Citind-o pe Delia Mitroi. Cartea „Povestea călătoarei în timp”

Când găsești o carte ce din start ți se lipește de suflet uiți de noțiunea timpului, realizezi că trecerea minutelor se transformă în ore, iar plăcerea literară se amplifică cu fiecare foaie dată în spate. Și nu te poți opri. Nu atunci când ești la un pas de a călători în timp alături de eroii cărții, de a sfida imposibilul doar mutând gândurile în direcția acțiunii ce se desfășoară în fața ochilor. Astfel, cartea „Povestea călătoarei în timp” scrisă de Delia Mitroi mi-a arătat cum aș putea pune timpul pe pauză și aș desena un film al unui roman istoric menit să mă surprindă desăvârșit.

Cartea întruchipează o istorie a poporului român în care tradiția înflorea, viața se trăia în plină ascensiune iar jocurile de putere întruchipau bărbăția și poziția impozantă a unui popor dacic puternic. Însă asta nu e tot, autoarea cu o dibăcie aparte a jonglat cu timpul făcând din el o unealtă pentru a uni două vremi, prezent și trecut, azi și … a fost odată, pentru a ne arăta o altă față a narațiunii. Orice cotitură nu ar lua textul scriitoarea îl șlefuiește chiar sub ochii noștri redând o istorisire plină de viață în care am cuprins atât iubirea cât și pierderea, dar și dezamăgirea, jertfa, și nu în ultimul rând supraviețuirea.

O avem ca eroină pe Ema, o tânără care poartă după sine o suferință ce o pustiește în întregime, trădarea iubitului o face să fie tăcută, temătoare și rezervată. Acum ca să înfrunte toată bârfa satului este nevoită să asiste chiar la nunta acestuia cu prietena sa, iar ca să risipească orice îndoială asupra faptului că a trecut peste durere chiar ea se oferă să aducă apă pentru miri de la fântâna din sat ca să reîntregească tradiția. Însă soarta își joacă cartea iar dintr-o neatenție… sau cine știe, Ema ajunge să se trezească în Dacia anului 99 d.Hr. Mare îi fu mirarea când ce i s-a întins în fața ochilor a fost mult peste așteptările ei, aceeași așezare însă într-un timp în care Ema doar în cărțile de istorie a prins secvențe. Cea care i-a făcut inițierea în noua lume a călăuzit-o, i-a spus că drum de întoarcere în timpul său este însă să aibă răbdare, rămasă singură tânăra noastră nimerește pe mâni sălbatice ce o poartă cu un pas mai în față către așezământul lui Decebal. Treptat aceasta își dă seama de pericolele ce o pândesc, de statulul inferior al femeiei dar și de tot felul de evenimente care vin ca niște flash-uri peste ea. Își amintește pasaje din istorie, de anumite datini dar și de sfârșitul eminent al unor persoane cu care se ciocnește. Toate aceste momente îi dau viața peste cap, o răvășesc de-a dreptul, însă un lucru îi este clar, va învăța să treacă prin acea parte de istorie fără a-și pune amprenta. Ei bine, nu a fost să fie așa, ajunsă pe tărâmul dacilor aceasta se îndrăgostește nici mai mult nici mai puțin chiar de prințul Daciei, Cotiso. Natura relației lor este înflăcărată, tânăra noastră este total diferită de femeile acelor timpuri încât tânărul prinț e încântat de ea, îl ademenește și îl face să simtă că se aparțin unul altuia. Însă provocările nu întârzie să apară, trădările se țin în lanț iar moartea le suflă la ceafă, ce pot face ei însă e, să fie sinceri unul cu altul. Ema însă nu-i poate dezvălui nimic din viața proprie, ar pereclita istoria, s-ar pune în pericol pe sine sau chiar pe el. Astfel, acceptă această iubire atemporală ce o răscolește tot mai mult, și caută să înțeleagă societatea în care a ajuns și să-și trăiască clipa. Nimic însă nu o pregătește pentru evenimentele ce au venit în lanț peste poporul dac, iar Ema simte că până aici a fost, că e prea multă cruzime, sacralitate, prea multă luptă pentru putere, prea mult sânge vărsat fără noimă. Prea multă durere atunci când sufletul rămâne gol.

Va reuși Ema să-și trăiască iubirea adevărată sau va alege să plece în timpul său vă îndemn să aflați, cert e că povara pierderii e mult peste puterile ei. Istoria încă o dată i-a înșirat în față neputința, deziluzia dar și împăcarea… cea care vine doar după ce se conștientizează că ce-ți este sortit să trăiești atât vei trăi, nici mai mult nici mai puțin. Și încă ceva, iubirea mereu va găsi calea, chiar și împotriva legităților naturii.

Cartea „Povestea călătoarei în timp” este un roman inedit care m-a atras încă de la primele pagini, autoarea a îmbinat cu măiestrie călătoria din planul terestru cu cea din zona miticului și istoricului. A suprapus două planuri care s-au aliniat pentru a se desfășura într-o narațiune excelent scrisă. Povestea călătoarei în timp te face să te desprinzi de tot și toate și să absorbi orice întorsătură de situație, să compătimești dar și să aștepți cu sufletul la gură deznodământul. Întreaga poveste este ca un basm ilustru care face o punte către granița dintre real și ireal, dintre prezent și trecut, ajungând pe alocuri să creioneze un vis euforic. Acela care se suprapune cu istoria și cu ce a fost o dată… că de n-ar fi nu s-ar mai povesti. Am avut o adevărată plăcere să răsfoiesc această carte și să mă bucur de fiecare capitol în parte, am descoperit un roman absolut minunat, cu o poveste ce creează o feerie de senzații. Mulțumesc autoarei pentru această călătorie exuberantă.

Citind-o pe Elena Petrea Kyrintzis. Cartea „Totul pentru Ea”

Elena Petrea Kyrintzis, s-a născut în data de 12.05.1988, Constanța, a urmat studiile la Facultatea de Științe Politice, master în Politici Europene de Dezvoltare Regională. Anul 2020 i-a adus marea bucurie prin publicarea primei sale cărți  „Anthos”, un roman ce mi s-a lipit instantaneu de suflet, apoi urmată de un prim volum „Doamna și Mafiotul” din seria Jocurile Mafiei, urmată apoi în pragul sărbătorilor de romanul „Până la Crăciun” iar anul acesta bucură cititorii cu al doilea volum din seria semnată de aceasta. Elena a jonglat atât de mult cu eroii, acțiunile și deznodământurile în fiecare carte în parte încât sunt convinsă că ce va scrie în viitorul apropiat va fi de senzație. Astfel, cartea „Totul pentru Ea” a însemnat dragostea, dezamăgirea dar și complementaritatea în toate tonurile posibile. A fost continuitatea poveștii dar și rescrierea secenariului pentru ca noi cititorii să ne încingem sufletul și să ne creăm în minte tot filmul unei iubiri periculos de înflăcărate. Una care e sare și piper, e cafea amară dar și aroma vaniliei pudrate.

„- Să nu uiți ceva, tesoro. Tu ești fiecare motiv, fiecare vis, fiecare respirație de-a mea și fiecare speranță pe care am avut-o vreodată. Și, indiferent de ceea ce se va întâmpla cu noi, vreau să știi că fiecare zi petrecută cu tine a fost cea mai frumoasă din viața mea.””

Încă din primul volum aflăm povestea marelui Capo al mafiei Lorenzo de Luca, un bărbat întunecat care cucerește inima frumoasei Scarlett Wintour, medic rezident care se afundă tot mai mult în mocirla ilegalităților. Chiar dacă trec prin diferite momente tensionate aceștia se găsesc mai puternici doar împreună. Când iubirea lor îi unește nu au cum să ignore sentimentele ce se trezesc doar dintr-o singură privire și o respirație la doi. Nu au cum să-și construiască ziduri în jurul lor atunci când pasiunea arde la propriu orice în cale. Astfel, capitulează și își spun un DA, printr-o acceptare ce formează o forță. Una invincibilă.

Volumul doi nu doar că accentuează povestea eroilor noștri ci și scoate în evidență punctele lor slabe, lacunele dar și capacitățile fiecăruia de a trece peste toate problemele, și de a nu fi înfrânți așa ușor. Cartea „Totul pentru Ea” a însemnat lupta pentru încredere, viitor dar și prezent, a fost volumul balanței care a cântărit puterea jurămintelor, a iubirii dar și a cuvintelor mute. A frământărilor dar și a tăcerii. A iluziilor și a dorințelor sincere mai presus de tot ce înseamnă pericol.

„Habar nu aveam ce urma să se petreacă, dacă voi mai avea ocazia de a-i privi frumoșii ochi. Știam doar că sunt dispus să dau totul. Totul pentru ea! (…)”

În cursa iubirii lor atât Enzo cât și Scarlett dezvoltă o obsesie de dominare, însă Lorenzo datorită traumelor sale din copilărie dar și toxicității acumulate în timp scoate la suprafață niște zbuciumuri distrugătoare ce le face ca relația să se clatine. Iar în toate aceste încercări ale sorții noi chipuri își fac prezența în întuneric, figuri puse pe tabla de șah pentru a distruge tot ce a construit Enzo cu atâta migală, și anume noțiunea de familie. Trecutul temutului Enzo îi ajunge din urmă, îi răscolește, și le scoate în față acele taine ce se cereau ascunse în cele mai tăinuite locuri, acum însă trebuie să lupte atât cu dușmani fără chip dar și cu rudenii dubioase, și nu în ultimul rând cu demonii nestăviliți ce le îngenunchează propria minte și cugetare, cei care îi sabotează, îi slăbesc într-o lume care i-au luat deja la vizor. Scarlett e cea care are cel mai mult de suferit, ea e departe de a ști în ce ape s-a scăldat în tinerețe soțul său, e departe cu gândul ce i s-a întâmplat de-a lungul anilor în așa-zisa familie, cea care ar trebuie să învețe, să povățuiască nu să rupă orice fir de inocență din inima unui copil. Acum însă cu voie și fără de voie află lucruri ce o pun la pământ, iar când cărțile se așează tot tumultul de informație o rup în mii de bucăți. Se prinde doar de firul iubirii pentru el, acel bărbat care este în stare să pună lumea la pământ pentru ea… totul pentru ea!

„- Uită-te la mine …(…). Mai ții minte ce ți-am spus? O să te găsesc. Într-o mie de ani, în o mie de lumi diferite, în orice versiune a realității, te voi găsi, tesoro. Printre miliarde de inimi, o pot repera pe a ta imediat. Știi de ce? Pentru că e singura care bate pentru mine.”

Eroii cărții sunt prinși într-un lanț de evenimente care îi dau lumea peste cap, moartea le suflă în ceafă iar durerea se citește pe chipul lor. Acum mai mult ca niciodată atât Enzo cât și Scarlett trebuie să dea dovadă de putere, înverșunare pentru dușmani și devotament pentru cei la care țin. Însă nu e ușor atunci când parcă tot universul e împotriva lor, le împiedică alegerile, pornirile sau dorințele. Totul parcă e contra timp iar cei doi soți sunt puși în fața unor fapte greu de digerat, șocul ce vine din urma unor evenimente le răstoarnă toată percepția a tot ce a fost și ce va fi. Însă nimic nu îi pregătește pentru jocul destinului ce le pune în față momente teribile, suferințe, moarte… singurătate.

„- Uită-te la mine, am spus cuprinzându-i obrazul cu cealaltă mână. Eu sunt motivul pentru care ești în pericol și tot eu voi fi cel care te va scăpa de asta.”

Romanul „Totul pentru Ea” este acel gen de carte care te farmecă și te învăluie sub influența ei încă de la prima frază citită, pentru ca, mai apoi, să te cuprindă cu totul într-un vârtej de sentimente, de trăiri și de gânduri, suficiente cât să-ți creeze un film prin fața ochilor. Orice scenă fie ea de amor sau de duritatea lumii mafiote crează o complexitate textuală de excepție, pe tot parcursul lecturii am simțit cum mă trece atât furia cât și mila, pe alocuri o revoltă fără margini, ca mai apoi să mă îndulcesc de la iubirea celor doi eroi ai cărții. Însă de cele mai multe ori am rămas cu un gust amar… și cu întrebarea, cum e posibil așa ceva? Cum poți blama un copil? Cum poți distruge inocența unui tânăr? Cum poți îngenunchia un bărbat? Răspunsul e cât de poate de simplu… să-i afli punctul slab. Iar pentru Enzo ea este slăbiciunea de care se folosesc mulți, iar dușmanii mișună nestingheriți. Însă el e în stare să facă imposibilul, totul pentru ea! Și poate mai mult de atât. Cartea este un montagne russe ce a pătruns adânc în cel mai ascuns colțișor al minții și a încercat să despice firul în patru pentru a da continuitate iubirii celor doi, ce pot să spun e că autoarea și de această dată s-a jucat cu mintea mea și a croit un final care nici pe departe nu e un sfârșit definitoriu, ci mai degrabă… un va urma încărcat de multe idei ramificate. Și un, oare ce va mai fi? Sincer, abia aștept!

Citind-o pe Alexandra Condrat. Cartea „Narcisistul”

Zilele trecute am finisat cartea „Narcisistul” scrisă de Alexandra Condrat și încă stau și îi analizez conținutul. Cu un subiect actual aceasta tratează teme sentimentaliste îmbrăcate în note provocatoare; însă ce m-a prins cel mai mult a fost latura desfășurată în text, și anume narcisismul, acea tulburare de personalitate care se caracterizează printr-o opinie exagerat de bună despre sine și o nevoie exagerată de atenție și admirație din partea celorlalți. Autoarea a conturat un personaj perfect de narcisist care s-a desfășurat pe scena romanului în cel mai efervescent mod. Anti-eroul s-a manifestat destul de distructiv folosindu-se de cei din jurul său pentru a-și îndeplini anumite nevoi ca mai apoi să fie un pion în propriul joc. Să se ardă cu propriul foc lăuntric…

„Laur strălucea ca un felinar cumpărat de primărie la suprapreț. (…) Mulțimea îl aclama și-l încuraja să-și dezvăluie tainele. Voiau să afle cum reușea să fie pe placul femeilor, un bărbat atât de căutat și seducător.”

Ce faci atunci când partenerul se joacă cu mintea ta în cel mai josnic mod? Ce faci atunci când atenția pe care i-o acorzi lui/ei poate fi folosită ca un reproș? Ce faci atunci când relația te seacă de puteri și ajungi în punctul când nu te mai vezi din marea de oameni? Ce faci când partenerul își reafirmă controlul asupra relației, ajungând să îți ofere percepții distorsionate asupra realității? Ei bine, în astfel de momente trebuie după spusele bunicii, „să apuci taurul de coarne”, sau mai bine spus să ieși demn/ă din acea relație toxică. Nu e ușor, pe alocuri dependența emoțională crează o legătură invizibilă cu persoana a cărui egou e cât muntele, însă nimic nu este imposibil. Într-o astfel de conjunctură se află și eroina cărții Lorena, o tânără care are ghinionul de a-l întâlni pe el, Laur Dragomir, un narcisist escroc care la început îi pune lumea la picioare ca mai apoi să îi presoare fărâmituri. Cum nu e la prima relație de acest gen Laur manevrează abil legăturile sale cu diverse femei, le învârte pe deget într-un joc de teatru în care se vede unicul și cel mai important actor. Fiecare victimă în parte este atrasă ca fluturele la lumină ca apoi să fie strivită emoțional destul de mult, norocul eroinei noastre e că are o soră iute la minte care realizează din start în ce ape se scaldă excentricul bărbat. Și totuși, răul este făcut iar Lorena ajunge o frunză purtată de vânt în mâinile dibace ale lui Laur, însă orice minciună mai devreme sau mai târziu iese la suprafață iar narcisistul își dă arama pe față chiar dacă o face tot în favoarea sa. Cum altfel.

Acțiunea se intensifică o dată ce într-o schemă bine gândită narcisistul ajunge să se confeseze, de aici se pornește o adevărată goană despre a afla „adevărul”, însă ce e sinceritatea și adevărul pentru un om fără de scrupule?, ce e moralitatea și compătimirea pentru o persoană trecut de patruzeci care își întreține personalitatea cu poleiala laudelor unor tinere de peste 18 ani? Ei bine, și pentru Laur se găsește ac de cojoc, iar în peisaj intră o cucerire la fel de perversă Amanda, aceasta îi arată că uneori poți și fi vânător dar și vânat. Nu poți subestima forța unei femei rănite. Sincer, această parte mi-a plăcut cel mai mult. Însă, vă asigur că orice întorsătură a cărții a fost pe măsura așteptărilor mele.

Cartea „Narcisistul” a fost o adevărată aventură psiho-emoțională. Trăirile eroilor au fost foarte intense, iar latura psihologică în care natura narcisistă își ia avânt doar mi-a stârnit și mai mult curiozitatea. Într-o alertă continuă romanul a avut un scop, acela de a ține cititorul printre pagini și al determina să se raporteze la ceea ce a citit, pentru că, să recunoaștem, cel puțin o persoană cu care ne-am ciocnit în viața noastră a manifestat comportament de narcisist, acea dominare prin posesiune, dar și o părerea excesiv de bună despre propria persoană, alături de căutarea de admirație și atitudini de egoism exagerat. Nu putem nega faptul că ne-au marcat astfel de persoane și ne-au făcut vulnerabili în proprii ochi. Sau poate mai vigilenți cu cei ce ne înconjoară. Romanul e o deschidere către a trece prin filtru ce a fost și ce va avea să vină într-o lume în care fiecare e axat mai mult pe sine decât și pe cei din jurul său. Complexitatea cărții e apreciată deoarece autoarea reușește să creioneze pronunțat natura fiecărui personaj scoțând în față o poveste închegată, plămădită la rece pentru a surprinde prin întorsăturile sale. Recomand cu drag această scriere, veți rămâne plăcut surprinși de deznodământul acestei cărți!

Citind-o pe Ana Mareș. Cartea „Sincronia unui ecou”

Din iubire și în numele ei s-au scris cele mai frumoase povești, versuri și cugetări. Pornind de la acest sentiment înălțător s-au realizat capodopere, s-au scris ani în poeme idilice și s-au creionat prin artă lumea în toată splendoarea sa. Astfel, din iubire autoarea Ana Mareș a înșirat pe foaie cuvânte dulci îmbrăcate în esențe pure, a înnobilat rima pentru a da naștere volumului „Sincronia unui ecou”, o carte vie ce freamără a viață, a dor și nu în ultimul rând a eterne sentimente.

„Întinde mâna și hai să fim,
În centrul axei să ne oprim.
Căldura ta să-mi atingă sufletul
Să pot să-ți văd mereu zâmbetul.”
(din poezia „Să-mi fii”)

Într-un dans al literelor autoarea Ana Mareș ne primește într-o lume a simțurilor, acolo unde tabloul este creionat în cele mai plăcute culori, acolo unde răsăritul e mai viu în doi, acolo unde dansul e uniunea sufletelor iar iubirea se trăiește o viață întreagă și încă o zi. Fiecare poezie în parte deschide portița către o lume a emoțiilor înșirate ca pe un portativ lăsate să fie cântate de un muzician iscusit, unul care prin intensitate provoacă inimile să vibreze. Să simtă. Să se trezească din amorțire.

Să scrii de dragoste nu-i ceva nou,
Atunci când totul arată ca un tablou.
Să-ți așterni sufletul în zeci de cuvinte,
Și să-ți asumi mii de simțăminte.

Să lași lumii întregi un cadou:
Inima ta pusă pe un platou.
Emoții, iubire și tristețe, toate,
Din al sufletului poem fac parte.

Fiecare poezie în parte a însemnat o semnătură a momentului, a clipei se s-a vrut a fi imortalizată; iar fiecare rimă a știut pe ce cărări a minții să se ducă pentru ca aceasta să rămână undeva prinsă de o amintire, de o legătură cu prezentul dar și trecutul. Pentru că o poezie mereu face tangențe cu cel ce a scris-o și cel ce a citit-o, o uniune ușor palpabilă dar care face ca cititorul să pătrundă în intimitatea scriitorului fără a deranja forma cuvintelor. Fără a deranja scrierea ci doar pentru a cinsti fiecare oscilație a textului.

„Și-am să merg să te arăt întregii lumi,
Să vadă toți, zâmbetul care face minuni.
Și am să-ți scriu și un sonet,
Să te atrag spre mine ca un magnet.”
(din poezia „Sonet”)

„Sincronia unui ecou” este un volum plin de sensibilitate și de emoție, care te face să experimentezi diferite trăiri. Cu o măiestrie aparte autoarea se exprimă atât de sufletist încât ajungi să simți cum fiecare vers se pliază pe suflet și te lași purtat de valul aducerii aminte, a dorului dar și a iubirii într-un freamăt al timpului. Simți că o dată înaintând în noianul de cuvinte nu mai ai cale de întoarcere, ci doar o convingere că la final va fi fiorul unei împliniri desăvârșite. Pentru că o carte de poezii e o lectură aparte, este un fel de călătorie inițiatică spre sufletul poetului, acolo unde doar cine știe găsește, cine cunoaște înțelege. Astfel, „Sincronia unui ecou” a trezit în mine pofta de rimă, de a despica fiecare cuvânt și de a lua din toată compoziția feerică chintesența deplină. Seninătatea unor versuri pregătite să treacă prin toată paleta de culori inima unui cititor curios. Recomand cu drag această carte, eu încă plutesc prin miile de simțăminte!

Citind Petale senzuale. Muguri de Eros!

Pe timpul recentei vacanțe mi-am propus să citesc cărți care mi-ar da o notă de romantism, senzualitate dar și cu o tematică ce ar atrage din prima. Astfel, cea mai bună decizie a fost să citesc antologia recent apărută la Editura Petale Scrise care le îmbină pe toate, și poate mai mult de atât. „Petale senzuale. Muguri de Eros” s-a dovedit a fi o carte plină de conținut, chiar dacă eroticul tronează firele descriptive îmbină viața în toată splendoarea ei, aceasta ia forme și se materializează atunci când sufletele se cheamă într-un dans trupesc de redescoperire. Și se trăiește intens clipa, momentul unei arderi a pasiunii în plină ascensiune dar și patima de a atinge punctul sexualității. „Petale senzuale. Muguri de Eros” e cartea contrastelor, a povestirilor ce se unduiesc pe foaie ca o femeie în punctul plăcerii desăvârșite, și se vrea simțită în cel mai profund mod.

” Mâinele lui nu urcă și nici nu coboară. Nu-mi atinge sânii sau fesele, dar se ocupă de toate celelalte locuri care pot da peste cap o femeie. Îmi mângâie încheieturile mâinilor și ale coatelor, îmi masează scalpul de fiecare dată când adâncește sărutul și își plimbă unghiile pe gâtul meu. Toate aceste mișcări scurte par să fie făcute simultan, chiar dacă face câte una pe rând. Am impresia că-i simt atingerea pe întregul meu trup.” (din povestea „Picături de pasiune” de Andrada Rezmuveș)

Fiecare poveste în parte a însemnat o lume aparte creionată de autorii Petale Scrise, povești de iubire dar și senzualitate, unele încărcate de mister altele cu tentă amuzantă, unele cu o pasiune electrizantă iar altele într-o avalanșă sexuală demne de un film. Fiecare în parte însă a avut acea cireașă de pe tort care a fost dulcele dar și amarul unei opere desăvârșite. Iar într-o combinație toate au reunit cele mai pătimașe gânduri cu scrierea și s-au lăsat citite într-o mângâiere a privirilor. Și pas cu pas am retrăit emoție după emoție, explorând natura dorințelor fiecărui personaj în parte. Am acaparat stări felurite dar și senzualitatea în toată paleta de culori.

„Petale senzuale. Muguri de Eros” a cuprins atât jocul prin erotism dar și cadre a unor scene pline de pulsația noului, a curiozității menite să incite, să trezească toate pornirile nestăpânite. Iar toate acestea au dus la momente neprevăzute ce s-au dezlănțuit într-o notă sexuală magică, sălbatică… iar uneori ruptă de realitate. Fiecare poveste în parte a însemnat o nouă filă ce m-a făcut să vreau să descopăr mai desfășurat unele scene, să mă las în voia viselor în altele… iar pe alocuri să îmi doresc mai mult, mai mult conținut, o mai extinsă poveste și o depănare de evenimente cu totul în plină amploare. Însă unde ar mai fi surpriza unei antologii dacă s-ar rescrie povestea? Doar așa am putut să îmi conectez imaginația și să le adaug fiecărui personaj noi cărări spre împlinirea absolută.

Poveștile volumului sunt: „Muguri de Eros” de Cătălina Pană, „Blind Date” de Nadia A. Linette, „Taina Ariadnei” de Ioana Mihaela Curaleț, „Encore une fois” de Morgan Hexner, „Goliți de prejudecăți” de Mihaela Anghel, „Fervoare” de Elena Druță, „Picături de pasiune” de Andrada Rezmuveș, „Tot ce contează” de Delia Moretti, „Calea spre Valinor” de Cătălina Pană, „Grădina regelui” de Aurelia Chircu, „Surpriza din dulap” de Maria Philip. Mă voi abține să vă las idei din fiecare poveste deoarece fiecare în parte merită citită și apreciată la justa sa valoare. Pentru că sunt convinsă că o să găsiți multe povești ce vi se vor alipi de suflet!

„Petale senzuale. Muguri de Eros” a fost o lectură ca o tornadă de senzații. Aici printre pagini chemarea sufletului prin dorințele carnale depășește orice barieră impusă de societate și îți arată că sentimentele pot izvorî mai repede decât ne putem imagina, iar atracția arde mai ceva ca o torță. E cartea care spulberă orice prejudecată și lasă armele jos atunci când sufletul tânjește după o respirație la doi. Fiecare poveste în parte a avut acel ceva care a captat toată atenția. Iar acțiunea a demonstrat că fiecare autor în parte debordează de ispirație și poate jongla cu eroticul în cel mai senzual mod. Recomand cu drag această antologie, veți rămâne plăcut surprinși de măiestria fiecărui scriitor dar și de diversitatea dimensiunilor care pot fi atinse cu puterea dorinței, a chemării dar și a instinctului sexual ascuns în fiecare din noi. După cum am mai spus, o carte perfectă din multe puncte de vedere!

Citind-o pe Olga Menai. Cartea „Chemarea sângelui”

Olga Menai s-a născut în data de 29 iulie 1990, a crescut într-un sat de lipoveni din județul Constanța. Aceasta menționează: „Am început să cochetez cu poezia pe la vârsta de 13 ani, însă, abia la 24 de ani, în 2014, am publicat primul meu volum de poezii, „Suflet dat la schimb”. De atunci, am continuat să scriu și să public poezie, dar și proză. Ceea ce mă inspiră este viața, în egală în care scrisul este metoda mea de vindecare.”

Zilele trecute am finisat de citit o carte de-a dreptul răvășitoare. Zbuciumul acestei lecturi încă îmi cântă în ecou o viață ce se vrea liniștită, ce se cere trăită … și nu doar pe bucăți, ci în întregime și la adevărata sa valoare. „Chemarea sângelui” nu e doar o poveste despre durere, încercări și poticniri, e și despre puterea refacerii, a reclădirii sufletului într-o lume în care te simți străină. E cartea strigătului dar și a chemării, e cartea suferinței dar și a reunirii prin acceptarea prezentului. Așa cum e. Cu bune și mai puțin…

O avem ca eroină pe Isabella, o mamă singură ce se luptă pentru viața copilului ei. Micuța Catrina se confruntă cu o gravă problemă la inimă, fapt ce o face pe Isabella să simtă un ghem de remușcări, păreri de rău dar și neputință în fața unei vieți ce nu i-a fost ușoară de loc, poate o dată, atunci când soțul o prețuia și familia lor a avut eticheta unei împliniri acaparatoare. Acum totul e dus de apele trecutului, iar viitorul se prevede mai sumbru ca niciodată. Însă ea crede că fiica sa va fi bine, pentru că e doar un copil care încă nu a primit de la viață esența sa, dulceața adolescenței, îndrăzneala tinereții și candoarea primei iubiri. Și speră alături de medicii clinicii la un miracol pentru a i se pune o inimă nouă, chiar dacă știe că undeva acolo un părinte va plânge. Minunea se înfăptuiește însă o dată cu ea se pornește un lanț de evenimente ce o solicită pe Isabella până o bulversează, o face să vrea să se închidă în sine ca într-o cochilie. Însă soarta are alte planuri cu ea, o plasează într-un joc în care trebuie să aleagă, un joc în care intră fără să cunoască regulile dar și consecințele. Iubirea este confundată cu recunoștința, pasiunea cu dragostea iar focul pătimaș cu sfâșietoarea natură în care un el și o ea se predau în fața forței senzualității. Iar flacăra le pârpâlește sufletele, de dor, de continuitate… de pecetea unei mărturisiri mute. Până când Isabella înțelege că nu mai poate continua jocul în care a intrat deja prea adânc, că acel triunghi amoros nu o reprezintă, că e prea mult. Că nu se simte completă atunci când minciuna îi croiește un nou chip. Deja o doare frământarea acelor jumătăți de măsură, acea dualitate, acea senzație că totul îi scapă de sub control. Zilele nu-i sunt ușoare, bucuria vine însă atunci când vede împlinirea pe chipul fiicei sale, că pericolul o ocolește, astfel știe că totul va trece… toate au un început dar și un sfârșit. Nu și chemarea sângelui.

„Chemarea sângelui” s-a dovedit a fi o carte cu o încărcătură emoțională destul de puternică. Pe lângă zbuciumul emoțional al Isabellei povestea sensibilă a Catrinei m-a răvășit, toate aceste detalii pline de conținut în care micuța domnișoară a trecut printr-o boală grea, transplant de inimă și recuperare m-au făcut să mă gândesc cât de neputincioși suntem în fața unor încercări ale vieții. Cât de firavi suntem în fața bolii. Cât de dezechilibrați atunci când deciziile ne sunt mânate de circumstanțe. Cât de slabi… și totuși luptători.

Romanul „Chemarea sângelui” este încărcat de sentimente felurite, care te trec prin toate stările posibile, de la agonie la extaz, de la nod în gât la curiozitate. De la critică la păreri de rău. Olga Menai ne pune față în față cu cele mai mari temeri ale unui părinte, ne zguduie ca mai apoi să îndulcească graiul și să ne direcționeze către cărarea dragostei. O cale a tămăduire prin împlinire sufletească și trupească. Însă nici aici fără încercări, de fapt ca în viață, nimic nu ni se dă ușor, cum nici protagonistei. Am trăit alături de Isabella toate emoțiile imposibile permițându-mi să o cunosc mai bine, să empatizez și să trăiesc alături de ea toate traumele la care a fost supusă. Nu sunt de acord cu deciziile ei, dar nici nu o condamn. Pentru că sufletul și mintea răspund diferit de la caz la caz, iar nimeni nu este fără de păcat. Fiecare dintre noi avem o haină emoțională care ne strânge și am vrea să o dăm jos de pe noi însă nu putem. Isabella încearcă, dacă îi reușește sau nu vă îndemn să aflați, cert e că fiecare poticnire, reușită sau lacrimă vor arăta că noi femeile suntem în stare să găsim soluții și atunci când nu se mai vede capătul. Ce mai pot spune, e că „Chemarea sângelui” este o carte cu un bagaj emoțional foarte mare pe care o recomand cu mare drag!