Citind-o pe Delia Mitroi. Cartea „Povestea călătoarei în timp”

Când găsești o carte ce din start ți se lipește de suflet uiți de noțiunea timpului, realizezi că trecerea minutelor se transformă în ore, iar plăcerea literară se amplifică cu fiecare foaie dată în spate. Și nu te poți opri. Nu atunci când ești la un pas de a călători în timp alături de eroii cărții, de a sfida imposibilul doar mutând gândurile în direcția acțiunii ce se desfășoară în fața ochilor. Astfel, cartea „Povestea călătoarei în timp” scrisă de Delia Mitroi mi-a arătat cum aș putea pune timpul pe pauză și aș desena un film al unui roman istoric menit să mă surprindă desăvârșit.

Cartea întruchipează o istorie a poporului român în care tradiția înflorea, viața se trăia în plină ascensiune iar jocurile de putere întruchipau bărbăția și poziția impozantă a unui popor dacic puternic. Însă asta nu e tot, autoarea cu o dibăcie aparte a jonglat cu timpul făcând din el o unealtă pentru a uni două vremi, prezent și trecut, azi și … a fost odată, pentru a ne arăta o altă față a narațiunii. Orice cotitură nu ar lua textul scriitoarea îl șlefuiește chiar sub ochii noștri redând o istorisire plină de viață în care am cuprins atât iubirea cât și pierderea, dar și dezamăgirea, jertfa, și nu în ultimul rând supraviețuirea.

O avem ca eroină pe Ema, o tânără care poartă după sine o suferință ce o pustiește în întregime, trădarea iubitului o face să fie tăcută, temătoare și rezervată. Acum ca să înfrunte toată bârfa satului este nevoită să asiste chiar la nunta acestuia cu prietena sa, iar ca să risipească orice îndoială asupra faptului că a trecut peste durere chiar ea se oferă să aducă apă pentru miri de la fântâna din sat ca să reîntregească tradiția. Însă soarta își joacă cartea iar dintr-o neatenție… sau cine știe, Ema ajunge să se trezească în Dacia anului 99 d.Hr. Mare îi fu mirarea când ce i s-a întins în fața ochilor a fost mult peste așteptările ei, aceeași așezare însă într-un timp în care Ema doar în cărțile de istorie a prins secvențe. Cea care i-a făcut inițierea în noua lume a călăuzit-o, i-a spus că drum de întoarcere în timpul său este însă să aibă răbdare, rămasă singură tânăra noastră nimerește pe mâni sălbatice ce o poartă cu un pas mai în față către așezământul lui Decebal. Treptat aceasta își dă seama de pericolele ce o pândesc, de statulul inferior al femeiei dar și de tot felul de evenimente care vin ca niște flash-uri peste ea. Își amintește pasaje din istorie, de anumite datini dar și de sfârșitul eminent al unor persoane cu care se ciocnește. Toate aceste momente îi dau viața peste cap, o răvășesc de-a dreptul, însă un lucru îi este clar, va învăța să treacă prin acea parte de istorie fără a-și pune amprenta. Ei bine, nu a fost să fie așa, ajunsă pe tărâmul dacilor aceasta se îndrăgostește nici mai mult nici mai puțin chiar de prințul Daciei, Cotiso. Natura relației lor este înflăcărată, tânăra noastră este total diferită de femeile acelor timpuri încât tânărul prinț e încântat de ea, îl ademenește și îl face să simtă că se aparțin unul altuia. Însă provocările nu întârzie să apară, trădările se țin în lanț iar moartea le suflă la ceafă, ce pot face ei însă e, să fie sinceri unul cu altul. Ema însă nu-i poate dezvălui nimic din viața proprie, ar pereclita istoria, s-ar pune în pericol pe sine sau chiar pe el. Astfel, acceptă această iubire atemporală ce o răscolește tot mai mult, și caută să înțeleagă societatea în care a ajuns și să-și trăiască clipa. Nimic însă nu o pregătește pentru evenimentele ce au venit în lanț peste poporul dac, iar Ema simte că până aici a fost, că e prea multă cruzime, sacralitate, prea multă luptă pentru putere, prea mult sânge vărsat fără noimă. Prea multă durere atunci când sufletul rămâne gol.

Va reuși Ema să-și trăiască iubirea adevărată sau va alege să plece în timpul său vă îndemn să aflați, cert e că povara pierderii e mult peste puterile ei. Istoria încă o dată i-a înșirat în față neputința, deziluzia dar și împăcarea… cea care vine doar după ce se conștientizează că ce-ți este sortit să trăiești atât vei trăi, nici mai mult nici mai puțin. Și încă ceva, iubirea mereu va găsi calea, chiar și împotriva legităților naturii.

Cartea „Povestea călătoarei în timp” este un roman inedit care m-a atras încă de la primele pagini, autoarea a îmbinat cu măiestrie călătoria din planul terestru cu cea din zona miticului și istoricului. A suprapus două planuri care s-au aliniat pentru a se desfășura într-o narațiune excelent scrisă. Povestea călătoarei în timp te face să te desprinzi de tot și toate și să absorbi orice întorsătură de situație, să compătimești dar și să aștepți cu sufletul la gură deznodământul. Întreaga poveste este ca un basm ilustru care face o punte către granița dintre real și ireal, dintre prezent și trecut, ajungând pe alocuri să creioneze un vis euforic. Acela care se suprapune cu istoria și cu ce a fost o dată… că de n-ar fi nu s-ar mai povesti. Am avut o adevărată plăcere să răsfoiesc această carte și să mă bucur de fiecare capitol în parte, am descoperit un roman absolut minunat, cu o poveste ce creează o feerie de senzații. Mulțumesc autoarei pentru această călătorie exuberantă.

Citind-o pe Ioana S. Bogorodea. Cartea „nOMadă”

Ioana S. Bogorodea (născută în 1979, Tulcea), este licențiată a Universității de Vest din Timișoara, Facultatea de Sociologie. Ioana S. Bogorodea a publicat proză scurtă în revistele „Vatra”, „Steaua Dobrogei” și „”Aspirații”, ultima fiind revista Colegiului Dobrogean „Spiru C. Haret” din Tulcea. A debutat cu volumul „Răzbunarea Sarei”, pentru care a primit premiul Editurii Rafet din Râmnicu Sărat în cadrul Festivalului Internațional „Titel Constantinescu”, ediția a 15-a, 2022. A primit premiul 3 pentru miniaturi narative la concursul de proză „Valentin Șerbu”, organizat de Centrul Cultural „Jean Bart”, Tulcea.

De câteva zile am finisat cartea „nOMadă” scrisă de Ioana S. Bogorodea și încă stau și îi analizez parcursul. Cu o acțiune total departe de ce am citit eu până acum acest thriller mi-a jonglat în fața ochilor un scenariu inedit, unul pe cât de fantastic tot pe atât de psihologic; scrierea a fost făcută cu o așa acuratețe textuală încât am fost prinsă printre rânduri. Am încercat pas cu pas alături de personaje să înțeleg mersul lucrurilor, să percep mutările și să anticipez mișcările într-un joc destul de întortocheat al sorții. Cu siguranță nu m-am așteptat ca natura acestei cărți să mă răscolească atât de mult.

O avem ca eroină pe Geanina, un spirit rătăcit care nu își găsește alinarea. Își cunoaște sfârșitul trupesc în cel mai atoce moment dar și face descoperirea de a migra către un alt corp. Această nouă abilitate o stârnește enorm de mult și realizează că cunoștințele sale în materie de psihologie și neurologie nu au fost în zadar, acum e hotărâtă mai mult ca niciodată să-și trăiască viața ca spirit nomad departe de limitările ce le-a avut în corpul original. E pregătită să facă din gazda sa un atuu pentru o nouă existență exploratoare. Însă rateurile nu întârzie să apară, parcă o pată neagră o încurcă să se bucure deplin de noile sale forme trupești, de la o bătrână bolnavă la un copil firav, de la un bărbat fugar la o femeie criminală… astfel, Geanina realizează că atingerea desăvârșită a păcii interioare e departe de a fi înfăptuită. Nici pe departe. Morții se țin de ea ca un șir de fantome gata să rupă din personalitatea sa, și cât de absurd nu ar suna, încă o șlefuiesc negativ îngropând în ea frica, nesiguranța, incertitudinea unui viitor. Zi după zi Geanina e gongul propriilor sale alegeri proaste, și totuși încă speră, la o tămăduire a sufletului prin iubire, prin împlinire… prin simpla noțiune a fericirii, o unică necunoscută în toată existența sa. Iar timpul trece, și nu îi este prieten deloc.

Ioana S. Bogorodea ne creionează un scenariu de film, aceasta redă cu o măiestrie aparte firea unică a eroinei cărții, lupta interioară cu ce a fost și ce a moștenit pe parcurs dar și experiența unor migrări în jurul cărora se vor deschide cărțile pentru înțelegerea absolută. Autoarea descrie atât de amănunțit cum cu fiecare mutare Geanina înțelege că e mai mult un „parazit” ce-și anihilează gazda, că e un impediment ce creează căderi de vieți iar undeva acolo ceva se întâmplă, poate o revelație, poate trezirea conștiinței încât realizezi că nu poți critica personajul, pentru că cine nu e dornic să mai trăiască încă un pic? Încă o zi. Încă o oră, încă o clipă. Eroina noastră încearcă să se prindă de viață … și mai exact de o viață fericită, iar acum mai mult ca niciodată simte că aici e aici, prezentul e palpabil ca și iubirea ce întotdeauna i-a fost străină. Și nu o putem condamna pentru asta.

„Din momentul în care am migrat prima oară, am devenit o ființă fără corp, un suflet fără casă. Mereu tolerată în viaţa şi trupul altcuiva, niciodată vioara principală a orchestrei. Atacată, urmărită, învinovăţită pentru greşelile tuturor. (…) Nu aşa îmi doresc să trăiesc.”

Cartea „nOMadă” s-a dovedit a fi o lectură destul de puternică. Impactul acesteia se resimte iar multitudinea de întrebări acaparează mintea chiar și după lecturarea acesteia. Pe lângă subiectul inedit însăși personajul a făcut ca întreg textul să fie într-o alertă continuă. Și totuși, ce știm de nomadism? … despre migrarea dintr-un trup în altul? După cum spuneam cartea debordează de neobișnuit, de inexplicabil și frenetic, iar toate în ansamblu duc mintea cititorului într-o lume total diferită iar acest aspect doar provoacă curiozitatea dar și dorința de a așeza piesele într-un puzzle final. Pentru a vedea întreg tabloul. Sunt sigură că acest roman va fi pe buzele multora, de ce spun asta… ei bine, însăși unicitatea scrierii vorbește de la sine dar și aspectele psihologice care sunt greu de trecut cu vederea, acestea întăresc convingerea că „nOMadă” e mai mult decât o carte, e o dezlănțuire de emoții, trăiri dar și neverosimil. Cartea e cărarea singuraticilor, e lumea căutătorilor dar și fereastra deschisă pentru cei ce vor mai mult. E lectura ce discret te ghidează spre un sens al vieții!

Citind-ul pe Ionel Rușanu. Cartea „În mintea mea încape o Galaxie. Evoluția Arconă. Volumul 1”

Ionel Rusanu lucrează ca inginer de comunicații digitale. El a scris primele sale povești SF în timpul liceului și le-a trimis la „Exploratorii de mâine”, o emisiune radio populară pentru feedback, care a fost în general pozitiv. După 40 de ani, a revenit la scris. Debut în 2018 cu romanul SF „A Galaxy in My Mind”. În 2021 a publicat la Editura Letras o colecție de povestiri „Loteria vieții – Povești cu pandemie” (ediția română – Loteria vieții – povesti din pandemie). Anul 2022 i-a adus autorului o nouă publicație, cartea „În mintea mea încape o Galaxie. Evoluția Arconă. Volumul 1” apărută la editura Cassius Books vine ca o gură de aer proaspăt pentru iubitorii de SF. Toată acțiunea e într-o alertă continuă care nu lasă cititorului nici un răgaz, se scrie sub ochii noștri nu doar povestea ci și emoția ce încarcă orice literă!

O avem ca eroină pe Ava Johnson, o tânără ce simte în ea o diferență aparte comparativ cu toată omenirea care e la cheremul Arconilor, cei care domnesc pe Pământ fără a li se opune rezistență, de ce?… pentru că aceștia au abilitatea de a controla mintea și de a supune Galaxii întregi. Ava însă, nutrește emoții amestecate combinate cu o dorință avidă de a-i înfrunta, iar această ocazie i se ivește când într-o zi oarecare își vede copia sa murind și transmițându-i cu ultima suflare niște informații importante. Pe cât e de bulversată tânăra înțelege că departe de viața iluzorie creată de Arconi oamenii pot fi și altfel, pot pune rezistență. Pot înfrunta acea zombare în folosul unei alte forme de viață. Curiozitatea însă i se transformă într-un adevăr mult prea apăsător, toate informațiile ce se revarsă peste ea doar în câteva ore ajung să-i dea de înțeles că nimic nu e ceea ce pare, nici lumea în care trăiește, nici casa în care și-a croit amintiri, nici familia… dar nici chiar ea, deja nu va mai fi la fel. Cu o rapiditate amenințătoare Ava pășește pe nisipuri mișcătoare, își crează prietenii pe care nu le-ar fi crezut posibile dar și i se pun în față niște sarcini pe alocuri mult peste puterile ei. Însă învață, pas cu pas cum să-și înfrunte temerile, cum să înainteze și să-și scrie destinul predestinat în astre.

Ionel Rușanu ne surprinde cu imagini desprinse ca dintr-un film bun, unul care își îndreaptă privitorul în zonele cele mai aprinse ale acțiunii, acolo unde inima pulsează iar dorința de a ajuta e atât de neoprită, încât, se crează o legătură cu textul într-un mod unic. Mi-am creionat în minte chipul Avei, i-am surprins iuțeala minții dar și curiozitatea, i-am văzut în gesturi dorința de a fi prezentă, dar și dăruirea în numele binelui. Stilul de scriere este total inedit, pe cât de cursiv și alert, tot pe atât de bine gândit și de explorare. Toate în ansamblu cuceresc cititorul aducând în prim plan suspansul, neprevăzutul, dar și importanța personajului Ava. E o carte ca o poveste savuroasă pe care nu poți să o lași din mână, te abandonezi textul și trăiești emoția. Aici și acum.

 „În mintea mea încape o Galaxie. Evoluția Arconă” este o lectură încântătoare, care te ține captiv între paginile sale de la prima și până la ultima filă. Orice acțiune sau labirint textual a însemnat o nouă provocare pentru mine ca cititor, am dorit să fiu acolo cu eroina cărții printre stele, să privesc prin ochii ei galaxia. Să trăiesc aventura. Să percep lumea din prisma ei. Să evadez și să mă bucur de fantezia unei realități relative. Să joc în acea cursă a inexplicabilului și să primesc elementele originale ale scriiturii ca pe niște forme intergalactice după care să merg, pas cu pas pentru a pune totul cap-coadă. Recomand cu drag acest SF plin de suspans, plin de adrenalină și mister, pot spune că o astfel de carte bine scrisă poate trezi în mine dorința de a parcurge mai mult sfera SF-urilor chiar dacă nu sunt o mare exploratoare a acestui gen literar. „În mintea mea încape o Galaxie. Evoluția Arconă” s-a dovedit a fi mult peste presupunerile mele și cu nerăbdare aștept volumul doi. Abia aștept. Vă îndemn la lectură, veți rămâne plăcut surprinși!

Citind-o pe Marina Costa. Cartea „Răzvrătiții mărilor”

Marina Costa a debutat editorial în anul 2016, la Editura Betta, cu romanul intitulat „Pribegii mărilor”. A urmat, în anul 2017, la aceeași editură, „Vieți în vâltoare”, ambele romane istorice, iar în anul 2018 romanele pentru adolescenți „Prietenii dreptății”, la Editura Astralis, și „Echipajul”, la Editura Amanda Edit. Anul 2019 a început cu apariția volumului de proză scurtă „Soarta mercenarului și alte destine”, la Editura Hoffmann, urmat de romanul istoric de aventuri „Farmecul mării”, la Amanda Edit, și de prezentul „Alte vâltori ale vieții”, la Editura Betta. De asemenea, Marina Costa a publicat poezii în antologiile „Poeți în ARENĂ”, 2018, „Sub semnul iubirii”, 2019, în antologia bilingvă româno-turcă „Din universul poeziei române actuale”, toate apărute la Editura Betta, și proză scurtă în antologiile „Sub cupola Unirii”, Editura Betta 2018, „Amprente pe cerul înstelat”, Editura Astralis 2018, „Noi am sărbătorit Centenarul Unirii – 2018”, Editura Amanda Edit 2018, „Rația de libertate”, Editura Betta 2018, precum și în revistele „Arena literară” și „Convorbiri literar-artistice”, obținând premiul I la concursul național de proză scurtă „Nicolae Velea” 2018, cu textul intitulat „Floare de foc” și premiul special „Fănuș Neagu”la concursul național de proză scurtă „Nicolae Velea” 2019, cu textul intitulat „Viață pentru viață”.

Ca într-o călătorie cu pânzele sus autoarea Marina Costa m-a purtat din nou pe spuma mărilor, acolo unde se întretaie cerul cu apele și cântecele sirenelor cu jocul seducției. Și m-a plimbat suav alături de niște personaje feerice care au reîntregit o operă fără de seamăn. Astfel, cartea „Răzvrătiții mărilor” a însemnat nu doar oda adusă exploratorilor mărilor dar și însemnătatea emoțiilor ce se țes suav și emblematic pe țărm, acolo unde soarta pecetluiește două inimi să bată la unison. „Răzvrătiții mărilor” a fost glasul chemării, a uniunii dar și a conștientizării că viața nu e făcută să fie în singurătate, ci totul merită să fie împărțit; în numele a tot ce se poate plămădi din noianul de sentimente.

Într-o scriere de douăzeci și unu de povestiri cu proză scurtă am întâlnit atâta patimă și destine încât fiecărui personaj în parte i-am făcut o cămară în inima mea. Pentru că nu poți altfel, aici printre pagini nu este erou al cărții, sunt numai eroi și eroine ce își creionează singuri mersul vieții, sunt suflete ce se lasă la voia călăuzelor nopții pentru a simți azi și mâine iubirea și tot ce deapănă noțiunea sa. Fiecare povestioară în parte ne descrie momente fanteziste care te lasă să visezi cu ochii deschiși, apreciezi detaliile pline de conținut dar și momentele captivante în care ești cu sufletul la gură. Și mergi la pas lent printre cuvinte pentru a nu tulbura valurile mării dar și istoria ce se scrie chiar sub văzul noastru. Nu o să vă redau secvențe din fiecare poveste în parte ci vă voi spune că dacă iubiți scrierile cu și despre mare vă veți abandona plutirii textuale, iar cum totul e asezonat cu aventuri diverse, cu pirați cărora le fierbe sângele în vene și marinari zvelți atunci cu siguranță nu o să lăsați cartea din mână. Aici bătăliile se dau atât pe mare și uscat cât și în suflet, pentru că celui ce îi este străină iubirea aceasta este ca o necunoscută mult prea efemeră, iar când o simte nu o poate explica, de aici și fuga, și deziluzia… dar și curiozitatea care fundează împlinirea!

Proza așează totul la un loc formând un întreg fix pe gustul meu; înaintând prin povestiri înțelegi cum totul capătă sens, cum cărările se unesc în una aducând cititorului un punct al destinației ce îl face să perceapă că această carte e comoara după care se avântă pirații. E cartea ce unește destine și lasă imaginația să vâslească ca pe o canoe în căutatea visului rătăcit. Narațiunea aduce în prim-plan personalități puternice ce te cuceresc instant, bărbați și femei desemnați să își exercite rolul de călăuză într-o aventură tipică Marina Costa, una încărcată de istorie, de documente marcante dar și de tradiție, superstiții și iubire, într-o formulă stilizată inconfundabil, așa cum doar autoarea poate mânui panelul.

  Cartea „Răzvrătiții mărilor” a fost o lectură cum alta nu voi mai găsi, marea și aventura creionată de Marina Costa parcă au un alt farmec. Iubirile sale sunt închegate iar viața este lustruită altfel, experiențele mai de epocă iar mersul lucrurilor mai incitant. Cititorul este acaparat în întregime asupra textului, e aici și acum într-o vâltoare a evenimentelor. Și simte, și trăiește conexiunea cu fiecare poveste în parte parcă din nevoia de a evada într-o acțiune îndrăzneață departe de cotidianul tipic. Autoarea are un condei unic care de-a lungul timpului doar a întărit că aceasta este ilustră în ale scrisului. Și nu de puține ori am afirmat că Marina Costa e o povestitoare care formează o unitate indisolubilă. Ea e însăși forța mărilor prin toate poveștile pe care le-a înșiruit pe foaie!

Mulțumesc draga mea scriitoare pentru călătoria pe care am parcurs-o cu mare drag. Mulțumesc editurii Cassius Books pentru exemplarul oferit!

Citind-o pe Maria Philip. Cartea „Doamna Palatului”

Din câte știți iubesc enorm poveștile descoperite la editura Petale Scrise, atât pentru toate emoțiile ce mă încarcă când le citesc cât și pentru starea de după lectură… acea mulțumire de cititor care fie oftează de romantism înflăcărat fie după o prelungire a unei istorisiri ce pur și simplu încântă. Astăzi vreau să vă vorbesc despre romanul „Doamna Palatului” scris de Maria Philip, o scriere care debodează de mister și intrigă, pasiune dar și acțiune pe muchie de cuțit.

Autoarea reunește într-un întreg genurile fantasy cu historical, cel romance cu cel erotic într-o carte ce a plăcut încă de la primele pagini. Toată acțiunea e atât de intensă încât timpul zboară iar inima tresare de la orice turnură. Și vă asigur, printre file mereu se întâmplă câte ceva. Din ce în ce mai mult. Din ce în ce mai provocator.

„- Îți voi spune pe șleau! Așa, schiloadă cum ești, nu am crezut nici eu, nici tatăl tău că vei fi în stare să te măriți vreodată. Că se va uita vreun amărât la tine. (…) Iar tu pui mâna pe un nobil atât de bogat! Cum ai reușit?”

O avem ca eroină a cărții pe Lisa, o tânără foarte înțeleaptă care luptă zi de zi cu o dezabilitate ce îi provoacă o durere cruntă. Însă, toate i se par apă de ploaie, nu și atitudinea familiei față de ea. Este privită ca o sursă de bani, nici mai mult nici mai puțin. Într-o seară însă viața ei se schimbă radical, din umbra unui colț întunecat i se ivește destinul în forma chipului Lordului Wilton Woodrow, care are planuri mari cu ea. Cu voie sau fără de voie. Astfel, Lisa se trezește într-un loc nou, departe de familia sa … într-un palat sumbru, cu oameni ciudați și cu o frică palpabilă ce o intimidează. Nu și în prezența lui. El îi trezește noi răscoliri chiar dacă recunoște că răpirea sa a fost un lucru josnic. Însă după ce adevărurile se aștern înțelege, acceptă un târg ce o va ține mai aproape de el decât și-ar fi putut imagina. Însă nu vrea să îi cedeze. Nu vrea să fie schilodită sufletește cum îi e și piciorul, dar mai ales viața. Treptat însă relația celor doi se cizelează, se erodează formând o conexiune indistructibilă, dar mai ales vitală ce îi împinge în brațele unul altuia. Și se cer, se caută… dar mai ales își tratează rănile reciproc într-o lume total nouă pentru tânăra noastră. Însă nu totul e miere și arome dulci, câteva crime noi stârnesc vâlvă la Palat iar Lordul Wilton este nevoit să se implice mai mult în a găsi făptașul, pentru că totul e mult prea macabru, totul e prea diavolesc chiar și pentru ceea ce înseamnă el ca ființă.

Șederea frumoasei Lisa îl neliniștește pe Lord dar și totodată îi amplifică simțurile, prezența ei îi face bine, ba chiar îl reîntregește într-un mod total necunoscut. Iar acest aspect îl intrigă, și vrea cu orice preț să o țină lângă el, să o protejeze… și să o iubească. Așa cum nu a făcut niciodată până la ea. Însă pericolul pândește din umbră, niște tradiții dintre masculii familiei iscă conflicte severe iar secretele se fac tot mai vizibile. Arătând că nimic nu e ceea ce pare, nici chiar Lisa, în neștirea sa. Fiecare dintre eroii cărții își fac propriile alegeri, unele țin de cum se prezintă în societate, alții cum își protejează aproapele iar alții cum să ducă după sine mirosul morții și fricii. Mai adânc. Mai sălbatic… și mai înverșunat.

Cartea „Doamna Palatului” a fost o lectură foarte incitantă. Pe lângă intriga ce înconjoară palatul Lordului și natura sa animalică cartea descrie înflăcărat pasiunea eroilor cărții într-o manieră dulce-erotică. Autoarea cu o dibăcie aparte îmbină stilurile și dă o unicitate aparte scrierii, totul capătă sens, posesivitate dar și întunecime. Cadrele încărcate de pasiune se împletesc armonios cu cele pline de mister, care ne poartă pașii spre secrete străvechi, ce transformă această lectură în una foarte acaparatoare. Citind ești prezent printre cărările pietruite ale palatului alături de tânăra noastră care pas cu pas descoperă iubirea și împlinirea prin noțiunea de doi. Apoi totul ia forma de înțelegere, consistență și chintesență. Recomand cu drag cartea, veți rămâne plăcut surprinși de firul narativ dar și de modul de scriere al autoarei, atât de unic, atât de altfel. În mod cert voi citit tot ceea ce apare sub semnătura autoarei Maria Philip.

Citind-o pe Beatrice Seres. Cartea „Sindromul Yarmilla”

Zilele trecute am finisat o carte căreia îi atribui următorul citat: „Unele cărți trebuie gustate, altele devorate, dar numai unele trebuie mestecate și digerate în întregime” (Sir Francis Bacon). De ce acest citat?… ei bine, pentru că minunatul thriller „Sindromul Yarmilla” scris de Beatrice Seres nu doar că te lasă să-l pătrunzi ci te afundă cu mintea într-un labirint al necunoscutelor, și vrei parcă să-l străbați mai rapid, și totuși, o iei pas cu pas într-un joc al circumstanțelor. Și aștepți. Și acumulezi piesele dintr-un puzzle mult prea complex.

Cartea „Sindromul Yarmilla” s-a dovedit a fi o lectură foarte complexă, natura scrierii ne-a arătat comportamentul uman în toate tonurile posibile și imposibile. Căile creionate de autoare s-au ramificat demonstrându-ne că nimic nu e ceea ce pare, nici chiar moartea.

” Yarmillei îi era teribil de greu să se acomodeze cu calitatea pe care trebuia să o îndeplinească de față cu restul. Era ca și cum fiecare trăsătură și toate abilitățile care o defineau ca ființă umană se deterioraseră, lăsându-i împovărătoarea misiune de a le mima. „

O avem ca eroină pe Yarmilla, o tânără care în urma unui incident nereușit își implantează în minte ideea morții duse până la extreme. Zi de zi aceasta întreține starea latentă a pasivității prin trecerea în neființă, se complace într-o stare de melancolie fiind desprinsă de toate emoțiile lumești. Empatia i se transformă în indiferență, moralitatea îi îngheață undeva între zi și noapte iar iubirea capătă tonurile unui gri nevrotic. Vede încetul cu încetul în familie oameni care o limitează, care o împiedică să se ambaleze în noua sa formă a morții … și mai ales, subtil îi suspectează că ar avea legătură cu propria moarte. Într-un joc al sorții aceasta își leagă viața de un om pe cât de tăcut și cumpătat tot pe atât de periculos. Așa zisul soț printr-o manipulare ușor sesizabilă o folosește drept unealtă în scopuri criminale îndreptate către cei ce nu îi convin, iar treptat totul scapă de sub control. Yarmilla Morris se pierde și se regăsește, însă pe parcursul acestui drum spre sine moartea îi bate gongul ca o amintire că azi e mai decăzută ca ieri. Iar consecințele se vor resimți ca săgețile otrăvite. Viața tuturor se complică, suferința plutește și se îndesește ca o ceață înnecăcioasă. Și aduce cu sine imaginea unei lupte căzute în fața unor fapte inexplicabile. Dure, rupe dintr-un purgatoriu sufletesc.

Autoarea este o maestră în a se juca cu mințile noastre, aceasta ne-a oferit dincolo de o explicație pentru întreg comportament haotic al Yarmillei, și o perspectivă asupra minții umane și a personalităților multiple. Ajungi să te întrebi câți oameni aparent sănătoși cunoaștem și câte gesturi sunt sau nu rezultatul traumelor sau durerilor adunate pe parcursul anilor. Picătură cu picătură. Mici stopi ce se adună cu impact în subconștientul nostru. Apoi se revarsă, fie într-o direcție bună, fie atât de toxic încât nici cele mai lucide minți nu pot aduna un cuget ce s-a rătăcit în vâltoarea vieții. Apoi, ca în citatul sus menționat, pasajele cărțile… trebuie mestecate și digerate în întregime. Pentru că profunzimea e uneori dincolo de înțelegerea proprie. Iar claritatea lucrurilor e ca un duș rece venit atunci când te aștepți mai puțin.

Cartea „Sindromul Yarmilla” a fost o lectură de impact. A fost genul acela de thriller pe care nu l-am putut lăsa din mână până când nu l-am terminat punând cap la cap toată informația revărsată peste mine. Am savurat intens răsturnările de situație și modul în care autoarea a descris toate sentimentele prin care a trecut protagonista, toate zbuciumurile ei și nălucirea nebuniei în care se cufundă. Subiectul mi-a captat atenția încă din momentul în care am descoperit cartea, cine nu ar fi interesat să citească despre sindromul Cotard și manifestările lui, încă din facultate m-au pasionat înclinațiile deviante ale psihicului uman. Deci, cartea a avut toate elementele ca să mă prindă printre pagini. Recomand cartea „Sindromul Yarmilla” celor care caută suspansul împletit cu note psihologice, dar și viața fără retușuri în care toți ne regăsim fie ca actori fie ca spectatori.