Citind-o pe Johana Gustawsson. Cartea „BLOCK 46”

Johana Gustawsson, născută la 7 iulie 1978 la Marsilia, este o scriitoare franceză, autoare de thrillere și romane polițiste istorice. După ce a studiat științe politice, a lucrat ca jurnalist independent la Paris și apoi la Londra pentru mass-media franceză.

Ea a publicat Block 46 cu editorul Lilas Seewald în 2015, primul ei roman polițist, care amestecă genurile polițiste și istorice și le are ca eroine pe Emily Roy și Alexis Castells. În 2016, a fost invitată la cel de-al 8-lea Festival internațional de literatură criminală de la Toulouse și a fost prezentată la Târgul de carte de la Bruxelles în martie 2017. Al doilea titlu al investigațiilor lui Emily Roy și Alexis Castells, Mör, a fost publicat în martie 2017, iar al treilea Sång în 2019.

După ce a locuit la Paris timp de 7 ani, s-a mutat la Londra în 2009, și a locuit acolo timp de 12 ani cu copiii ei și soțul ei suedez, apoi din 2021 s-a stabilit pe o insulă din Suedia.

Îmi plac foarte mult cărțile care mă țin cu sufletul la gură, ador să simt cum respirația mi se oprește de intensitatea pe care o descopăr și apreciez enorm acele scrieri ce fac ca timpul să se oprească în loc, acea pauză pusă pe ceasul zilei în a mă transpune atemporal acolo printre personaje, printre tragediile lor și descoperirile învolburate. Iar primul volum „BLOCK 46”, a autoarei Johana Gustawsson a fost exact de ce aveam nevoie pentru a-mi încinge privirile și a mi se cutremura ființa. Iar acum sunt ferm convinsă că volumul doi apărut tot la Tritonic mă va frapa cu desăvârșire.

Cartea „BLOCK 46” cuprinde o atmosferă întunecată dezlănțuită de niște crime oribile. Povestea îmbracă două linii temporale ce își găsesc un punct comun anume prin traseul unor omoruri cu o deosebită agresivitate și totuși păstrând o atenție lucidă asupra detaliilor. Nota psihologică am apreciat-o într-un mod aparte iar înclinațiile eroilor le-am perceput ca o tindere spre perfecțiune fie din perspectiva celor ce descoperă fie din a celor ce tranșează visele/viața fără remușcări.

Fiecare urcare și coborâre în această carte marchează inima celui ce o citește iar finalul demostrează că cel ce-ți suflă în spate îți poate fi cel mai mare dușman.

Un corp mutilat a unei femei este descoperit în Falkenberg, Suedia. Comisarul Bergström anchetează cruda crimă. Nimic nu-i pare cunoscut, ba chiar „opera” este curățată până la perfecțiune, și totuși primii pași spre elucidarea acestui caz se fac atunci când de la Londra Emily Roy un profiler iscusit vine să-i aducă la cunoștință că nu e singurul caz; la Londra aceasta investighează o serie de crime ale copiilor ale căror trupuri au aceleași răni ca și victima suedeză: trahee tăiată, ochi enucleați și un Y misterios gravat pe braț. De aici fiecare trage concluzia că e un ucigaș în serie, unul care nu se sinchisește să omoare atât la Falkenberg cât și la Londra prinzând la curaj.

„Brațele sunt plasate de-a lungul corpului. Pubisul este ras. Cavitățile oculare sunt goale, negre, acoperite de sânge  coagulat. Incizia extirpării este precisă. Gâtul este deschis pe toată lungimea sa. Crestătura profundă face pielea să se-ndoaie pe fiecare parte. Traheea a fost secționată și îndepărtată.”

O dată venită în Suedia, Emily își găsește o veche cunoștință: Alexis Castells, o scriitoare fermecătoare specializată în criminali în serie dar pe lângă asta prietena celei a cărui corp a fost descoperit în Falkenberg. Împreună, aceste două femei se lansează într-o vânătoare care îi va conduce la atrocitățile lagărului de la Buchenwald din 1944, la Block-ul 46, acolo unde experimentele s-au dezvoltat în voie într-o Germanie nazistă care nu a avut limite.

„Nimic din toate astea nu aveau sens. Călătoria. Morții. Cruzimea. Muzica. Trupurile dezgolite. Nimeni nu a mai încercat să-și ascundă goliciunea, ca și cum fiecare acceptase deja să renunțe la umanitate. Și liniștea. Liniștea capitulării din spatele muzicii nepotrivite. (…) Tipul din tren avusese dreptate. La capătul acestei lungi călătorii îi aștepta, cu adevărat, infernul. Dar un infern organizat”

Treptat se descoperă că au mai fost dispariții stranii, copii în aceeași grilă de vârstă însă negăsiți, dosare prăfuite în arhiva poliției; astfel se pornește o căutare continuă, drumuri fugare pentru a se prinde un fir de ață spre a înainta undeva. Spre ceva sau cineva. Legătura dintre evenimentele din prezent atât cele din Suedia, cât și cele din Londra se fac anevoios însă toate se direcționează spre un trecut încâlcit, unul care prinde contur cu fiecare detaliu găsit redând un deznodământ învăluit în neprevăzut. Unul care mi-a arătat că nimic nu e ceea ce pare, că și cel mai curtenitor bărbat poate avea înclinații de criminal, și cea mai vigilentă persoană poate cădea pradă pe mâinile unui mutilator.

” Celălalt nu simte nevoia să arate ceea ce înfăptuiește. Nici să împartă cu ceilalți. Își extrage satisfacția din vânătoare și transformare. Crima nu era decât actul plictisitor care îi permitea să ajungă la faza finală. Pentru Celălalt, a ucide nu era decât o cale. În timp ce, pentru el, era un final. „

Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost parteneriatul dintre Emily Roy și Alexis Castells ce a funcționat minunat, fiecare vizând cazurile din perspectivele lor diferite. Aparent două firi total opuse acestea s-au completat aducând lumină acolo unde obscuritatea nopții a trasat linia morții. Au adus fiecare aport pentru a dezgropa trecutul, prezentul și a plasa în context acel element cheie în a elucida misterul unor șiruri de omoruri ce au fost doar o școală pentru „Acel” din prezent. Pentru un nou discipol…

„BLOCK 46” a fost o lectură puternică și de impact. Suspansul a planat iar intriga și deznodămintele mi-au arătat cât de sclipitoare e mintea autoarei. În ansamblu cartea mi-a captivat atenția și a avut o mulțime de întorsături pe care pur și simplu nu le-am anticipat iar asta semnifică doar un lucru, că „BLOCK 46” este un thriller foarte bine scris. Mi-a plăcut foarte mult acest volum, deși nu face lectura ușoară eu țin să menționez că este o carte de neratat. Cu siguranță una dintre cărțile mele de top!

Recomand cu caldură acest prim volum și aștept cu nerăbdare mai multe din această serie.

Citind-o pe Theodora Savuli. Cartea „Blocată între cadavre”

În ultima perioadă sunt tot mai selectă atunci când vine vorba de a alege următoarea carte, cu toate că îmi vine greu iar varientatea acestora mereu îmi face cu ochiul m-am oprit la o nouă carte apărută la editura Siono, anume titlul cât și coperta mi-a captat atenția, iar ce am descoperit pe parcurs mi-a întărit convingerea că am făcut alegerea potrivită.

Cartea „Blocată între cadavre” de Theodora Savuli s-a dovedit a fi un thriller-psihologic destul de întortocheat, dacă la început totul e într-o confuzie de nedescris treptat apele se limpezesc ca adevărul să fie ca un duș rece pentru cel ce citește îndemnând privirea să înainteze, însă cu teama de a nu păși pe dâre de sânge, de abandonuri, de frici și mustrări contradictorii toate reîntregite într-un tablou înfricoșător ce are în prim plan o realitate mult peste înțelegerile noastre.

„Nimeni nu realizează cât de singur e cu adevărat. Asta până în momentul în care chiar e singur.”

Încă de la primele pagini ale cărții am fost întâmpinată de trăiri intense, probleme existențiale și o familie „defectă” din mai multe puncte de vedere. Cum soarta a demonstrat că după un necaz vin și altele membrii acestei celule a societății au trecut de mult limita a tot ce înseamnă normal; astfel o cunoaștem pe Bianca, o adolescentă rebelă ce nu se include în nici un tipar, viața pentru ea e o confuză peliculă ce merge pe alb-negru fără sonor, sau cu o sălbatică notă de rock. Aceasta a adunat o multitudine de traume venite atât din propria casă cât și din mediul social, frici ce o mănâncă pe dinăuntru dar și limitări ce o fac un stigoi rătăcit în negura nopții. Însă ce e cel mai sinistru e că aceasta a dat întâietate vocii sale lăuntrice ce îi ssssîsîie ca un șarpe ce își adulmecă prada, unul care îi subliniază neputința dar și slăbiciunile provocând-o la ceva de neimaginat. Și totuși ea e Lupoaica, șefa unui grup numit Haita, tineri la fel de imperfecți ca și aceasta, adolescenți marcați de o viață disfuncțională întărită de un sistem găunos. Suflete ce se completează reciproc, prin ceea ce descoperă unul de la altul înnodându-și viața cu temerea zilei de mâine.

Cum problemele nu au fost de ajuns, o crimă stârnește un val de acțiuni ce fac ca lectura să ia o turnură aparte, iar toate pistele duc la Bia, însă ea are un alibi – chiar pe Bunica ei, o bătrânică abilă și cu o poftă de viață fantastică, unica care îi mai este apropiată Biancăi. Cea de-a doua crimă însă stârnește și mai multe semne de întrebare, deoarece cel ce a fost mutilat de nenumărate ori apoi ucis e chiar un fost prieten al găștii Haitei, un băiat izgonit, unul care nu s-a pliat pe nevoile tuturor, sau mai bine spus pe ale Lupoaicăi. Ironic sau nu chiar Bianca decide cu ajutorul adolescenților să caute făptașul, să-l identifice – deoarece totul indică că are legătură cu Haita, sau să-i dezbine sau să pună poliția pe urmele lor. Ceea ce nu e în avantajul lor. Ce a urmat a fost ca o cursă împotriva timpului, o escaladare fără pauză a unor munți mintali ce au intensificat dorința de a afla, de a pune piesele pe masă și a striga cu voce tare cine se află în spatele faptelor ce parcă nu mai au o finalitate.

Sfârșitul cărții a fost pe măsura așteptărilor mele, adică punctat atât cât să-ți dezvolte imaginația și să rămâi cu vaga senzație de… dacă ar fi fost altfel, ce a dus la acea pornire?… de ce? Autoarea a fost o maestră în a pune în scenă un final extraordinal din punctul meu de vedere, unul care va fi încă vizualizat în mintea mea. Unul care greu se va lăsa uitat.

Cartea „Blocată între cadavre” este un thriller psihologic de suspans care prin intesitatea lui cu greu îl lași din mână. Fiecare cuvânt și întorsătură a punctat cu măiestrie tulburările pe care le presupune vârsta adolescenței în cele mai tragice cazuri. Cu un limbaj total neobișnuit pentru mine cartea a fost de impact punând în discuție probleme delicate precum: violența, statutul de victimă, consumul de alcool, bandele, relațiile sexuale libertine, subtilitatea aspectelor psihologice cât și multe alte disfuncționalități pe care nu le poți trece cu vederea. După citirea cărții am simțit nevoia de a medita asupra hazardului, acela care mușamalizează acele lupte pe care le duc oamenii cu proprii săi demoni, acele tragediile care le-au marcat viața fără drept de apel. După cum am mai spus, a fost o lectură de impact pe care o recomand celor pregătiți să citească o carte ce nu alină cititorul, ci îl trece prin toate stările posibile!

Citind-o pe Ioana Trif. Cartea „Întoarcerea vrăjitoarei. V-I”

Zilele acestea mi-au fost magice alături de o carte de excepție. M-am „rupt” de realitate și am pășit cu încredere într-o scriere plină de conținut, pe tărâmuri străjuite de vrăjitori, de regi neînfricați și prințese războinice. Minutele de lectură s-au transformat în ore iar clipele în niște efervescente stele ce mi-au dansat în fața ochilor un tablou al basmului nemărginit. Vedeam, simțeam și trăiam clipa alături de eroii cărții!

Cartea „Întoarcerea vrăjitoarei” de Ioana Trif s-a dovedit a fi o poveste cum demult nu am mai întâlnit. Volumul apărut de curând la editura Literpress Publishing mi-a deschis larg ușile pe un tărâm al descântecelor, a limbilor străvechi și a tuturor văzutelor și nevăzutelor, am descoperit binele și răul împletit cu neverosimilul dar și iubirea ce întrece vântul și gândul.

Pe niște pământuri în plin război un rege nou își face simțită prezența, unul care va pune capăt blestemelor, a curgerii de sânge și a declinului ce îi abate pe toți. Însă pentru Jargo anii de rugăciune la mănăstire și educația în credința lui Dumnezeu îl îmblânzesc iar aici trebuie sânge rece și o minte brici pentru a lupta cu o forță necunoscută care parcă răsare din umbră lăsând moarte și suferințe pe unde merge. Realitate în care nimerește o dată ce ajunge la curte îl descurajează, însă își găsește putere să înainteze; cu prieteni aproape și cu rugăciunea pe buze merge pas cu pas pe niște poteci presărate de o tainică energie ce-l sperie dar și-l fascinează totodată. Descoperă că tot ce i s-a ascuns vrea să iasă la iveală și tot ce a crezut ca fiind respins îi poate fi aliat, iar reîntoarcerea vrăjitoarei e unica soluție pentru ca viața să dăinuie, iubirea să propage lumină iar viitorul să fie peste ținuturi un izvor cu apă vie.

Trecut și prezent, azi și mâine, lumea oamenilor simpli și cea a zeităților, vrăjitoare frumoase cu suflete îngreunate și o umbră a răului ce vrea să renască în numele distrugerii, toate se reunesc pentru a crea sub ochii noștri un câmp al bătăliei în care nu vor fi câștigători deoarece prețul e mult prea mare. Vor fi iubiri fugare dar și emoții încărcate, vor fi redescoperiri și pasiuni greu de ținut în frâu, toate acestea înnodate cu un fir subțire a magiei sângelui, a posesivității și răzbunării a cărei sfârșit nu se vede. Și totuși în acest volum fiecare își primește răsplata, își găsește drumul și mai ales își dă libertate sufletului; aici am desprins printre file o poveste ca o căutare ce își ostoiește zbuciumul doar atunci când fiecare își așează piesa sa într-un puzzle mult prea complex. Doar finalul mi-a arătat că ce credeam a fi un sfârșit e doar un început…

Mai pot adăuga că aici printre cuvinte și emoții s-au format două cupluri, două iubiri nemuritoare care doar prin dragoste vor face ca pământurile lor regale să dăinuie. Cumva trădările și răutățile se așează ca un praf pus pe pământ iar ploaia îl va stinge fără a i se mai simți prezența, iar viața își va urma cursul ei. Poate spre uitare, sau poate spre ceva și mai tulburător decât le-a fost trecutul. Cine știe, cu puterea magiei e greu să te pui mai ales că întotdeauna e imprevizibilă! Cine știe…

Cartea „Întoarcerea vrăjitoarei” a fost un roman destul de pătrunzător care m-a captivat încă de la primele pagini, eroii s-au dovedit a fi ușor de îndrăgit iar firul epic destul de alert, fapt care a creat în mine o dorință de a citit și a tot citi. Mi-a plăcut lumea vrăjitoarelor, a magiei și a senzației că totul va fi bine. Am adorat iubirea ce s-a revărsat dintre file cât și dorințele celor implicați în a-și crea un … și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Volumul chiar dacă a fost presărat în tonuri întunecate ale trădărilor, urii și răzbunării, a blestemelor transmise peste veacuri așezământul textual a arătat că iubirea va trona. Azi, mâine și pe vecie!

Mie îmi revine sarcina să vă îndemn la lectură, ve-ți rămâne plăcut surprinși de această carte.

Citindu-l pe Yoann Iacono. Cartea „Un Stradivarius de la Goebbels”

Născut la 30 decembrie 1980 la Bordeaux, Yoann IACONO este absolvent de studii superioare la Institutul de Studii Politice din Toulouse și Institutul Național de Studii Teritoriale din Strasbourg. Înalt funcționar public și consilier politic, a lucrat pentru foști miniștri din Franța. Pe lângă toate atributele sale acesta își cultivă latura scriitorească redând viață unei povești inedite, acea a unui destin împletit cu muzicalitate într-un timp al ororilor de pe urma războiului mondial, și mai exact povestea lui Nejiko Suwa, o talentată violonistă japoneză, care își pune sufletul în interiorul instrumentului său, în acel Stradivarius care își poartă propriul secret îmbibat în lemnul fin și unduiturile perfect poziționate. O poveste ce m-a răscolit, dar și mi-a întărit convingerea că în timpuri tulburi nici măcar arta nu scapă, nu e lăsată să înflorească, ba chiar e orientată acolo unde „cântă” demnitarii. Trist dar adevărat!

Se spune că și viorile au suflet…

Cartea „Un Stradivarius de la Goebbels” ne spune povestea lui Nejiko Suwa, o tânără violonistă din Japonia ce primește în dar de la Joseph Goebbels un înalt funcționar al statului German un Stradivarius în anul 1943, devenind astfel un simbol al legăturilor între Germania și Japonia în timpuri tulburi. Această legătură înrădăcinează viziunile, concepțiile asupra lumii dar și a mersului istoriei. În această luptă de putere, de intrigă și măreție statală Nejiko supraviețuiește legându-se spiritual de această vioară cu o istorie în spate pe care ea încearcă să o afle. Astfel aflăm pas cu pas cum se crează acea conexiune cu instrumentul, cum Nejiko se „luptă” cu acesta pentru a crea muzica, pentru a-și potrivi caracterul cu însăși vibrația coardelor care la început i-au dat atâtea bătăi de cap. Iar în mersul lucrurilor războiul e din ce în ce mai avan, circumstanțele mai fumurii iar direcțiile tot mai încâlcite.

Realitatea este un întreg fără detaliu, dar un întreg care se lasă prins doar de o acumulare de detalii, astfel încât a omite unul singur înseamnă deja a-l deforma.

Și totuși povestea acestei cărți începe de la un căutător, un el care a investigat anume dispariția acelui Stradivarius luat cu forța de Goebbels, și care ajunge pe mâinile muncite în ore de antrenament a tinerei Nejiko; acel el care ajunge să dețină caietele intime ale violonistă japonez pentru a le da glas, o dorință venită însăși de la emerita cântăreață ce vrea să pună un mare punct acolo unde întrebările au planat ani la rând. Astfel ca între două focuri merge scriera plonjând de la cel ce cu înflăcărare a mers pe urmele violonistei dar și a gândurilor ei scrise cu înfrigurare în propriile caiete; sensibilități de viață, frici nestăvilite și emoții greu de definit.

Departe de a se concentra doar pe aspectul muzical, cartea „Un Stradivarius de la Goebbels” duce o simfonie a unei epoci crude și al realităților sale politice mârșave în care muzica devine un instrument de propagandă. Acolo unde nu se vrea se intimidează, acolo unde se cere se pleacă capul. Umilința și înghenuncherea e punct fix în fața artei, a tot ce înseamnă ilustru și creație. În concluzie nimic nu va mai fi la fel. Nici chiar viața tinerei violoniste din Japonia, Nejiko Suwa.

Cartea „Un Stradivarius de la Goebbels” a tratat tema războiului totuși focusul a fost spre viața și desfășurarea carierei lui Nejiko Suwa, violonista ce a creat puntea dintre Japonia și Germania, două țări ce au împărtășit aceleași idealuri ca să ajungă praf și pulbere, nu înainte ca să îngenuncheze orașe întregi. Aflăm un traseu greu pe care Nejiko l-a parcurs ca fire artistică dar și zbuciumul prin care a trecut atât în timpul celui de-al doilea război dar mai ales atunci când acesta s-a terminat; atunci s-a simțit inutilă, fără iubire și admirație, și nu în ultimul rând „vânată” pentru ceea ce a protejat cel mai mult, anume acel Stradivarius. Chiar dacă acțiunea e înrolată în jurul violonistei japoneze citirea cărții s-a dovedit a fi destul de antrenantă și pe gustul meu; am aflat detalii noi și din alt unghi al acelui război ce a zguduit o lume întreagă.

Recomand cu drag cartea!

Citind Petale Scrise, povestiri cu final neașteptat!

În ultimul timp am parcă mai puțin timp pentru mine și lecturile care îmi dau o stare de bine; ajung să citesc pe fugă iar uneori din cauza epuizării citesc și recitesc fără o finalitate deplină. Mai sunt momente și din astea. Pe această notă introductivă vreau să vă prezint o cartea care s-a mulat perfect pe nevoile mele, și mai exact un volum de 14 povestiri ce au fost atât cât trebuie dar și de o profunzime extraordinară pe care rar o întâlnesc în volumele antologice. Astfel, cartea „Petale Scrise, povestiri cu final neașteptat” apărută anul trecut la Editura Petale Scrise a cuprins nu doar cuvintele printre pagini ci și o tornadă de emoții, încărcături menite să îmbine trecutul cu prezentul, durerea cu iubirea, pierderea cu împăcarea.

Volumul „Petale Scrise, povestiri cu final neașteptat” ne încântă cu 14 povestiri alese cu iscusință, printre care: „Fecioara de gheață și trandafirii sângerii” – Ioana Mihaela Curaleț, „Justiția supremă” – M. K. Lynn, „Dragoste misterioasă” – Delia Mitroi, „Cinci sute de nuanțe de gri” – Cătălina Pană, „Vicios – Începuturi” – Alexandra Condrat, „Povestea fantastică” – Laura Stanciu, „Limbaj Universal” – Marius Andrei, „Șoapte de iubire” – Delia Moretti, „Doar atunci…” – Mihaela Anghel, „Clipele trecute” – Elena Druță, „Epitaful unei iubiri” – Aurelia Chircu, „Cutia Pandorei” – Cătălin Dumitrescu, „Apel de Urgență” – Alina Cosma, „Ghicitoare în vreme de război” – Eva Anca. Toate acestea mi-au întărit convingerea că scriitorii acestei edituri sunt maturi în scriere și întotdeauna gata pregătiți să uimească cititorul de rând.

Mă voi abține să vă derulez idei din fiecare poveste în parte însă tot ce le unește pe toate e conținutul unic, plin de deznodământuri ce răscolesc sufletul dar și finalul pe care nu-l intuiești, nu-l aștepți și uneori nu-l vrei … în nevoia de a se prelungi acel fir narativ care acaparează ființa. Fiecare autor în parte a scos ce e mai bun din esența cuvântului aducându-ne nouă în față o doctorie ce a uns sufletul, fie prin iubirea ce renaște fie prin mister și voință universală. Fiecare turnură sau deznodământ a surprins iar chipul meu a fost străbătut atât de zâmbete fugare cât și de tristeți ce au șoptit ecoul unor clipe trecute. Inima mi-a săltat la redescoperirea unor personaje cunoscute dar a și deplâns memoria, trecutul și moartea, cum doar pe fundalul unui război poate vibra suferința. Am apreciat împletirea fantasticului și misticului dar și ambianța de nou cu fiecare poveste ce ne-a fost prezentată atât de pronunțat și plină de consistență. Am călătorit alături de eroi și am descompus definiția existențială pentru a percepe motivele dar și înclinațiile fiecărui scriitor în parte, dezlegările dar și parcursul dezlănțuit din voințe, roluri și influențe.

Fiecare poveste a avut ca subtext introspecțiile, unele venite până la acel deznodământ, altele după un șoc al ființei; însă morala este palpabilă ba chiar se lasă a fi înțeleasă și prețuită încă după mult timp de la citire. În ansamblu fiecare scriere a avut impact, fiecare într-o manieră proprie, unele povești le vedeam încheiate iar pe altele le-aș fi vrut detaliate, pe unele le-am cuprins cu slăbiciunea unei ființe ce ar vrea să aline iar pe altele le-am citit cu un zâmbet neobosit, pe unele le-am perceput ca pe niște basme de citit și recitit iar pe altele le-aș pune acolo la inimă pentru că au plăcut, și încă mult.

Cartea „Petale Scrise, povestiri cu final neașteptat” este o antologie de povești scrisă cu o naturalețe impresionantă, amalgamul de emoții trăite în timpul lecturii m-a făcut să îmi doresc să parcurg cartea cu o repeciziune unică chiar dacă timpul uneori nu a fost de partea mea. Poveștile au captat atenția mea iminent iar varietatea de genuri a fost o efervescentă alură a cărții, toate s-au împletit într-un covor al cuvintelor diverse, în ansamblu creând o operă de o înaltă valoare. Pe această cale vreau să felicit autorii pentru inspirația de a pune cuvânt lângă cuvânt, pagină cu pagină, umăr lângă umăr în a crea o carte unică prin felul său!

Recomand cu drag!

Citind-o pe Dianna Ell. Cartea „Ruinele Bucureștiului”

Cărțile bune nu-și arată toate secretele din prima. – Stephen King

Cu acest mesaj al motto-ului aș vrea să încep acest articol deoarece i se potrivește fix în fix cărții recent citite de mine. Și anume faptul că secretele, misterele se întretaie înșiruindu-ne în față o poveste neverosimilă, una care m-a ținut cu sufletul la gură și care s-a oprit atunci când parcă îl apucam pe criminal de mână într-un gong întunecat sufletul fiindu-mi cât un purice. Deci, cartea care m-a răvășit se intitulează „Ruinele Bucureștiului” scrisă de Dianna Ell apărută la Librarus Publishing anul trecut, ironia face ca aceasta să fie primul volum astfel curiozitatea mea crescând și mai mult în intensitate.

Sunt două lucruri esențiale care te vor face prins în lectură încă de la început, și acestea ar fi: direcția acțiuni ce e într-o alertă continuă dar și scenariul bine realizat care te aruncă într-o peliculă ce o poți vizualiza mintal. În câteva cuvinte a fost o lectură pe gustul meu, și poate mai mult de atât…

„Toată rațiunea unei națiuni este doborâtă în momentul în care un criminal, ale cărui motive sunt necunoscute, condamnă la moarte patru femei. Legătura dintre ele și sistemul României îngrozesc opinia publică și obligă autoritățile să ia acțiuni urgente.”

Ruinele Bucureștiului- suspans cât cuprinde

Într-un București ploios și înfrigurat o primă victimă dă startul a unor serii de răpiri menite să pună pe urechi toate departamentele; situația scapă de sub control iar multe capete sunt ținta presei, a ministerului dar și oamenilor de rând care ajung să le fie teamă pentru viața lor. Într-un birou întunecat o găsim pe Rania, detectiv în cadrul Serviciului Omoruri din București, o tânără cu o minte brici dar cu prea puține posibilități într-o lume în care mita, supunerea prin frică e la ordinea zilei. Aceasta ajunge să ancheteze dispariția primei victime alături de colegii săi, însă birocrația dar și nepăsarea își spune cuvântul în jocul celor superiori iar aceasta este nevoită să ia totul în mâinile ei. Ajutată de Achim Baltoșa și de Codrin, Rania merge pas cu pas spre a indentifica cine e, însă întrebările rămân fără răspuns parcă sfidându-le competențele.

Goana e la limită, dispariție după dispariție, suspans încărcat cu o eletricitate de frică dar și o neputință ce o face pe Rania să acționeze diferit ca până la momentul în care șeful acesteia este demis, puterea celor de sus o irită iar nereușita de a nu putea schimba ceva o demoralizează, însă știe, Achim nu va ceda, îi va fi aproape chiar dacă nu-i mai este superior. E convinsă că poate oricând apela la el.

Iar în timp ce ei își reclădesc puterile și se luptă cu propriul stat găunos undeva din umbră cineva atacă, acel cineva ce ia viața ca pe o joacă iar sufletul unui om ca pe o neînsemnată piesă într-un plan pe care abia aștept să-l aflu în volumul următor. Pot doar spune că misterul mi-a zdruncinat confortul propriu adâncindu-mă într-o pâclă a unor evenimente tenebroase ce m-au răscolit. Încă și acum îmi sună în minte cuvintele ce i-au fost adresate primei victime la întrebarea: „de ce eu?”… „-Mai bine mori, românule-n pace,/ Să nu rămâi pentru a te complace,/ La situația denaturată,/ A lumii democrată.”. Oare la ce să ne așteptăm, la dreptate și justiție, la masacru în numele la ceva, sau pur și simplu la o haotică alegere de victime de o minte mult prea încâlcită pentru a se aduna din lumea demenței, la ce?

Și totuși, ce unește o tânără adolescentă, o cântăreață de muzică populară, o orfană a nimănui ce se luptă pentru existență și o bătrână, la prima vedere femei alese la întâmplare însă sunt începutul unui plan bine pus la punct de un personaj diabolic, unul care vrea cu tot dinadinsul să atenționeze lipsa de implicare a forțelor de ordine. Să bată un semn de alarmă direcționat către ceva sau cineva, oare către cine? Mie încă îmi vuiește în urechi râsul lui sinistru într-o pădure cu miros de umezeală, îmi joacă în ochi prefăcătoria lui dar și minuțiozitatea de care a dat dovadă criminalul pe parcurs. Totul pare a fi bine orchestrat cu un scop bine definit. Dar care să fie acesta?

Cartea „Ruinele Bucureștiului” s-a dovedit a fi o lectură atât de captivantă încât nu am putut să o las din mână, un volum exact pe gustul meu pe care l-aș recomanda neîncetat. Subiectul mi s-a părut unul inedit și matur dezvoltat, iar stilul de scris m-a încântat enorm. Autoarea a reușit să creeze niște răsturnări de situație extraordinare care m-au făcut să stau cu sufletul la gură în nevoia de a afla ce va urma. O carte ca un adevărat montagne russe al tulburărilor, al emoțiilor ce se luptă în propriul corp cu starea de neputință de a schimba ceva. Și sincer sper ca volumul următor să-mi dea satisfacția ca acel meschin criminal să-și primească pedeapsa. Una pe măsura faptelor sale!