoarei. V-I” astfel că volumul doi era dorit de mine din toți porii. Noua poveste a Aradiei intitulată „Arderea Vrăjitoarei” s-a dovedit a fi de o intensitate răvășitoare. Totul în această carte a fost durere, abandon, răzvrătire sufletească și pierderi, multe și toate în favoarea răului. Fiecare cotitură textuală a însemnat alegeri dificile, curiozități întunecate dar și dezlănțuire a sentimentelor negate care au dus eroii acestei cărți în culmile plăcerilor trupești. Și nu numai…

„Aradia făcuse o mare greșeală și acum ea avea să-i pregătească un dușman pe cinste, un dușman care avea să o frângă pentru totdeauna. Toate se aliniaseră cât se putea de bine. (…)”

Dacă primul volum a fost drumul alunecos și plin de pericole pentru a întoarce vrăjitoarea și de a salva oamenii care au ajuns deja în culmile suferinții și disperării, cartea „Arderea Vrăjitoarei” e un text înaintea textelor, un început al tuturor începuturilor care ne va limpezi calea multora de a obține puterea, de a acapara sufletele într-o nevoie avidă de a fi cu un cap de-asupra tuturor. Într-un joc derulat din umbră de niște forțe malefice acțiunea se ramifică parcă creându-și o lume a sa paralelă, acolo unde cititorul se cufundă și trăiește intens învăluirea aceea de mister care se simte ca un parfum printre pagini. Cartea ne limpezește povestea de dragoste dintre vrăjitoarea Aradia și Baldur, două suflete condamnate la a se avea și a se pierde într-un timp al declinului. Încercările prin care trec cei doi nu sunt deloc ușoare, iar secretele curg cu o viteză amețitoare peste ei îmbrăcându-i în mantia doliului înainte de vreme. Iar între timp forțele răului iau diferite chipuri făcându-și planuri viclene în a domina, în a înnebuni minți într-un plan bine ticluit care prinde contur pe parcurs dar care are un mecanism năucitor. Consecințele nu întârzie să apară, gustul morții îl simt mulți, mai puțin îndrăgostita vrăjitoare care ignoră semnele, care vede în unii doar binele … iar această scăpare o costă mult. Mult prea mult.

Într-un plan al iubirii celor doi acțiunea își îndreaptă săgeata și către prințesa Cornelia, protejata Aradiei, tânăra care a fost pulberea ce a ars totul în calea sa trăgând după sine o serie de crime și blestemății a căror putere s-a resimțit prin evenimente cataclismice. Apoi am descoperit-o pe prietena și așa zisa soră, Pandora, cea care a fost cea mai apropiată de Aradia, și una dintre acele chipuri care i-a luminat calea tinerei vrăjitoare, până aceasta nu a murit cu un blestem legat de sufletul îngenuncheat la picioarele morții. Treptat fiecare își scrie povestea sub ochii noștri, alegerile pe care le fac sunt pietre de moară dar și ușa închisă ce nu lasă speranțe la …va urma. Interesele ascunse ale unora vor răbufni ca o ciumă… însă până atunci, lăsăm sufletele să-și deplângă morții, și morții să-și găsească calea. Poate și a noastră vrăjitoare, mărita Aradia se va reculege din cenușă pentru a pune capăt dezlănțuirii iadului de pe pământ. Ce s-a întâmplat cu aceasta vă îndemn să aflați, ve-ți rămâne răvășiți de poveste, vă asigur. Eu una am rămas cu acel gol care sper să se umple printr-o nouă poveste care va avea un final fericit, cel puțin asta îmi doresc!

Cartea „Arderea Vrăjitoarei” s-a dovedit a fi o poveste frumos închegată, cu imagini atât de vii încât pierdeam noțiunea timpului. Un roman atât de profund, cu situații la limită, cu foc al pasiunilor dar și cu regrete pe care le-am simțit atât de greu de pătruns. O scriere ce mi-a încântat spiritul curios încât direcțiile în care o lua acțiunea doar mi-a întețit curiozitatea făcându-mă să vreau tot mai mult. Aș fi dorit o altă întorsătură, parcă mai molcomă, însă unde ar fi farmecul?… Mai pot adăuga faptul că am îndrăgit-o pe Aradia atât de mult încât finalul mi-a fost un fel de oftat al tristeții cuprins cu privirea într-un text pe care l-aș vrea finisat în bine. Însă, cred că autoarea are alte planuri, să ne mai încânte cu istorisiri pline de lumi întunecate, cu magie cât cuprinde și dezlegare din blesteme prin iubire și în numele ei.

Recomand cu drag această carte. Aventura vă este asigurată cât și intrigile întortocheate; magia va curge printre pagini iar personajele puternice vor condimenta textul ducându-l într-o direcție al împlinirii prin lectură.