Citind-o pe Mihaela Anghel. Cartea „Tainele timpului. Țara Zeilor”

Când am văzut că a apărut volum doi al Seriei Tainele timpului am dorit cât mai curând să am cartea. Dacă primul volum Lumi pierdute” mi-a întărit convingerea că povestea e de excepție, noua carte „Tainele timpului. Țara Zeilor” mi-a dat toată lumea peste cap cu o împletire a realității cu mitul, a legendelor cu mioriticul din misteriosul ținut al Varanhei, loc al pogorârii Îngerilor. Astfel, pas cu pas am pătruns mai adânc în noua provocare a eroului principal, ales pentru a-și tămădui suferința karmică dar și a cunoaște iubirea, într-o formă avansată a plenitudinii prin curățare energetică.

Dacă primul volum este dedicat în totalitate cunoașterii de sine și a curiozității unui copil, apoi adult … formarea unor impresii și a descoperirilor total desprinse de banalul existențial, volumul doi e acceptarea sorții. E mersul către ceva nou, către poteca credinței și a destinului; e împăcarea eroului și beatitudinea prin noțiunea de doi. Iar toate acestea îmbrăcate în mantia luptei pentru o cauză proprie, pentru vindecarea sufletului.

Din primul volum ne este destăinuit destinul tulbure a profesorului Vasile Toma, cu o copilărie plină de magie în jurul pietrelor numite și trovanți, acesta cunoaște o lume total neînțeleasă pentru alții mai puțin pentru el. Adult fiind parcă simte că destinul său stagnează, parcă ar trăi azi cu gândul la ce ar fi fost dacă. Până în momentul în care întâmplarea face să purceadă într-o călătorie ce îi va face lămurire în multe puncte de vedere, dar și îi va aduce în față niște adevăruri la care nu se aștepta. Unul dintre acestea e faptul că karma lui e presărată de multă suferință, că tot ce a trăit în alte vieți îl urmărește în timp și spațiu dezechilibrându-i spiritul și sabotându-i alegerile. Acum, profesorul Vasile Toma e hotărât mai mult ca oricând să-și ia viața în mâini, iar alături de Lydia simte că va avea acea împlinire pe care a simțit-o întotdeauna aproape însă nu s-a bucurat niciodată de ea. Acum e acum… însă încercările nu întârzie să apară. Ultima sa sarcină este de a călători în timp și de a așeza piesele la locul lor pentru a se împlini acea căsătorie cu aleasa inimii. Atât Lydia cât și profesorul Vasile se resemnează în fața hotărârii luate de Vraci, astfel călătoria în Dacia pare o umplere de cunoștințe, profesorului revenindu-i sarcina de a fi un observator fin a tot ce se întâmplă.

Profesorul este transportat printr-un portal în Petrodava chiar în inima unei sărbători, astfel îl cunoaște pe Brasus, căpetenia caucoensilor. Ospitalier din fire acesta îl îndeamnă pe profesor să îl însoțească acasă la el, menționând că și fata lui cea mare vrea să prindă îndeletniciri înțelepte prin popie, și l-ar putea duce pe acesta unde-i e voia. Prima întâlnire cu Zora îl tulbură pe Vasile, parcă vede în ochii fetei acea sclipire a alesii lui, iar acest fapt îl face să se încreadă în ea dezvăluindu-i tot adevărul. Nu-i este ușor să vrea să-i fie aproape și totuși să o țină la distanță, însă fiecare își face propriile alegeri, iar unele îi costă mult prea scump.

Timpul are alte treceri atunci când profesorul pășește pe tărâmul dacic, parcă natura e mai vie iar oamenii mai vânjoși, parcă viața trece mai cu înțelepciune iar basmul împletit cu realitatea e din ce în ce mai proeminent. Tot ce i se perindă prin fața ochilor îl vlăguiește la propriu pe Vasile Toma, zis Te’oma pentru a se strecura în vremea actuală fără a atrage priviri curioase. Uneori simte că cedează iar alte ori că ar vrea mai multe, parcă prins într-o chemare a străbunilor. Acesta începe să-și urmeze adevăratul destin conștient că finalul trebuie să-i fie favorabil, însă implicarea sa totuși se lasă simțită, iar el se teme că portalul nu se va mai deschide pentru el, pentru că îndoiala i se strânge în jur ca o haină mult prea mică. Și suferă, și își cere sieși putere să înfrunte, să aparțină unui loc… fie el trecut, prezent sau viitor.

„Ce s-a întâmplat, Doamne, cu noi, de nu mai știm să apreciem răsăritul, picătura de ploaie, adierea de vânt? Și cum am reușit să adormim Soarele Înțelepciunii din inimile noastre? Când nimic nu te înrădăcinează mai mult decât contactul cu natura, nimic nu te înalță mai sus decât cel cu aerul și nimic nu te ține mai conectat cu propriul simț al ființei decât inima ta?”

Cartea „Tainele timpului. Țara Zeilor” e povestea poveștilor, în ea s-au adunat cântările ielelor, mirosul ierbii cosite și tradițiile de Dochia, printre pagini vom desprinde tradiția călușarilor dar și legarea cununiei, alegerea ursitului prin visare și multe altele ce vă vor încânta… doar citind. Pe lângă povestea cu o încărcătură aparte a profesorului Vasile Toma vom afla detalii ale Țării Zeilor, o Sarmizegetusă nouă și înfloritoare, o Dacie în plină desfășurare de foță și vigoare. Toate înșiruite cu o măiestrie aparte de către autoare ceând un suspans plăcut, un mister asezonat cu vibrația iubirii și a descoperirii. O carte despre vindecarea sufletului și a karmei, și nu în ultimul rând a acceptării de sine pentru a putea primi dezlegarea de trecut în favoarea unui viitor energetic prielnic. O punte către două suflete dornice să se dăruiască acelor sentimente unice, de apartenență și fericire deplină. Două aspecte care în timp nu au avut finalitate, iar acum e momentul- mai mult ca niciodată!

Romanul „Tainele timpului. Țara Zeilor” a scos la iveală mai multe aspecte ale tradiției noastre, a legăturilor străvechi ce mi-au fascinat privirea. Am parcurs textul cu o rapiditate impresionantă în dorința de a afla dacă până la urmă eroii cărții își leagă destinele în unul. Și am rămas încântată de finalul cărții. Sincer, atât de simplu și atât de delicat. Recomand cartea cu mare drag, eu am primit o adevărată plăcere.

Citind-o pe Mihaela Anghel. Cartea „Tainele Timpului. Lumi pierdute”

Chiar de dimineață am încheiat ultimul capitol al unei minunate cărți ce mi-a deschis în timpul lecturii secretele lumii, a civilizației ce a fost făcută din lumină pentru stabilitatea divinății, și iubirea în forma unei curățenii purificatoare. Și spre deliciul meu și mai mult de atât.

Apărută de curând la Editura Petale Scrise cartea „Tainele Timpului. Lumi pierdute” scrisă de Mihaela Anghel m-a incitat încă de la primele pagini. Cu o narațiune alertă și o temă aleasă ce lasă loc de mister și intrigă povestea se așterne nici pe departe cum te aștepți, ba chiar ajungi să îți dezvolți acea stare de curiozitate pe parcurs de nu o mai poți ține în frâu. Fiecare stare prin care te trece lectura îți întărește convingerea că romanul este prevăzut să te facă dependent/ă de el, să te ațâțe și să îți cânte în ecouri acele superstiții și necunoscute care se dovedesc a fi o incursiunea în timp și spațiu departe de orizontul viziunilor noastre.

„Pietrele vii de pe teritoriul țării noastre veghează cu strășnicie la păstrarea intactă a spiritualității și credințelor strămoșești, facilitând, totodată, accesul către un spațiu neobișnuit și un timp… mai altfel.”

Îl avem ca erou principal pe Vasile Toma, inițial un copil rătăcit într-un sătuc pitoresc care e gazda unor pietre vii numite și trovanți. Acesta petrece zi de zi alături de ele într-un dialog telepatic pe care micul copil inițial îl privește ca pe o joacă, una neînțeleasă de cei adulți ca mai apoi să treacă drept un imbold de a studia mai departe această latură a ecosistemei devenind geolog. Viața sa e profund marcată de impactul pietrelor, toate intervențiile dar și ultima sa călătorie avută sub îndemnul lor pe când avea șapte ani face ca să se simtă străin în propria piele, parcă ar trăi pe alături neînțeles fiind de nimeni. Întrebările rămân fără răspuns iar nelămuririle îl fac tot mai înverșunat să caute. Toate însă se schimbă când se reîntoarce în satul lăsat în urmă, din nou simte chemarea, acea voce lăuntrică care îl îndeamnă să meargă să mai vadă pietrele. Revederea îl bulversează iar ce îi e dat să afle îl cutremură și mai mult, practic îl transpune într-o nouă viață, una care va răscoli începutul tuturor începuturilor.

O dată pătruns în lumea celor ce știu răspunsurile i se derulează ca într-un film o nouă formă de viață, una care se găsea în Lemuria și Altantida, două lumi ce se hrăneau energetic din lumină și pura noțiune de iubire până când forța și puterea a făcut diferența dintre cele două iar unele suflete s-au intersectat întratât de mult încând chemarea lor a trecut dincolo de toate legile universale pentru a împlini voia karmei de a așeza lucrurile într-o orânduire potrivită. Una care are motivarea de a împăca zbuciumul, de a calma spiritele trecute și a da continuitate prin regăsire.

Iar această regăsire poartă o grelime de neimaginat, una de a derula soarta unei mari Preotese pe nume Saray, mesagerul Iubirii Divine care poartă pe umeri o sarcină mare, acea de a păstra tainele nemuririi, cât și acele învățături sacre care nu trebuie să ajungă pe mâinele unor neinițiați. Agonia, noul dar și trădările se înfiripă parcă absorbind spațiul din jurul acesteia îndemnând-o să fie mai vigilentă, însă sfârșitul e iminent iar opțiunile prea puține. Însă ce știe aceasta e că un sfârșit nu e un final, iar o boare de speranță poate din nou reclădi iubirea, creația divină și slova Dumnezeiască.

Ce are în comun un om care nu se regăsește pe sine dintr-un timp prezent și o preoteasă dintr-o altă lume de mult dispărută auzită din legende vă îndemn să aflați; cert e că și eu am auzit cuvinte spuse pe jumătate de voce despre bolovani ce cresc, sau care își schimbă forma, despre oameni care au o energie aparte care îi îndeamnă să le vorbească, adevăr sau minciune nu am aflat adevărul nici până astăzi, însă cartea cumva mi-a amintit de acest aspect. Și am zâmbit contemplativ…

Cartea „Tainele Timpului. Lumi pierdute” s-a dovedit a fi o lectură de o energie plină de vitalitate. Tot misterul, pericolul, intriga dar și vibrațiile iubirii mi-au desenat un tablou în plină culoare. Am străbătut tărâmuri legendare și am palpat nefirescul ca fiind parte din tot ce s-a înfățișat în fața ochilor. Am îmbrățișat această lectură abandonându-mă în totalitate unei povești nu doar scrise bine dar și de o profunzime textuală irezistibilă. Recomand cartea acelor împătimiți de a se rupe de „acum” și de a pluti dincolo de timp și spațiu într-un loc al dinamismului sedimentat cu o acuratețe lăudabilă. Acolo unde spiritul e liber iar mintea deschisă să perceapă arhaicul!