Citindu-l pe Vlad Țolan. Cartea „Personal Demons”

Este întotdeauna o mare bucurie să descopăr autori români contemporani care au un dar de a scrie ce te lasă fără cuvinte, astfel, Vlad Țolea a fost o surpriză plăcută uimindu-mă încă de la primele pagini. Pentru acest articol scriitorul menționează: „Mi-am publicat primul roman, „Cavalerul Leu”, la 18 ani, în 2017. Totuși, din cauza unor problema cu editurile, carte a ieșit în 3 ediții, a treia și ultima în 2021. Mai apoi, în același an, am publicat două volume de texte – poeme și proze scurte, respectiv „Șase și Cinci sute de kilometri”. Cea mai nouă apariție este „Personal demons”, cartea de față. În ceea ce privește alte cărți terminate, ne uităm la continuarea primului meu roman, intitulat „Lud”, a doua parte din acea serie fantasy. Mai am gata două proze scurte: „Haos”, cu texte scrise în principiu la persoana I, care surprind un POV al eului creator și o antologie de short story-uri horror și creepypasta-uri, pentru care momentan nu am un titlu. Ultimele două cărți pe care le-am terminat sunt „The Wolf must stay inside” și „Metastaze”; a doua conține poeme fără semne de punctuație, fiind, cred eu, prima mea carte cu poezii propriu-zise. Cu toate acestea, urmatoarea carte pe care aș vrea să o public este „Hooman”, un scurt roman despre cățelușa mea; momentan este în lucru, va fi o carte destul de cute, despre experiențele mele cele mai frumoase sau amuzante alături de ea. Va fi și prima carte în care vor exista poze. Cât despre alte proiecte în curs, există o gramadă, de la proze scurte la fantasy și horror sau thriller. Cu privire la întrebarea: ce m-a provocat să scriu „Personal demons”… ei bine, îmi este destul de greu să spun exact despre ce este personal demons, întrucât între paginile acestei cărți se regăsesc o grămadă de situații, o mulțime de oameni și tot atâtea idei și lecții. Aș putea spune, cred că, este vorba despre mine de atunci, despre eul meu care scria acele rânduri, își punea gândurile pe foaie și dădea viață fiecărei experiențe. Este, în aceeași măsură, despre felul în care acest eu resimțea și reacționa cu lumea din jurul lui. Also, o mare parte din self-ul de atunci se regăsește și în prezent, sunt sigur, pentru că la fiecare editare și recitire a cărții aveam un sentiment de deja vu, o familiaritate pe cât de toxică, pe atât de comforting.”

Când sufletul dă pe dinafară ce face un scriitor?… își scoate cuvintele din tatuajul inimii și se dezlănțuie ca o furtună și scrie, erupe ca un vulcan într-o nebunie de litere și se lasă purtat de valul euforiei prin slove și nu face nici măcar un respiro până nu se lasă cu acel punct final. Și totuși, încă mai vrea să scrie, să rescrie, să corecteze și să retușeze ca un artist opera sa… și nu pentru mine sau tine, ci pentru ca muza să-i fie împăcată. Pentru că eu, tu și alții pleacă…se fac uitați, însă cu ea, muza rămâne alături în cele mai singuratice zile, dar mai ales nopți. Astfel, ca un căutător de liniște și mai ales de radicalitate autorul Vlad Țolan îmbină toată stările lăuntrice într-un volum altfel care reîntregește toate forțele naturii pentru a zgudui privirea cititorului de rând, pentru a-l face să-și analizele viața … dar și proprii demoni.

„Îmi era frică de ei, inițial. Eram terifiat. My personal demons. Ai mei, doar ai mei. Până la acea întâlnire, până la prima discuție cu ei. Discuție, nu ceartă. Discuție, nu dezbatere. Discuție, nu monolog. Unde am ascultat ca să înțeleg, nu ca să-mi aștept rândul. Nu știu ce m-aș face fără ei. Și ei n-ar exista fără mine. (…)”

Într-o formă de proză care se metamorfozează într-o poezie, o unduitură de vers care ia conturul unei exprimări pierdute parcă pe gânduri, o scriere care parcă ia amploarea unei trăiri lăuntrice cartea, „Personal Demons” a însemnat trăirea unei clipe. Dacă unele cărți se lasă parcurse ușor și jucăuș, scrierea lui Vlad e o introspecție ce nu se lasă citită fără ca textul să se așeze, fără ca cuvintele să nu pătrundă acolo unde doar voia lor o cere, e lucrarea care se strigă uneori cât te ține vocea iar alte ori lasă loc de contemplare. Și vă spun cu sinceritate, nu e ușor să pătrunzi în universul intim al unui autor fără să-i tulburui liniștea, nu e pe alocuri comod să-i surprinzi intimitatea ca apoi să ieși nevăzut dintr-o lume pe care acel scriitor visător o vrea doar pentru el… sau poate pentru o mână de oameni care îi împărtășă viziunea. Și totuși, eu cu timiditate am luat de la întreg text toată chintesența care a fost compusă din glasul puternic al unui suflet ce se vrea înțeles, și nu de mine sau de alții, ci de sine într-un dialog cu proprii demoni într-o viață în care fiecare e o umbră într-o mare de oameni. Și am preluat mesaj după mesaj, semnificație după semnificație și când am râs timid, când am dat din cap a înțelegere iar alte ori parcă textul suna a ecou dintr-un déjà-vu întârziat.

„Îi era dor să se simtă ascultat, să simtă că ideile lui trec de barierele de ignoranța ale oamenilor.
Îi era dor de el însuși. Se pierduse.
Iar astfel, pierduse tot.”

Cartea „Personal Demons” a fost o luptă continuă, fie cu propria ființă fie cu fantasmele trimise să încețoșeze mintea. Autorul m-a făcut o fină observatoare a tot ce mi s-a înșirat în rânduri scrise cu râvnă, și am prins acel oftat al unor cuvinte de dor, cu critică fluidă, dar și cu iubire. Natura scrierii lui Vlad Țolan este una furtunoasă, dacă unele mici frânturi te liniștesc, altele te zdruncină, te bulversează ba chiar unele îți stârnesc revolte. Unele te fac să privește peste toate momentele proprii iar altele se lasă cu întrebări… a fi sau a nu fi? Confuzie sau privirea largă a unei vieți fără cortină? E negură sau doar lipsa noastră de introspecție? E viața grea sau doar e greu să trecem prin ea? Astfel, într-un tempou agale am parcurs o scriere altfel, nu e roman dar nici proză, parcă e proză dar se lasă cu poezie, nu e nici poezie ci mai mult o erupere a unui suflet încărcat de cuvinte ce vrea să scrie. Poate pentru a fi citit, sau poate pentru eliberare… cert e că, parcursul acestei cărți mi-a plăcut, revolta prin cuvinte parcă și acum îmi vuiește prin minte ca o voce ce mi s-a instalat acolo. „Personal Demons” este asemeni unei convorbiri, o scriere ce se axează pe o apropiere din punct de vedere sufletesc pentru autor de proprii demoni; e despre curajul de a discuta mult, interminabil, până te prinde dimineață și totuși încă vorbești, îți eliberezi sufletul de temeri și angoase, de frustrăile trecerii dar și de viziunile unui viitor mult prea îndepărtat. E o carte ca un exercițiu, sau un jurnal în care pas cu pas figurile prind contur, iar pacea lăuntrică se sedimentează pentru a da naștere unei noi palete de culori! Recomand cu drag cartea, eu am rămas încântată de profunzimea sa.

Citind cartea „Petale pe zăpadă. Povestiri de iarnă”

Mereu am găsit la Editura Petale Scrise o mulțime de povești ce mi-au desenat fie zâmbete fie senzații o mie de tristeți, suferințe dar și pasiune. Toate mi-au arătat cât de atenți sunt la ce publică, la ce scrieri să dea avânt și ce note să dezvolte pentru a capta atenția cititorului de rând. Astăzi vin să vă prezint o carte ce a reunit toți scriitorii Petale Scrise într-o frumoasă antologie de iarnă, una care trezește în suflet magia, frumosul dar și purificarea prin tot ce înseamnă alb. „Petale pe zăpadă. Povestiri de iarnă” nu este doar o colecție de povestioare înșiruite ci o plămădire de trăiri intense asezonate cu miros de brad, gust de ciocolată și praf de stele într-un timp al anului ce se vrea magic.

„Pornesc armăsarii. Nămeți
de nea și de ger ne-mpresoară
Noi doi ne-alintăm ca și beți,
Sub fulgii ce-n haite coboară.
Îți sorb răsuflarea, te sorb.
Iarna tremurând se-nfioară,
Căci simte ca țipăt de corb,
Cum curge din noi primăvară…”
(„Menuet” de Marius Andrei)

Cartea „Petale pe zăpadă. Povestiri de iarnă” a plăcut încă de la primele pagini. Autorii s-au întrecut pe sine pentru a ne aduce în față povești unice cu tematică pentru a ne bucura din plin cu o stare de sărbătoare. Chiar dacă într-un număr mai mic de pagini fiecare text a pătruns la inimă prin intensitatea sa; acțiunea a curs atât de plină încât am tins să cred că văd un film în fața ochilor vrând parcă să fiu acolo și eu. Nu am simțit de loc lipsa unui conținut mai amplu, ba din contra, fiecare poveste a debordat de trăire, emoție, iubire în toate formele ei încât am privit visătoare către fulgii ce se dansau prin fața ochilor mei și am apreciat fiecare cuvânt înșiruit pe pagină.

Antologia este acel gen de carte ce trebuie savurată lent și la căldura unui cămin într-o atmosferă relaxantă. În ea găsești poveşti mai scurte, sau mai lungi… cât să îți savurezi ciocolata caldă și să admiri jocul de cuvinte. Pentru că da, fiecare autor a scris diferit, plăcut și cu întorsături surprinzătoare de la care nu ştii niciodată ce te aşteaptă mai ales că în spatele titlului frumos ticluit nu poți descoase conținutul. Astfel, te lași purtat/ă de valsul fulgilor de nea și primești desfășurarea creativă a unor minți sclipitoare ce nu doar au făcut o muncă de echipă minunată ci au și surprins cadrul unui anotimp în toate splendoarea. La sigur că complexitatea celor descoperite în carte vă va plăcea la maxim, și sunt convinsă că cel puţin una dintre aceste poveşti te va cuceri iremediabil. 

Cartea cuprinde operele: „Menuet” de Marius Andrei, „O dorință pierdută” de Diana Boitor, „Un strop de magie” de Mihaela Anghel, „Licăr de speranță” de Ruxandra Popa, „Un om special” de Alexandra Condrat, „O regăsire de poveste” de Delia Mitroi, „Minutul 85” de Cătălin Dumitrescu, „Mițoaca de Crăciun” de Cătălina Pană, „Băiatul care iubește Crăciunul” de Corina Lupu, „Un cadou păcătos” de Delia Moretti, „Miracolul meu ești tu” de Andrada Rezmuveș, „Griul unei nopți de iarnă” de Elena Druță, „Zâna corporat(r)istă” de Morgan Hexner, „Inelul de Cristes Maesse” de Alexandra Drestaru, „Dorința lui Moș Ninja” de Ioana Mihaela Curaleț, „Bușteanul de Ajun” de Aurelia Chircu, „Ciocolată caldă” de M. K. Lynn și ultima poveste ce a încununat antologia e „Prima Pecete” de Alina Cosma.

Cartea „Petale pe zăpadă. Povestiri de iarnă” a fost un drum către o lume de o sensibilitate aparte. Un traseu făcut într-o liniște deplină pentru a nu deranja magia să se înfăptuiască. Iar aceasta nu a fost puțină, tot textul a fost cuprins de o frenezie feerică în care Crăciunul, iarna, zăpada au dat tonul unei proze extrem de atractive. Fragmente fine sau mai excentrice care au prezentat fie chintesența vieții fie nodurile unor destine ce se caută prin timp și spațiu. Toate reunite într-o scriere ce a avut menirea să redea acea speranță că totul va fi bine, mai devreme sau mai târziu! Recomand cu drag această operă ce nu doar că va ajunge la sufletele voastre, ci și se va sedimenta stratificat ca mai apoi să scoată la iveală acea emoție textuală desăvârșită!

Citind-o pe Camelia Sima. Cartea „Proză de Pisică”

Ca într-un spectacol de culori, forme și conținuturi cartea autoarei Camelia Sima „Proză de Pisică” îmbină emoțiile într-o paletă de culori atât de vii încât îți absoarbe toată atenția îndreptând-o către frumosul textual ce se unduiește pe valul foii ca spuma pe valurile răzlețe ale mării. Fiecare poveste în parte realizează propriul tablou într-o scenă a vieții fie îmbinată cu realul existențial fie împletită povestitor cu fantasmele, cu mitologicul, liricul și poeticul semn al cuvântului imprimat pe suflet. Acolo unde vorba e miere, și unde imaginația zburdă semeni unul vânt tomnatic ce răscolește coloritul nestăpânit.

Iubire, singurătate, pasivitate și suferință, deznădejde și emoții o mie se vor evidenția pe cerneala proaspătă a acestei cărți punându-ne în față povești unice în felul lor; durere și speranță, curiozitate și foc al pasiunii într-un circuit al relatărilor ce vor scoate în față personaje unice. Puternice. Fantastice. „Proză de pisică” cuprinde o sută șapte povestiri ce vor plăcea din prima, deoarece aici nu ai cum să te saturi… pentru că sunt fix cât îți trebuie să-ți iei doza de nou, de mister și neobișnuit; cum se mai spune… atât cât îi trebuie sufletului să fie fericit.  

Sincer nu aș putea rupe din text pentru a vă reda secvențe, însă ce pot spune e că această carte debodează de sensibilitate deoarece e scrisă cu un condei bine închegat, ea rămâne acolo tipărită în minte și suflet. Și „toarce” ca o pisică când își găsește locșorul său preferat. Și mângâie auzul și se face plăcută, iar și iar. Iar și iar. Aici totul e viață, dragoste, trecere și… întrebările zilei de mâine. Toate amestecate cu o dibăcie bine gândită, o combinație ce o simți că-ți trece printre degete și vrei să le ții pe toate în mână, cuvinte, imagini, sfori ale sorții. Și acea pasiune de a scrie a autoarei ce se vede cu ochiul liber. Și parcă ai vrea ca unele istorisiri să nu se sfârșească, iar pe altele să le păstrezi pe mai târziu, ai vrea uneori ca finalurile să aibă doar început iar altele să fie cât o respirație la doi. Și totuși… tot ce e frumos se termină repede, ca și cartea „Proză de Pisică”, lectură ce mă va face de multe ori să o recitesc. Simt asta.

Mulțumesc editurii Siono pentru carte, pentru că prin intermediul ei am simțit că sunt acolo, că am parcurs ca o felină drumul întunecat, că am râs sub mustăți, și am simțit acea vibrație de poveste.