Citind-o pe Ada Tudor. Cartea „O noapte de pomină”

De mult aveam nevoie de o poveste de iubire că îmi va face inima să salte, ei uite că, Ada Tudor a reușit cum nimeni alta să-mi redea printre rândurile romanului său „O noapte de pomină” o aventură încărcată de dragoste, sacrificiu dar și mister ce a reîntregit o operă de toată lauda. Romanul m-a purtat în ritm de vals la cele mai dansante baluri, scoțând la iveală murmurul inimii dar și privirile fugare ce au făcut promisiuni mute întru eternitate. Fiecare unduitură a paginii a însemnat un pas mai în față către împlinirea a două destine ce au cunoscut apropierea dar și distanța, singurătatea dar și chemarea inimii. Până în punctul binecuvântat al uniunii!

„Privind în urmă, Valerie nu putea spune cu axactitate care fusese momentul care îi pecetluise soarta. Fusese nesăbuită să se urce în trăsura aceea, dar fusese mai îngrozită de cei doi indivizi care o urmăreau. Nici nu voia să se gândească la ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi prins-o și ar fi dus-o înapoi în casa unchiului ei. (…) „

O avem ca eroină pe Valerie Camden, o tânără care ajunge în mâinile viclene ale unchiului acestuia după decesul singurei persoane de încredere, acum este ținută departe de ochii lumii pentru a fi folosită în cele mai josnice scopuri. Însă Valerie nu poate lăsa lucrurile așa, trebuie să se rupă de această dominație toxică și să evadeze la propriu pentru siguranța sa. Aceasta își lasă în urmă averea moștenită de părinți, titlurile, cât și numele purtat cu demnitate pentru a se ascunde mai ales că în cruciala noapte când a fugit din ghearele urmăritorilor săi și-a legat soarta pentru întreaga viață de acel cineva care încă o bântuie în vise. Cu sufletul încărcat de un milion de frici și întrebări Valerie descoperă că începutul abia are să răsară, că soarta ei e mult prea ramificată și nicidecum nu e totul atât de simplu cum pare. Iar fuga nu e rezolvarea problemelor. Însă lasă ca timp de șase ani toată avalanșa de evenimente să se așeze pentru a se întoarce din nou acasă, și nu de una singură.

Revenirea sa îi stârnește regrete, păreri de rău dar și un iz de pericol. Acum nu mai este tânăra speriată de soarta acesteia, acum e mai mult de atât. E femeie și are în grija sa un suflet nevinovat. Acum Valerie este mai pregătită ca niciodată să facă parte din înalta societate londoneză. Însă de ce nu este pregătită tânăra noastră, e de a înfrunta trecutul, care de fapt nu întârzie să-și facă simțită prezența. Panica din nou pune stăpânire pe ea, din nou clachează și vrea să fugă… însă, realizează că acum e acum, adevărul trebuie scos la iveală. Chiar și cu prețul singurătății. Chiar și cu prețul propriei nefericiri. Ea, anume ea, Valerie Camden, văduvă a contelui DuBouillard merită să fie iubită și să iubească chiar dacă prima ciocnire emoțională a fost un joc al sorții, în pofida faptului că acel unic „El” a fost o slăbiciune pe moment, însă acum poate să îndrepte lucrurile. Pentru că au ceva comun, ceva ce îi unește departe de toate regulile scrise și nescrise.

Cartea „O noapte de pomină” de Ada Tudor a fost mai mult decât o poveste. Acțiunea a curs și a curs iar eu am privit visătoare cum lucrurile iau amploare, cum iubirea din nou se țese iar inimile se regăsesc chiar și când piedicile nu întârzie să apară. Romanului nu i-au lipsit scenele tandre, intrigante, misterele dar și tachinările delicioase dintre protagoniști. Toate în ansamblu au creat atmosfera plăcută pentru a mă bucura deplin de această lectură. Recomand cu drag cartea „O noapte de pomină”, pentru emoția ce o transmite, pentru vibrația iubirii dar mai ales pentru pașii care duc încet dar sigur spre chemarea inimii.

Citind-o pe Morgan Hexner. Cartea „Harul”

De câteva zile am finisat o carte adolescentină care a fost o adevărată provocare pentru mine. Pe lângă titlul ce te poartă instant cu gândul la ceva aparte, forțe necunoscute, sau calități speciale … cartea a surprins cea mai frumoasă perioadă, acea în care inima freamătă de emoție, de îndrăgosteală dar și curiozitate. De ce am spus provocare, ei bine, cartea a fost surprinzător de bine structurată introducându-ne pas cu pas în viața și intimitatea unei tinere ce s-a trezit peste noapte cu un „dar” aparte, iar o dată cu el fricile, frustrările dar și nesiguranțele s-au alipit de ea ca praful iar cum adolescența e însăși o perioadă mai sensibilă eroina a fost mult prea depășită de tumultul evenimentelor ce au luat-o cu asalt. Iar toată această compoziție textuală a răscolit în mine o dorință de a cunoaște și a desluși deznodământul încât nici măcar numărul mare de pagini nu mi-a stat în cale.

Astfel, cartea „Harul” de Morgan Hexner a reprezentat deschiderea unei porți către alte lumi, acolo unde vii și morții se întâlnesc, acolo unde forțele binelui și a răului se împart în două entități care își caută echilibrul, acolo unde demonii vor să domine… dar și acolo unde un suflet tineresc își caută locul.

„Acum nimic nu mai era normal și firesc. Ceea ce mi s-a întâmplat părea o nebunie. Era vina mea, poate dacă m-aș fi mulțumit cu viața mea banală, nu aș fi avut îngeri pe cap. Și ăsta era doar începutul. Urmau să apară demoni și fantome.”

O avem ca eroină pe Amy, o domnișoară care ajunge subiect de batjocoră și amuzamente ale colegilor. În fiecare zi paharul suferințelor se umple astfel că aceasta ia decizia crucială care îi va schimba viața, acea de a fugi de acasă. Bună sau mai puțin bună această hotărâre îi oferă niște învățăminte care o vor ghida pe parcurs, în pelerinajul său înțelege că fuga nu va rezolva problemele ci din contra, le va accentua și mai mult, ba chiar va aduce noi consecințe. Întoarcerea acasă se dovedește a fi domoală, cu o mamă și o bunică iubitoare aceasta se reclădește și trece încetul cu încetul peste greșelile trecute. Însă, chiar atunci când se așteaptă mai puțin un lanț de evenimente intră val vârtej în viața sa, Amy capătă niște puteri speciale care o fac să vadă oameni pe ducă, spirite încă rătăcite dar și alte lucruri inemaginabile pentru ceilalți. Astfel, Amy dintr-o fire retrasă devine o ciudată… însă soarta sa nu i-a pregătit doar coborâșuri ci și multe urcușuri, iar în toată masa de elemente aceasta nu va fi singură, mereu vor fi ceva sau cineva ce-i va fi aproape. Însă până atunci drumul e lung, iar Amy pas cu pas își dezvoltă harul, îl explorează iar cu ajutorul colegului său Andrei trece prin cele mai nebunești momente posibile.

Acțiunea se precipită atunci când Amy ajunge la liceu, acolo parcă evenimentele se produc în lanț, iar o simplă dorință de a ieși din anonimat face dintr-o tânără modestă și tăcută o adolescentă dornică de mai mult. Iar cum expresia: „ai grijă ce-ți dorești” are un sâmbure de adevăr… totul se produce mai ramificat decât și-ar fi putut imagina eroina. Fantome, gardieni, îngeri, demoni și o mulțime de întrebări care vin peste Amy ca o tornadă zguduindu-i trecutul, prezentul și viitorul într-un roman în care atât ea cât și cei ce o înconjoară vor râmâne pecetluiți de acel „har” ce are menirea să dea dar și să ia. Ce, cum și de ce?… vă îndemn să aflați!

Cartea „Harul” de Morgan Hexner a fost o călătorie în lumea curioasei adolescențe în care fiecare tânăr/ă încearcă să se evidențieze, să nu mai fie rățușca urâtă iar condimentul presărat de mistic și fantastic au creat din această operă un adevărat deliciu literar. Încă de la primele pagini am simțit acea vibrație textuală cum doar o carte bună o poate oferi, iar ce am descusut pe parcurs a întrecut cu mult imaginația mea. Împletirea realității banale în care cotidianul e același într-o măsură sau alta și cu fantasticul, două lumi care fac din Amy un ghid omenesc ce are forța și capacitatea de a direcționa sufletele rătăcite să se regăsească, au creat mie mediul propice de a mă pierde într-o poveste cu adevărat reușită. Ce aș fi dorit însă cel mai mult de la această scriitură e ca în toată această ecuație în care Harul își ocupă tot mai mult loc în viața tinerei noastre aceasta să nu-și piardă fărâme din sufletul ei, inocența suavă într-o lume în care întunericul pândește pe la colțuri iar forțele demonice veghează tăcuți dar încrezuți orice mișcare a adolescentei ce se cufundă în prea multă consistență paranormală, uneori uitând că locul său e printre cei vii. Recomand cu drag aceast roman chiar dacă se încadrează în lectură pentru adolescenți, „Harul” este pentru suflete tinere ce vor să simtă fiorul acelor timpuri în care iubirea înflorea ca pomii primăvara. Sunt convinsă că o să vă placă. Eu una am rămas încântată!

Citind-o pe Alexandra Drestaru. Cartea „Haiducul din Cetate”

„Cărțile bune nu-și arată toate secretele din prima.” – Stephen King

Zilele trecute au fost petrecute în compania unei cărți cu adevărat răvășitoare, iar citatul sus menționat o descrie în totalitate. Astfel, romanul „Haiducul din Cetate” scris de Alexandra Drestaru a cuprins o lume total nouă pentru mine ce a plăcut încă de la primele pagini. Natura poveștii este atât de frumos împletită încât te pierzi într-o mare de incursiuni și drumuri menite să te adâncească printre cuvinte și să te faci uitată între pagini. Am respirat a istorie îmbrăcată frumos în mantia fantasticului și am sperat la acea iubire cum doar în basme o mai poți găsi. Am apreciat gingășia ce a plantat printre pagini dar și determinarea unor fapte surpinzător de mature pentru o eroină care încă visează că totul va fi bine.

„Arăt așa cum mă simt. O formă din carne și oase îmbrăcată în doliu. Goală în interior, ca o fantomă în exterior. Voalul îmi acoperă fața, iar faldurile rochiei mă fac să arăt ca o pată uniformă a naturii întunecate. Asta e Olga, domnița Galatorniei.”

O avem ca eroină pe Olga, viitoarea Ducesă de Galatornia care în ciuda pierderilor sale ajunge să ardă la propriu în neștirea unor fapte venite peste ea în cel mai nepotrivit moment. Dacă moartea tatălui acesteia a îngenuncheat-o, decesul mamei îi răpune sufletul fără drept de apel. O dată cu toate aceste evenimente tragice o încoronare este iminentă, însă nimic nu o pregătește de ce va urma. Secretele și comploturile se plămădesc în umbră, pericolul pâlpâie ca o lumânare gata să ardă iar noi chipuri se perindă prin viața tinerei Olga. Piedicile vin de pretutindeni iar lipsa de maturitate a ducesei lasă loc de învățare, lucru de care se ocupă însăși haiducii din pădure, vasalii tatălui său, oameni de încredere care îi sunt alături fetei în cele mai încrâncenate momente din evoluția sa atât ca suverană pentru Galatornia cât și ca purtătoare a unor forțe departe de imaginația tuturor. Alături de aceștia Olga își găsește o nouă familie, una care e gata să se jertfească pentru ea într-un război de putere dar și salvare a sufletelor rătăcite.

Acțiunea devine din ce în ce mai încâlcită o dată ce boierii ținutului se răzvrătesc și vor puterea chiar și cu vărsare de sânge. Astfel Olga este mânată de circumstanțe plonjând într-o lume total necunoscută rangului său, și totuși, ajutată de alte personaje învață să se descurce în cele mai tensionante momente; pe alocuri îi reușește, în alte situații își pierde fărâme de suflet, însă fiind o luptătoare prin sânge aceasta înaintează creându-și aliați, sfidând dușmanii și punându-și soarta la grea încercare într-o lume a bărbaților.

„Îmi voi face numele de temut, ca atunci când este pronunțat, oricine să tremure și să se înspăimânte. Am să le fac viața un chin insuportabil, am să mă ridic la teama lor de a deveni un monstru… dacă asta își doresc ei să vadă în mine, asta vor primi.”

Pericolele ajung să fie nebănuite, încrederea e o haină care nu vine la toți iar prietenia e unica care îi ține în viață pe eroii cărții. Olga a trecut prin multe etape în formarea sa, a ajuns de la cea a unei tinere răsfățate la statul de ducesă în ochii multora. Aceasta a câștigat respectul și loialitatea prin muncă asiduă, prin determinare și curajul nebănuit. Însă provocările abia încep, atâta timp cât aceasta nu e conducătoare de drept lucrurile se complică, atâta timp cât nu știe nimic de puterile sale de foc și gheață necunoscutele fac loc dezamăgirilor dar și a intrigilor. Treptat Olga află ce e prietenia prin ochii moștenitoarei Carcarouxului, Elora, dar și a magului Eirian, înțelege și acceptă ce e iubirea alături de André, dar nu în ultimul rând simte pe propria piele senzația usturătoare a dezamăgirii redată de Daniel, un haiduc ce a jucat dublu producând un dezastru până la limite. Toate au modelat-o croind din ea o fire luptătoare a cărui caracter s-a cizelat văzând cu ochii.

Cartea „Haiducul din Cetate” de Alexandra Drestaru este o poveste aparte despre pierderi și regăsiri, despre magie și dragostea care o însoțește, despre loialitate dar și trădare. Autoarea mi-a permis să pătrund mult în sufletele protagoniștilor și să îi cunosc mai bine prin toate descrierile ample ce au avut menirea de a mă acapara în întregime. Mi-a plăcut complexitatea cu care a fost construită lumea Olgăi și a ținutului său, autoarea a creionat totul cu lumini şi umbre, pentru că viața nu e doar roz, ea e însoțită de bine și rău, chiar și în lumea bogaților. Mai ales la ei. Vă recomand cu drag acest roman, în care veţi găsi un historical fantasy extraordinar, numai bun pentru delectare în lungile zile de odihnă. Mi-a plăcut condimentarea acestuia cu umor şi replici spumoase, cu răsturnări de situaţie dar și dramatism înfocat. Toate acestea cu siguranţă vă vor încânta şi prinde în mrejele poveştii „Haiducul din Cetate”, carte ce e doar începutul unei ample viziuni magice despre descoperirea de sine, despre conducere și putere, dar și despre cizelarea Ducesei de Galatornia care trece prin foc și gheață la propriu într-o lume ce i se deschide tot mai ramificat.

Citind-o pe Flavia Bădic. Cartea „Zaira”

Autoarea Flavia Bădic s-a născut în Călărași, s-a mutat de 16 ani în Brașov. Aceasta a terminat liceul cu profil Jurnalistic și Facultatea de Drept. A lucrat 11 ani în turism, iar în ultimii ani și-a schimbat domeniul radical și lucrează într-o firmă de software. Aceasta are un buchet literar destul de impresionant, printre care seria „Planul Atracției” care cuprinde trei cărți incendiare, „Papi”, un roman de-a dreptul năucitor, dar și o carte tematică, „Aventură de Crăciun”, ultima sa carte care a ajuns la mine e total diferită de celelalte, astfel „Zaira” a fost o explozie emoțională care m-a răvășit peste măsură.

Romanul „Zaira” a fost o dezlănțuire de cuvinte și trăiri încât tot textul a pulsat în cele mai înalte note a unei scene în plină ascensiune muzicală. Orice întorsătură, orice direcționare a narațiunii a arătat viața în cele mai diverse culori, ca într-o realitate în care ciocnirea cu problemele poate fi atât o durere cât și o învățare. Eroii acestei cărți au fost trecuți prin toate provocările posibile și imposibile ca într-un final totul să capete savoarea unei împliniri desăvârșite.

„Tatăl meu mă urăște și mă acuză, necontenit, de tragedia petrecută în familia noastră. Nu am niciun prieten în afară de prețioasa mea vioară, iar muzica mi-a fost mereu singura alinare.”

O avem ca eroină pe Zaira, o tânără care în ciuda unui destin mânat de umbrele trecutului ajunge să facă performanță cu vioara în mână. Cu un tată ce o urăște din străfundurile inimii aceasta se adună bucățică cu bucățică pentru a înainta prin viață cu un scop, de a fi cea mai bună versiune a sa. Cum unica alinare e muzica aceasta stoarce sucul fiecărei note și se întrece pe sine în lungile ore de repetiție. Însă totul ia o întorsătură mai puțin plăcută când un nou coordonator o va ghida în cizelarea interpretării finale. Frica de necunoscut dar și senzația decepției o urmăresc constant, iar prima întâlnire cu Maestrul îi demonstrează că de acum în colo nimic nu va mai fi la fel. Acum intuiesc că vă gândiți la scene fierbinți și momente picante, nu, total greșit. Acesta vede în Zaira chipul fiicei sale pierdute, și abia la prima întâlnire realizează de ce fosta soție ia încredințat-o lui, anume ca el, după o lungă absență să o ghideze. Capcana emoțională tinde să se ramifice iar sufletul lui e mai zdruncinat ca niciodată. Confuzia acțiunilor îl determină să facă o punte cu trecutul și să vrea să o apere pe Zaira într-un prezent palpabil dacă pe propria fiică a pierdut-o în neștire. Însă nimic nu îl pregătește pentru ce are soarta rezervat pentru el…

În două planuri paralele, ale tinerei Zaira și a profesorul Radu, din două perspective diferite aflăm trăiri, dorințe și aspirații; distingem durerile ce curg dar și suferința sufletului atunci când nimeni nu vede. Fiecare erou în parte își are propria sa poveste ce se întretaie formând o unică matrice; una care adună toate emoțiile și cheamă inimile pentru o reuniune familiară de proporții. Pot să mai spun că povestea Zairei e o luptă interioară ce se vrea potolită, fie cu trecerea timpului, fie cu blândețea unor chipuri venite să cuprindă toată amărăciunea și să o transforme în pace.

„Pentru cineva ca mine, o a doua șansă este vitală.”

Eroina cărții Zaira a fost chipul ce a reunit fără prea mare efort piesele unui puzzle complex, aceasta și-a asumat decizii, înfrângeri, succesele dar și noțiunea de familie, total necunoscută ei. Zaira a fost ca o pasăre Phoenix care și-a găsit puterea de a renaște din cenușă și chiar de a învinge în pofida rănilor adunate în timp. Aceasta și-a dat jos haina mult prea strâmtă a acuzărilor și a reproșurilor și a înaintat mai semeață demonstrând tuturor că nu poate fi doborâtă cu ușurință. Că voința îi este mult prea mare, dar și visul la care a tins. E cartea care demonstrează că și atunci când nu poți… găsești forțe noi să mai poți încă puțin. Încă puțin!

Romanul „Zaira” de Flavia Bădic a fost o călătorie încărcată cu multă emoție, o înșiruire de cuvinte care mi-au rămas în suflet și minte. Cartea cuprinde o poveste de viață cu bune și rele, cu prietenii venite la momentul potrivit dar și regăsiri atunci când deziluziile bat ca un gong. Scrisă într-un stil unic și lejer dar care rămâne tatuat pe retină cartea surprinde prin profunzimea sa. Citind, am experimentat o mulțime de stări, și am trăit cot la cot cu personajele frica lor, dezamăgirile, revoltele dar și voința lor de a face ca totul să fie bine. Chiar dacă simfonia experiențelor sufletești a reflectat note din cele mai ridicate, ba chiar s-a ajuns la un do major… am respirat ușurată atunci când toate instrumentele s-au aliniat armonios și au dus piesa până la acel final de toate aplauzele. Pot spune că această carte a venit la momentul potrivit și mă bucur foarte mult că am avut ocazia să o citesc. Mulțumesc Flavia Bădic pentru poveste.

Citind-o pe Andreea Pîrlea. Cartea „De mână cu tine”

Andreea Pîrlea a debutat ca autor de povești și poezii în revista tipărită „Amprentele sufletului”, anul VII, nr.3, martie 2021. Volume publicate: „La porțile dorului”, volum de poezii, Editura Litera, 2022. Autoarea locuiește în Iași și e de profesie Profesoară de Limba și Literatura română. Studii de licență: Universitatea „Al. I. Cuza Iași“ Facultatea de Litere, secția germană-română. Studii de masterat: „Cultură germană în context european”, Facultatea de Litere, Univ. „Al I.Cuza” Iași. Anul 2023 îi aduce autoarei bucuria publicării unui volum de povestiri la Editura Literpress Publishing, astfel cartea „De mână cu tine” ajunge să deschidă uși prin simpla răsfoire a unor pagini cu un conținut de excepție. O înșiruire de evenimente și momente ce rămân ca un ecou într-o mare de emoții.

Chiar dacă e deja la a doua carte pentru mine autoarea Andreea Pîrlea este o noutate, astfel, Cartea „De mână cu tine” a însemnat un drum nou presărat de niște însemnări venite să zguduie, să surprindă, și nu doar… iubirea aici a luat forme diverse iar viața a fost dincolo de rațiune.

„Se întâmplă uneori ca viața să înceapă la sfârșit, în momentul în care se realizează că aceasta nu a fost trăită așa cum a fost ea, ci omul, agățându-se de iluzia sa, a trăit-o așa cum și-a imaginat-o el.”

Cartea „De mână cu tine” cuprinde o serie de șapte povestiri ce m-au surprins și care s-au făcut culcuș în inima mea. Fiecare poveste în parte e pe cât de diferită tot pe atât de acaparatoare, ieși dintr-o galerie a sufletului și intri într-o alta a misticului, a fantasticului dar și a strigătului adunat într-un pumn gata să fie eliberat printre cuvinte. Chiar dacă cu greu mă voi abține să relatez câte un pic din fiecare povestire vă pot spune că toate în ansamblu sunt opere ticluite cu migală, narațiunile au fost atât de complete și vaste încât pierdeam noțiunea timpului, pluteam într-un nor al textului și mă lăsam încărcată de toată aventura, de depășirea granițelor spațio-temporale. Și uitam de ieri și de azi abandonându-mă firului narativ, ca o frunză într-un covor al codrului sălbatic. Și apoi, o luam de la capăt într-o furtună de simbolisme, de elemente inexplicabile încât inima mea îmi sălta la orice pagină dată.

„Nu poți primi un răspuns pentru care nu ești pregătit, pentru că ori ai greșit întrebarea, ori modalitatea în care ai pus-o. În plus, cel mai adesea, răspunsul se găsește mereu acolo unde nu-l cauți: în ochi.”

Unele povești au fost despre căutare, despre glasul inimii ce se vrea împlinit. Altele au presărat nelămuriri și senzații de groază. Unele s-au luminat ca un înger ce-și deschide aripile, iar altele au creat conexiuni între oameni departe de noțiunea firescului. Legăturile dintre texte au fost subțiri ca și firul vieții, însă toate au avut un punct comun, iubirea, acea care a trecut și va trece întotdeauna de toate barierele pentru a renaște din nou și din nou. Astfel, ca pe un drum în care mereu se găsesc diverse cotituri scriitura autoarei Andreea Pîrlea a depășit toate dozele de suspans. Intriga în unele povești a planat iar în altele sensibilitatea a curs făcându-și drum către minte și suflet scăldând spiritul meu de cititoare într-un text plin de consistență. Și am iubit iubirea unora, curajul altora dar și jertfa adusă în numele a tot ce-ți este mai drag. Am apreciat această călătorie uimitoare în care mi-am oglindit firea mea romantică și am luat de la fiecare povestioară chintesența cea mai pură care are un nume, iar acesta este- iubirea!

Volumul „De mână cu tine” cuprinde formele iubirii în toată paleta de culori. E cartea în care emoțiile vor fi din abundență, și vor cuprinde inima oricărui cititor. E opera în care timpul se oprește în loc și face curs spre eternitate prin divinizarea dragostei. Ecoul firului narativ se despică și ne aduce în față o serie de povestiri una mai frumoasă ca alta, în unele îngerii coboară să mângâie cu blândețe sufletele rătăcite, în altele demonii vor cere iadul veșnic dogoritor doar pentru a salva unele chipuri brăzdate de blândețe și puritate. În unele viața va rescrie scenariu după scenariu, iar în altele destinul va fi mai grăitor decât orice actor pe scena mare. „De mână cu tine” este o carte despre procesul de iubire, prezentat în niște secvențe absolut magice, care te cuceresc în mod iremediabil și te lasă să visezi cu ochii deschiși. E narațiunea contrastelor care se va împleti între realitate și ficțiune, între fantastic și folcloric pentru a rămâne într-un final cu o concluzie plină de simplitate: iubirea învinge tot… și poate mai mult de atât. Recomand cu drag această lectură, eu am rămas plăcut surprinsă.

Citind-o pe Ruxandra Popa. Cartea „Paznicii Întunericului”

Anul acesta mi-am propus să descopăr cât mai mulți autori români contemporani, iar cum editura Petale Scrise are o listă întreagă de autori a căror povești m-au încântat peste măsură, și de această dată am mers la sigur. Lectura curentă a fost tot din portofoliul acestora, o carte nouă apărută intitulată „Paznicii Întunericului”, un fantasy destul de proeminent scris de Ruxandra Popa. Acțiunea acestei cărți a fost explozie vie de evenimente dar și întorsături ce au lăsat semne de întrebare. Totul asezonat cu iubiri ce se caută prin timp și spațiu sfidând legile magiei pentru a se reuni mai puternici ca niciodată. E cartea în care viața ia diverse forme doar pentru a prelungi suflul celor cinci Paznici a Întunericului dar și a Preoteselor lor. Pentru că destinul lor nu se încheie aici…

„(…) Împreună, vor descoperi că salvarea unei lumi nu este deloc ușoară, prețul plătit putând fi chiar propria viață…”

Povestea ne-o înfățișează pe Anisia, o orfană ce este nevoită să îndure umilința părinților adoptivi care printr-o conjunctură stranie au ajuns să aibă grijă de ea. Acum e mare, o tânără în floarea vârstei ce are vise mărețe, însă umbra ce o apasă peste chip îi stopează orice strop de pornire, pentru că se crede un nimeni, pentru că ura celor din jur deja ia ajuns până la oase. Până în ziua când descoperă ceva ciudat, un inel în formă de șarpe pe care îl ia cu sine acasă. Mare îi este mirarea când aceasta constată că salvând această bijuterie viața ei va prinde pentru prima dată sens, conturul unei aventuri ce o va face să-și găsească un scop dar și o valoare. Bijuteria vine însoțită de un protector al acesteia, iar Anisia este pusă în fața faptului că trebuie să-i fie Preoteasă lui Wess, unul dintre cei cinci paznici ai Întunericului. Treptat și celelalte bijuterii făurite de conducătorul Vultur își găsesc gazdele, pandantivul cu corb, cerceii păianjeni, brățara vulpe și bentița cu bufniță, toți se reunesc, protector și protejată pentru a scăpa tărâmul magic de o femeie malefică care are în plan de a-l trezi din morți pe Vultur și a-și răzbuna soarta. Furia acesteia este neîntrecută, forma sa de manifestare este extrem de disctructivă, și practic, în timp toți au avut de pătimit de pe seama ei… acum însă e vremea ca soarta să se rescrie în favoarea Paznicilor și ca lumina să dăinuie în inimile lor. Acum și pentru totdeauna!

Acțiunea se amplifică cu fiecare pagină, uneori am rămas fără aer de atâta emoție iar alte ori am privit visătoare cum iubirea se strecoară și cucerește fără drept de apel. Vine și cuprinde sufletul protector și îl hrănește cu speranță. Pentru fiecare Paznic dragostea a găsit ac de cojoc, și le-a arătat că doar iubind te poți transforma în cea mai bună versiune a ta. Iar la pas încet dar sigur viața fiecărui personaj principal se rescrie într-un scenariu mai înflăcărat decât și-ar fi putut dori. Însă până se așează piesele într-un puzzle final totul e o cursă contra-cronometru, pericolul plutește în aer, magia întunecată străpunge inimile iar planurile diabolice arată că unii se pierde pe sine într-o mare de venin. Iar moartea vine ca o finalitate dar nicidecum ca un sfârșit!

Cartea „Paznicii Întunericului” a fost un fantasy mult peste așteptările mele, Ruxandra Popa mi-a purtat pașii în lumea Reokosos, acolo unde magia dăinuie și acolo unde realitatea se va creiona diferit de data aceasta. Pentru că Paznicii sunt mai pregătiți ca niciodată să-și deschidă inima pentru iubire și în numele ei. Emoțiile lor, sentimentele, trăirile, toate au propria culoare alături de noile Preotese, iar aceste aspecte îi fac să vrea să descifreze și să observe mai bine viața până la ele. Să le valorifice și să-și dorească pe zi ce trece o veșnicie împreună în pofida pericolelor. Cum se desfășoară totul și cine iese învingător, vă invit să citiți, o să râmâneți foarte încântați de plenitudinea textuală. Și cu sinceritate spun că m-am pierdut în alte lumi închipuite lăsându-mă acaparată de fiorii plăcerii dar și a noului cum doar o carte fantasy bună mă poate transpune. Mulțumesc dragă autoare pentru poveste, pentru vibrarea inimii dar și pentru emoția de după lectură!