Citindu-l pe Cătălin Dumitrescu. Cartea „Uniforme Însângerate”

Cât m-am bucurat să aflu că autorul Cătălin Dumitrescu a continuat povestea personajelor din prima sa carte „Fiul Dușmanului„; aici, în noul său volum intitulat „Uniforme Însângerate” voia destinului iarăși îi aduce față în față retrăind aceleași sentimente mânate de un regim mult prea aspru pentru o Românie mioritică. Chiar dacă narațiunea avansează prin timp și spațiu durerea eroilor e mai vie ca niciodată, amintirile sunt ca … mai ieri, iar gustul viclean al răzbunării tot mai amar.

„O vreme Ovidiu urzise planuri pentru a-și răzbuna părintele, dar era greu să răzbească la deținutul Andrei Rogozanu. Nu renunțase nici azi, după 21 de ani. Făcuse carieră la Judiciar. Specialitatea sa erau omuciderile.”

Trecutul îi ajunge din urmă pe fiecare, iar acțiunea se ramifică sub ochii noștri într-o nevoie avidă de a pune piesele la locul lor.

O crimă dubioasă și care îi stârnește o senzație de cunoscut îl face pe Ovidiu Dumbravă, acum maior în Miliția Capitalei, să analizeze niște detalii ce-l fac ținta unor persoane ce-l urmăresc din umbră. Treptat își dă seama că profunzimea acestei crime își are rădăcini mult prea adânci, descoperă firele unui complot care are drept scop răsturnarea regimului actual, iar el dacă nu va fi atent va fi ținta unor călăi ce îl vor arăta doar cu degetul. Unicul martor, un copil de origine romă este dat în căutare, iar dosarul este pasat de la o organizație statală la alta, în scopul de a-l face uitat; însă Ovidiu Dumbravă este știut prin miticulozitatea de care dă dovadă în elucidarea cazurilor, însă acum piedicile sunt peste tot. Ba chiar bine plasate pentru a-l sabota.

Undeva într-un birou se discută aprins situația statală din România, posturile neștiute de nimeni ale URSS sunt amplasate strategic încât să poată controla cât mai multe țări, iar Bucureștiul e ca un ghimpe în coastă; pentru unii situația e clară, este nevoie de lichidarea lui Ceaușescu. Însă nu e totul atât de simplu, iar acea crimă dubioasă nicidecum nu a fost potrivită într-un timp al șoaptelor și a comploturilor împotriva regimului. Ovidiu Dumbravă se vede prins într-un „joc” în care el se adâncește tot mai mult, frica îl îndeamnă să-și apere familia iar uneori să dea câțiva pași în spate pentru a vedea dacă siguranța sa e apărată. Însă cum poți fi sigur într-o Românie comunistă? … astfel, acesta ia în calcul toate opțiunile, și ajutat de un vechi amic își crează strategii de „supraviețuire”. Cot la cot cu fostul maior Cândea, acum general trecut de o vârstă memorabilă aceștia merg la pas încet atât cu ancheta crimei ce se luminează prin descoperirea unor indicii de-a dreptul terifiante cât și cu stabilirea imaginilor lipsă într-un scenariu prevăzut de persoane sus-puse, care au un scop fix- asasinarea lui Ceaușescu.

Cum nu ai da finalul nu e nici pe departe unul îmbucurător, planurile se țes cu ușile închise, iar profunzimea lor e departe de a fi înțeleasă deoarece se ramifică tot mai desfășurat. Evenimentele se încețoșează într-o așa natură încât ochii nu mai văd limpede iar mintea joacă feste. Astfel, maiorul Ovidiu Dumbravă este nevoit să ia calea pribegiei însă soarta hotărăște pentru el… cum?, în ce fel? și cu ce consecințe vă las să aflați, cert e că martorii sau cei ce știu prea multe nu ajung departe. Cineva de acolo are grijă de asta, ironic sau nu.

„Uniforme Însângerate” de Cătălin Dumitrescu s-a dovedit a fi o carte polițistă extrem de alertă, pe lângă împletirea cu istoricul și documentarea serioasă cu privire la „domnia” lui Ceaușescu povestea deapănă viața fiecărui personaj în parte și cum aceștia au evoluat în ani, cum timpul a trecut peste ei modelându-i după consecința alegerilor proprii. Dramele lor se pronunță într-un timp al politicii instabile surprinzând cadre unice într-o fugă de tot și de sine. Filmul cărții ne aduce dur pe platoul unei realități tranșante, una care nu protejează pe nimeni, ba chiar nici nu încurajază la fapte vitejești, fuga fiind unica traiectorie de alegere. Eroii cărții sunt purtați de „porunca” regimului astfel că toată frustrarea ce se adună are o țintă fixă; și totuși, nimic nu e ceea ce pare, nici chiar cel în care te încrezi. Dacă v-am făcut curioși, cartea poate fi achiziționată pe site-ul editurii Petale Scrise. Eu vă îndemn la lectură, pentru că va fi una pe cinste!

Citind-o pe Simona Radu. Cartea „Zeița cerului, Tomiris”

Istorie, legende și pământuri strămoșești, toate acestea veți cuprinde cu ochii într-o carte ce a fost ca o călătorie în timp și spațiu. O poveste ce s-a ramificat sub priviri luând drumul iubirii și suferinței, a domniei și a complotului, a puterii și năzuinței de a fi în fruntea tuturor. O scriere a destinului, a cuvintelor răstălmăcite și a drumului spre chemarea inimii. O carte despre Mireasa Soarelui, Tomiris, o prezență istorică care mi-a trezit extrem de mult interesul.

Pentru acest articol autoarea Simona Radu menționează: „Nu sunt istoric de formație, deși ador istoria. Acesta e al treilea roman istoric (primele sunt Solul lui Zamolxe, care prezintă epoca dacică din timpul lui Burebista și Regatul lupilor – Dromihete, în care vorbesc despre războaiele dintre Dromihete și Lisimach al Macedoniei, urmașul lui Alexandru cel Mare). Dacii… sunt în inima mea. Eu sunt de-a lor, nu pot altfel. Și simt nevoia să le fac dreptate, să-i readuc în conștiința oamenilor, că prea i-am rătăcit și i-am uitat. Despre Tomiris… Știam câte ceva, apoi l-am auzit vorbind pe profesorul Mihai Popescu într-o emisiune a lui Daniel Roxin. Mi s-a părut incitant să scriu despre o perioadă cuprinsă în câteva rânduri prin cărțile de istorie. „Zeița Cerului, Sfânta Tomiris” e menționat pe o inscripție de la Tomis și de aici a pornit ideea… și titlul. Razboaiele cu Cyrus și fiul său sunt atestate documentar, ca și replicile celebre pe care le-am menționat în carte. Mai departe… Exact ca în arheologie, am plecat de la un ciob ceramic și am încercat să reconstitui toată amfora, pe principiul cauză – efect. Multe pete albe… Dar zău că aș vrea ca istoricii să mă contrazică! Asta ar însemna să facă niște studii mai aprofundate asupra epocii!

Pentru bibliografie și documentare folosesc foarte mult lucrările istoricului Dan Oltean de la Deva, pentru reperele științifice obiective, Istoria militară a poporului român pentru tacticile de luptă în primul rând, dar și Napoleon Săvescu (în Zeița Cerului am preluat ideea migrației getice pe Drumul Uriașilor și ideea masageților care au stăpânit Harappa și Mohenjo Daro). În rest, Wikipedia, documentarele și articolele de pe net. Din păcate îmi lipsește biblioteca mea pe care am lăsat-o în România.

Către cititorii mei am mii de cuvinte în carte, toate pentru ei. Dacă măcar un adolescent ar da la facultatea de istorie după ce mi-ar citi cartea și ar face lumină și dreptate repunându-i pe daci în conștiința națională, aș muri împăcată știind că mi-am împlinit menirea.”

De-ați ști cât de ușor mă atașez eu de cărțile istorice, de-ați ști cât de mult îmi plac poveștile îmbinate cu legende și mitologic încât mantia vremii ia forma mea și mă transpune în firul epic trăind alături de eroii poveștii toate zbuciumurile. Astfel, cartea „Zeița cerului, Tomiris” a fost acea lectură ce m-a prins în vraja timpului încât m-a lăsat uitată printre file conducându-mă pe drumul misterios al lumii masageților, a „miresei Soarelui” și a luptelor date pentru pământ și putere.

„Şi Soarele se milostivi atunci de ea. Fetiţa simţi noi puteri în trupuşorul neîmplinit, ori poate că razele o ajutară luându-i o parte din povară, nu ar fi ştiut prea bine s-o spună, dar ea reuşi… (…) Vestea faptei săvârşite de copila cea vitează se răspândi din neam în neam, până ajunse departe. Toţi masageţii aflară de ea. Iar anii trecură. Copila deveni fecioară frumoasă, comoara neamului de la Stânca Albă. Se dovedi suflet curat, flămând de învăţătură, astfel încât ajunse firesc preoteasă a Soarelui, împlinindu-şi menirea.”

Povestea ne spune despre destinul unei fetițe ce a fost o biruitoare în fața sălbaticilor, o tânără ce s-a dedicat înțelepciunii Soarelui și a unei femei căsătorite ce și-a pierdut soțul într-un moment de cumpănă. Soarta o face vulnerabilă iar durerea o îngenunchează, alegerile îi sunt pietre de moară însă simte că timpul ei încă nu a sosit. Aceasta după pierderea suferită se izolează în templu dedicându-se copilului ce va fi moștenitorul tronului cât și credinței sale pentru Soare; însă destinul ei își cere tributul, se vrea împlinit iar provocările vin mai încrâncenate, mai viclene și mai poleite cu mierea păcatului. Însă Tomiris simte capcana, nu se lasă înduplecată de cuvintele bine ticluite ale vestitorilor veniți de departe pentru a o cere de mireasă pentru un rege ce se crede stăpân al tuturor, ea simte că acum e acum, iar acel timp în care ea trebuie să fie grăitoare în fața oamenilor săi a venit. Însă nu-i e ușor, încrederea e atât de firavă, dar voia sorții n-o poți îndoi, iar niște evenimente fac ca să sperie dușmanul cu rele intenții; însă oare până când?

O simplă scânteie poate arde un lan întreg, astfel și în povestea noastră, un eveniment crează un lanț de întâmplări menite să zdruncine liniștea masageților, popor al soarelui în credința căruia își pot lăsa sufletul. Acum însă râuri de sânge curg, speranța e zguduită din temelii iar năpastele parcă nu mai lasă pământurile Soarelui, loc cândva al tihnei și păcii. Acum parcă întunericul și-a pus amprenta pe acele pământuri roditoare, pe acele meleaguri mioritice dar și pe acele suflete schilodite de înfrângeri. Iar Tomiris e tot mai prevăzătoare în ale stihiilor, parcă își aștepată sfârșitul într-un zbucium, însă destinul ei încă se scrie iar drumurile încă nebătătorite. Și inima încă nepotolită de iubire…

Cartea „Zeița cerului, Tomiris” de Simona Radu este o depănare de imagini legendare, ce nu pot fi trecute cu vederea. Este un roman de care ajungi să te îndrăgostești în mod iremediabil, căci îi înțelegi puterea cât și închegarea textuală care a fost întărită de o documentare asiduă. Fiecare eveniment în parte are o forță acaparatoare încât ca simplu cititor te lași dus de val într-o avalanșă de cuvinte ce nu te lasă să le abandonezi pe jumătate. În câteva cuvinte, nu poți lăsa cartea din mână. Nu trebuie să mă credeți pe cuvânt, vă provoc să o citiți și singuri pentru a vă convinge, pentru că Tomiris e mai mult decât o femeie, e mai mult decât o figură legendară… ea e istorie și o pasăre Phoenix, mai puternică cu fiecare renaștere. Mie îmi revine sarcina să vă îndemn la lectură, eu una deja am dat căutări după numele renumitei eroine pentru a-i afla rădăcinile, și pentru a înțelege soarta unei femei a cărei domnie a fost una grăitoare.

„Zeița cerului, Tomiris” este o carte minunată, aceasta te îmbie, te agață și te ține captiv între paginile sale de la prima și până la ultima.

Citind-o pe Camelia Sima. Cartea „Proză de Pisică”

Ca într-un spectacol de culori, forme și conținuturi cartea autoarei Camelia Sima „Proză de Pisică” îmbină emoțiile într-o paletă de culori atât de vii încât îți absoarbe toată atenția îndreptând-o către frumosul textual ce se unduiește pe valul foii ca spuma pe valurile răzlețe ale mării. Fiecare poveste în parte realizează propriul tablou într-o scenă a vieții fie îmbinată cu realul existențial fie împletită povestitor cu fantasmele, cu mitologicul, liricul și poeticul semn al cuvântului imprimat pe suflet. Acolo unde vorba e miere, și unde imaginația zburdă semeni unul vânt tomnatic ce răscolește coloritul nestăpânit.

Iubire, singurătate, pasivitate și suferință, deznădejde și emoții o mie se vor evidenția pe cerneala proaspătă a acestei cărți punându-ne în față povești unice în felul lor; durere și speranță, curiozitate și foc al pasiunii într-un circuit al relatărilor ce vor scoate în față personaje unice. Puternice. Fantastice. „Proză de pisică” cuprinde o sută șapte povestiri ce vor plăcea din prima, deoarece aici nu ai cum să te saturi… pentru că sunt fix cât îți trebuie să-ți iei doza de nou, de mister și neobișnuit; cum se mai spune… atât cât îi trebuie sufletului să fie fericit.  

Sincer nu aș putea rupe din text pentru a vă reda secvențe, însă ce pot spune e că această carte debodează de sensibilitate deoarece e scrisă cu un condei bine închegat, ea rămâne acolo tipărită în minte și suflet. Și „toarce” ca o pisică când își găsește locșorul său preferat. Și mângâie auzul și se face plăcută, iar și iar. Iar și iar. Aici totul e viață, dragoste, trecere și… întrebările zilei de mâine. Toate amestecate cu o dibăcie bine gândită, o combinație ce o simți că-ți trece printre degete și vrei să le ții pe toate în mână, cuvinte, imagini, sfori ale sorții. Și acea pasiune de a scrie a autoarei ce se vede cu ochiul liber. Și parcă ai vrea ca unele istorisiri să nu se sfârșească, iar pe altele să le păstrezi pe mai târziu, ai vrea uneori ca finalurile să aibă doar început iar altele să fie cât o respirație la doi. Și totuși… tot ce e frumos se termină repede, ca și cartea „Proză de Pisică”, lectură ce mă va face de multe ori să o recitesc. Simt asta.

Mulțumesc editurii Siono pentru carte, pentru că prin intermediul ei am simțit că sunt acolo, că am parcurs ca o felină drumul întunecat, că am râs sub mustăți, și am simțit acea vibrație de poveste.

Citind-o pe Fănica Rarinca. Cartea „Mica Stea Portocalie. De unul singur”

Fănica Rarinca, s-a născut și a copilărit în comuna Barcea, județul Galați. A terminat Liceul Agricol din Tecuci, apoi a urmat cursurile Facultății de Geografie și Geologie din Iași. În anul 2011 publică prima sa carte, „Guru și Ciocârlia”, apoi urmată de cartea „Eliberează-te de rănile trecutului și redescoperă fericirea!” apărută în 2016. În primăvara anului 2017, s-a născut visul care a dus la scrierea romanului „Mica Stea Portocalie”, despre aventurile unui băiat micșorat de un panou electric.

Cartea „Mica stea portocalie. De unul singur” a fost o descoperire plăcută pentru mine, cu tente copilărești spuse cu cuvinte de om mare povestea întruchipează o scriere menită să placă atât adulților cât și adolescenților. Toată paleta de culori folosită de autoare ne aduce în prim plan o imagine fantastică a unei descrieri desprinsă din definiția neverosimilului. Acolo unde realul se întâlnește cu fantasticul într-un joc al poveștilor ce vor prinde viață chiar sub ochii noștri.

Întâmplarea face ca în drum spre casă doi copii să fie micșorați de un panou electric; cum mama e unicul martor aceasta este luată drept nebună ba chiar ridiculizată de forțele de ordine pentru o astfel de mărturie bizară. Tatăl este în agonie, nimeni nu-i acordă nici o atenție iar senzația că totul îi scapă de sub control îl îngenunchiază de-a dreptul. Cazul se vrea închis iar mama pusă sub acuzație de omor a celor doi copii; ironic sau nu poliția nu acordă nici o atenție detaliilor subtile dar nici a rugăminților venite în a elucida misterul acestor dispariții. Acțiunea nu ne lasă să ne liniștim, ba din contra- mama este trimisă la spitalul celor ce suferă de boli mintale pe motiv de delir iar undeva în parcul înverzit se găsește acel băiat ce încă se luptă cu propriile schimbări, cu felul minuscul dar și cu incomoditatea de a nu fi un copil de mărimi normale. Iar de undeva din întuneric pericolul pândește, iar necunoscutul planează ca o pasăre răpitoare asupra a tot ce se întâmplă în jurul băiețelului ce e în căutarea surioarei, a drumului spre casă și a dreptății care întârzie să apară.

Întorsăturile de situație se intensifică iar personajele noi ce apar ne arată că totul poate să se sfârșească rău pentru cineva, că viața e plină de lecții dar și că răbdarea, bunăvoința și modestia pot înclina balanța către succes. Că nu e suficient să ceri ca să ți se dea, nu e de ajuns să cunoști adevărul ca să-ți ceri dreptatea, și că un sfârșit nu e neapărat un final, ci doar un mod de a o lua de la capăt. Ca și în cazul eroului principal numit și Mica Stea Portocalie după forma și culoarea sa care ajunge să se perinde prin text semeni unui însetat de cunoaștere … dar și de lămurire, deoarece inima lui suferă după tot ce-a fost și a pierdut. Finalul primului volum m-a luat prin surprindere și mi-a arătat că povestea nu se va lăsa așezată pe piese ca într-un puzzle ci se va ramifica tot mai mult stârnindu-ne și mai mult curiozitatea. Și vă asigur, aici totul e intens o dată cu dispariția celor doi… nimic nu e lăsat la voia întâmplării, nici măcar acel vânt ce bate printre frunzele copacilor.

Cartea „Mica Stea Portocalie. De unul singur” este călătoria către necunoscut; e povestea ce a îmbrățișat realul cu imaginația și a croit un scenariu dus pe culmile unei istorisiri fantastice ce a plăcut și pe care am relatat-o cu plăcere copiilor mei. Aceasta s-a dovedit a fi o carte atât de echilibrată încât am putut extrage din ea învățăminte, morale subtile și cuvinte venite ca pilde mereu utile în scrieri. Aventura celor doi copii am asemuit-o cu cea a Alisei în Țara Minunilor, când a descoperit personaje noi și s-a avântat într-o lume total nouă ei; aici, în povestea noastră la fel eroii se vor intersecta cu personaje ce le vor fi alături, astfel că totul va fi o explozie de evenimente și situații menite să placă din start copiilor dar și părinților acestora. Eu una abia aștept să aflu povestea mai departe, cum vor reveni copii la forma lor inițială… cum vor soluționa problema cu judecata mamei lor, și nu în ultimul rând cum vor elucida misterul micșorării lor, curiozitatea mă roade, sincer. Vă pot spune doar că în spatele acestora este un om care are planuri malefice și nu se abține de la nimic ca să-și ducă invențiile și gândurile la bun sfârșit. Nici până la ultimul cuvânt scris nu mi-am dat seama cine e, care e scopul lui, de ce face asta? Care îi este interesul?

Cartea „Mica Stea Portocalie. De unul singur” este un prim volum care m-a atras în primul rând datorită coperții extrem de plăcute, apoi printr-o poveste dedicată în principal adolescenților, însă care poate fi citită la orice vârstă, căci și adulții vor ajunge să îi simtă dulceața. E cartea ce nu te lasă indiferentă deoarece te răvășește destinul unor copii în plin declin dar în același timp apreciezi lecțiile ce vin în lanț despre curaj și demnitate, chiar și atunci când parcă nu se vede lumina de la capătul tunelului. O carte pe care o recomand cu drag, pentru emoție și mister!

Citind-o pe Flavia Bădic. Cartea „Papi”

Autoarea Flavia Bădic s-a născut în Călărași, s-a mutat de 16 ani în Brașov. Aceasta a terminat liceul cu profil Jurnalistic și Facultatea de Drept. A lucrat 11 ani în turism, iar în ultimii 3 ani și-a schimbat domeniul radical și lucrează într-o firmă de software. Pentru acest articol autoarea menționează câteva detalii despre cartea „Papi” apărută anul acesta la Editura Stylished: „Totul a început de la un serial mexican de pe Netflix, în care capul mafiei era numit Papi. Mi-am zis că ar fi un nume tare interesant pentru o carte și a fost suficient. Papi a apărut ca o imensă provocare pentreu mine și recunosc că mi-a fost tare greu să îl conturez, mai ales pentru că a trebuit să îi împart atenția între 2 femei. Triunghiurile amoroase, deși există peste tot în lume, încă sunt un subiect tabu la noi în țară, iar mie îmi place să scriu despre ceea ce alții nu au curaj.”

Cu fiecare nou roman pe care Flavia Bădic îl creionează acțiunea e tot mai intensă iar intriga tot mai pronunțată; astfel romanul nou apărut „Papi” e culmea apogeului. Autoarea reușesc să surprindă printr-un stil cameleonic toate ipostazele vieții, să se joace cu destinul personajelor dar și cu imaginația noastră într-un film al iubirilor și dezamăgirilor, al pierderilor și regăsirilor, ajungând la acea chintesență a perfecțiunii!

„Papi” este un roman care aduce la viață o lume a păcatelor, a răscolirii sufletești dar și a tuturor simțurilor ce îți fac inima să bată mai tare. E acel gen de carte ce te primește ca într-o furtună, și te învârți acolo printre toate scenele, știind că te va arde dar nu-i poți rezista tentației. Așa s-a întâmplat și cu eroina acestei cărți, aparent o femeie stabilă atât profesional cât și în plan personal – aceasta ajunge să fie o piesă într-un puzzle mult prea complex într-un joc ce o va face să fie de o vulnerabilitate ce doare. Astfel, o cunoaștem pe Rina, o femeie de patruzeci de ani ce știe ce vrea de la viața sa până apare „EL”, de un tupeu bine antrenat și o alură de cunoscător Papi o face să vrea să-și încalce limitele, să testeze noi porniri dar și să-și dea frâu liber imaginației. Cunoscătoare în citirea cărților Tarot aceasta palpează pericolul însă se lasă purtată de valul tentațiilor iar ceea ce descoperă doar o intrigă și mai mult, până în punctul când conștientizează că de ea s-au folosit, că nu a fost specială după cum se imagina ci doar o femeie bine aleasă pentru un plan pus la punct de Papi, moștenitorul Familiei Cortea, unii dintre cei mai influenți din sfera plăcerilor trupești, unde fiecare vis sau fantezie se poate înfăptui aevea prin oameni, atât femei cât și bărbați special antrenați pentru asta. Ironia face ca de la Papi, în ciuda vârtei sale tinerești să i se ceară un moștenitor, iar cum soția acestuia e infertilă frumoasa Rina merge ca candidata ideală, o femeie puternică, sănătoasă, fără familie și persoane ce i-ar simți avid dispariția, căci da, aceasta ajunge să fie ținută departe de ochii lumii într-o casă din care nu are scăpare, doar ea și zumzetul vorbelor bine alese de o soție dusă în culmile nebuniei.

”Încă nu îmi pot da seama care dintre noi doi este mai nebun – el pentru că insistă sau eu pentru că, deși nu vreau, ajung să îi permit să mă manipuleze…”

Atmosfera este apăsătoare însă singurătatea Rinei este întreținută de acel suflet ce-i crește sub inimă, care devine un punct de pornire către ceva… nici ea nu știe, până când în avansul anilor își dă seama; însă e prea târziu, prea dureros, prea multe goluri ce nu vor fi niciodată umplute. Conștientizează că deși trăiește într-o lume în care dorința și pasiunea sunt prezente, acestea nu pot atinge niciodată apogeul simțirii celui ce iubește. Și că toate acele flăcări și-au găsit stingerea pe acel drum alunecos al minciunilor, manipulărilor și a orgoliilor! 

”A apărut în viața mea perfect ordonată ca să creeze haos” și ”m-am trezit într-o realitate pe care nu mi-aș fi dorit-o pentru nimic în lume”.

Cartea „Papi” este un roman scris cu o forță surprinzătoare, fiecare cotitură sau unduire a pasiunii a fost șlefuită cu o acuratețe uluitoare lăsând mintea să-și joace rolul într-o scenă a patimii dezlănțuite. Iar povestea, aceasta a întrecut orice limită… aceasta s-a dezvoltat parcă singură urcând la cotele cele mai înalte, ba chiar atingând culmile sau a plăcerilor sau a deznădejdei, ba căzând într-un abis al misterului înscripționat pe cărțile de Tarot. Cu personaje „feroce” cartea „Papi” a fost cu mult peste așteptările mele, s-a dovedit cu adevărat o lectură care te prinde sub vraja sa iremediabil și nu te mai lasă, nici chiar după.

Vă invit să citiți această poveste incendiară, care fascinează și captivează până la ultima pagină…

Citindu-l pe Mihai Preda. Cartea „Chemarea lui Kalangu”

Mihai Preda s-a născut în anul 1971, în București. În prezent locuiește în Marea Britanie, într-un orășel din Țara Galilor, situat pe țărmul pitoresc al Mării Irlandei. Debutul literar a avut loc în anul 2021, în antologia de proză scurtă „Urme în timp”, publicată la Editura Betta iar anul acesta se mândrește cu o nouă apariție la Editura Hoffman, și anume cartea „Chemarea lui Kalangu”, o scriere cu trei povești menită să te țină acolo prins printre foi în nevoia de a absorbi cuvintele, acțiunile și deznodământurile. O carte de excepție pe care aș reciti-o oricând, oriunde.

„Chemarea lui Kalangu” cuprinde trei nuvele minunate, diferite ca conținut dar cu un fir epic ce prinde instant atenția cititorului ducându-te sau în sălbatica Africă sau în grațioasa Chină, sau în tumultoasa Rusie, acolo unde pădurile din Taiga îți deapănă mistic o fantasmă a minții într-o pădure de tungsten. Toate acestea împletite frumos și redate cu o dibăcie scriitorească deosebită.

Cartea ne întâmpină furtunos cu o poveste despre răscoala băștinașilor din Congo, reprezentând exotismul Africii cu nuanțele de dominare ale regelui belgian Leopold al II-lea. Am desprins o poveste despre sacrificiu dar și putere, despre subjugare dar și lupta de a reuni totul într-un punct pentru a redobândi colțul de pământ natal. O poveste ce m-a răscolit prin forța acțiunilor ce s-au desfășurat chiar sub ochii mei. Treptat autorul ne conduce spre o altă poveste, una în care vom găsi o altă perspectivă, alte colțuri ale lumii dar și o notă de senzual. China ne va primi cu înverșunarea unui război care printr-o forță strategică ajunge să se sfârșească fără mari pierderi; o strategie elaborată de un muncitor de rând care ajunge să fie cineva, un el ce s-a jucat cu forța hazardului și a ajuns printre primele figuri de stat. Prin ce minune vă îndemn să aflați… Cea de-a treia nuvelă este cât se poate de intensă păstrând un mistic acaparator; eroul scrierii ajunge printr-o întretăiere de întâmplări să fie arestat de forțele ruse chiar la aeroportul din Moscova și trimis la închisoare în Siberia. Motivul este cât se poate de ciudat dar și suspect. Și totul are lăgătură cu scurta vizită a personajului principal în Pădurea de tungsten, acolo unde a fost începutul tuturor începuturilor. Răscolirea misterelor dar și a lucrurilor ce nu ar fi trebuit să iasă la vedere. Dacă ar fi știut… dacă!

Cartea „Chemarea lui Kalangu” s-a dovedit a fi o carte extrem de bine scrisă, Mihai Preda a jonglat cu poveștile semeni unui păpușar, sau a unui om însetat de cuvinte… deoarece detaliile au fost atât de elocvente, atât de minuțios creionate încât te lași pradă textului uitând de noțiunea timpului. Chiar dacă anii dar și locurile nu au o tangență sau un punct de pornire fiecare poveste surprinde anume prin acest aspect dorind parcă o prelungire a textului; parcă ai găsi un alt scenariu, sau poate un alt final doar pentru a păstra acea magie a contextului. Cu siguranță fiecare sucire a textului va fi de neegalat surprinzând privirea cititorului cu personaje puternice dar și cu modul în care se petrec lucrurile. Autorul este cu adevărat un maestru al personajelor, iar cititorii sunt pur și simplu răsplătiți cu o lectură extrem de interesantă și incitantă.

Recomand cu drag cartea „Chemarea lui Kalangu”!