Citindu-l pe Șerban Foarță. Cartea „Aquarelă sau Aquariu.”

Șerban Foarță este poet, prozator, dramaturg și traducător. Director al Teatrului Naţional din Timişoara (1990-1991); profesor, din 1992, la Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Litere, secţia Jurnalism. Studii universitare la Facultatea de Filologie a Universităţii Timişoara, secţia română-germană. Doctoratul la Universitatea Timişoara, 1978, cu o teză asupra poeziei lui Ion Barbu.
Membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 1970); membru ASPRO (din 2000). Beneficiar (între 15 octombrie 1991-15 ianuarie 1992) al unei burse de studii la Paris, oferită de Ministerul francez al Culturii. (sursa: sionoeditura)

Poezia nu este numai artă: ea este însăşi viaţa, însuşi sufletul vieţii. Fără poezie omul nu s-ar distinge de neant.”
Nichita Stănescu în Fiziologia poeziei

Pe această notă vreau să vă prezint cartea „Aquarelă sau Aquariu” scrisă de Șerban Foarță, ce include o serie de poezii menite să se joace cu mintea mea, să îmi provoace imaginația și să mă ducă departe de orizonturi. Acolo unde se unesc cerul și pământul, zarea și cu marea…

Nu știu, copii, cum să vă spun,
că-mi scapă printre dește:
într-o bucată de săpun
am modelat un pește.
(din poezia „Peștișorul solubil”)

Cartea „Aquarelă sau Aquariu” e total diferită de alte cărți de poezie, aici versurile te duc în adâncimea mării, te cuprind într-o moliciune de cuvinte a căror înțelesuri pe alocuri le pierzi ca mai apoi să le cuprinzi în căușul mâinii în dorința de a le îmblânzi și a le da noi sensuri. Cartea cuprinde o serie de poezii ce metamorfozează stările înfățișând finalurile în niște fantasme ce te ademenesc să le parcurgi, din nou și din nou. Pot spune că îndrăzneala autorului de a da formă și conținut cuvântului prin apă și solzi, pești și necuprinsul mării mi-a întărit convingerea că acesta nu e străin cu jonglarea rimelor, a cuvintelor ce pot trece barierele timpului și a spațiului. Ei, și cum poezia se citește într-o pace a sufletului și nu se povestește- vă îndemn să descoperiți scăldarea de imagini într-un volum de excepție, unul care mi-a împăcat dorul de a citi poezie. Și m-a purtat ca o adiere răcoroasă departe de tot ce e trevial, într-o notă de metaforă vibrantă. Într-o lume a spovedirii sufletești alături de ființe marine. Demonstrând că …„Poezia este cheia de descifrare a hieroglifelor naturii.” după cum susține Augustus William Hare și Julius Charles Hare.

Vă îndemn la lectură, deoarece după cum spunea David Boia, „Poezia este ambasadorul artelor frumoase.[..]” … și poate mai mult de atât!

O carte strigă după ajutor,
o parte n-are niciun autor,
o altă parte, doar coautor
a treia, duce lipsă de cotor,
a patra parte nu are motor,
având, în loc, o rablă de rotor
din foarte alte vremuri…
AJUTOR!
(din poezia Ping & Pong)

Citindu-l pe Cosmisian. Cartea „Mariette. Muza și inspirația lui Jules Verne”

„Citeşte. – E una dintre cele mai frumoase aventuri pe care le poţi trăi.” – Lloyd Alexander

Și am citit, asemeni îndemnului de mai sus, și am trăit aventura vieții mele într-o poveste ce mi-a rourat privirea, ce mi-a pecetluit pe inimă durerea cuvântului scris într-o narațiune cutremurătoare. Și am citit, asemeni unei însetate de senzațional și am plâns neputința, fantasticul și bucuria. Acum într-o nevoie de a contempla gândesc scenariul, analizez mersul lucrurilor și mă las în voia firului narativ într-un joc al întâmplărilor fantastice ale unor personaje dornice de bine, de pace, de infinit. Astfel, „Mariette. Muza și inspirația lui Jules Verne” de Cosmisian a fost mai mult decât o incursiune de întâmplări, a fost vibrație constantă ce a luat amploare colorând cuvântul, îngroșind fiecare literă astfel menționând că aici și acum totul e mai viu decât ți-ai imagina.

„Amintirile negate locuiesc doar în pieptul copiilor a căror singurătate insinuată se zbate în inocență. „

Cuvintele zburdă în carte semeni eroinei cărții, literele își iau avânt săltate ca și cele două codițe blonde ale unei fetițe altfel, a unei copile ce cunoaște lumea imaginației într-o manieră unică. E povestea unui chip senin ce trasează zâmbete prin simpla sa prezență, e despre copila cu Sindromul Down care scrie și rescrie povești. Chiar sub ochii noștri ajutată de narator și firul narațiunii. O muză a vremii și a marelui creator Jules Verne, un vizionar care a descris și îmbinat trecutul, prezentul și viitorul într-o tornadă de cuvinte, menționând că: “De acum voi călători doar în imaginaţia mea”... și în labirintul acelei copile cu două codițe blonde, copil al soarelui ce are menirea de a fi sursă de inspirație.

Cartea menționează nașterea unei minuni, a unui suflețel ce prin simpla prezență colorează viața tuturor. Cu fiece pagină am mers alături de narator spre a-i afla povestea, a descoperi taina manuscrisului ce ni se joacă în ochi ca niște flash-uri de lumină într-o lume prea mare pentru a fi înțeleasă în totalitate și de a cuprinde necuprinsul. Astfel, pas cu pas am desprins jocul micuței, nerăbdarea ei, plăcerea de a se cufunda în povești și iubirea ei necondiționată oferită tuturor. Am admirat curajul părinților dar și dăruirea lor față de acea mogâldeață ce a fost născută din iubire pentru a fi un curcubeu în viața unui cuplu pregătit să-i ofere totul în pofida prejudecăților. Autorul ca un adevărat magician mi-a furat atenția, m-a transpus acolo printre rânduri chiar lângă firul narațiunii și am mers pas cu pas pe un drum al cunoașterii, a pierderii și regăsirii ca într-un final să am toate răspunsurile la întrebări, și totuși… parcă mai am câteva, parcă mai am curiozități. Ca și ea, domnița ce s-a îmbăiat în razele soarelui.

„Povești ca acestea sunt o încântare pentru un Narator ca mine, născut din primul strop de cerneală ce a căzut din stângăcia cu care Jules Verne a început să scrie prima dată.”

Cartea „Mariette. Muza și inspirația lui Jules Verne” este despre destin, despre puterea de a fi culoare într-o lume în care toți se regăsesc în gri. E povestea fetiței cu chip din lumină care m-a răvășit prin claritatea și puritatea ei. Mariette e mai mult decât o poveste, e avântul luat de niște aripi încă plăpânde, unele încă nepregătite pentru înaltul cerului. Și totuși e dorința de mai mult, e sublimul creionat de o peniță dornică să nu scape nici o stare, nici o culoare, și nici măcar o bătaie de inimă într-un labirint al minții hoinare. Mariette e răsărit, fragilitate și sublim!

Citind-o pe Nicoleta Beraru. Cartea „Regăsirea”

Nicoleta Beraru (n.1972) este absolventă a Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi. Din 2003 trăieşte în Belgia, unde lucrează ca profesoară de limba română (Centrul de Limbi Străine asociat Universităţii KULeuven) şi ca profesoară de integrare (Agenţia de Integrare a Guvernului Flamand). Pe lângă acestea, este traducătoare freelance (Ministerul Justiţiei din Belgia) pentru limbile română, neerlandeză şi franceză. A colaborat, de asemenea, pentru subtitrări, cu televiziuni neerlandofone din Belgia (VRT, VTM).

A debutat editorial în 2018 cu volumul de eseuri şi povestiri pentru adulţi „Ardei iuti. Povestiri la imperfect”. În 2019 publică romanul „Luluţa şi Petrişor sau povestea cuiburilor părăsite”, care s-a aflat pe lista de preselecţii a Festivalului Primului Roman de la Chambéry, Franţa, şi pe locul 2 la concursul literar „Distincţii Cartea Anului 2019”, Dublin. (sursa: sionoeditura)

Anul 2022 îi aduce autoarei o nouă bucurie, una prin tipărirea noului său roman „Regăsirea” la editura Siono, o cartea despre care autoarea Em Sava menționează: „Un roman tulburător, introspectiv, pendulând între orășelul românesc provincial, cuib vetust al devenirii celor două, și prezentul cosmopolit.„.

Cartea „Regăsirea” s-a dovedit a fi o liană de care s-a prins sufletul meu și de care nu se va desprinde prea curând, o singură dată mi s-a întâmplat să reacționez la o carte cu o astfel de intensitate, și mai exact la opera autoarei Em Sava și minunata sa „Ana” iar acum sufletu-mi vibrează la fel. Cu o blândețe în graiul scris și cu o acuratețe fină autoarea ne creionează viața în doi timpi, trecut și prezent, acolo și aici, două femei ce se perindă prin viață acumulând experiențe pentru ca într-un final să se regăsească, ca un făcut … după vorba bunicii. Soarta a decis pentru ele ca și după mulți ani de depărtare firească dar și sufletească să își mai acorde o șansă, de a se asculta, de a se mărturisi unei alteia și de a depăna vrute și nevrute semeni acelor copile ce nu aveau grija zilei de mâine.

Cartea țese măgulitor două destine ce au prins traiul comunist, apoi căderea acestuia cu toate consecințele de după, cu înflăcărarea vârstei dar și fiorii primelor iubiri, decepții și trădări. Apoi maturitatea cu toate încâlcelile ei, cu experiența migrării și construirea unui cămin în detrimentul golului pe care l-a lăsat trecutul. Ni se aduce la cunoștință povestea Lianei și a Veronicăi, două tinere ce își jură prietenie sinceră și de neclintit, însă circumstanțele vieții pot fi destul de distrugătoare astfel acestea se aruncă în marea de oameni săpând între ele un hău ce le îndepărtează tot mai mult.  

„Cotrobăi printre foile scrise. Nu găsi nimic. O luă de la capăt grăbită printre hârtiile învechite, pe la sfârșitul teancului subțire, găsi o bucată subțire de carton de culoarea ceaiului de tei. O întoarse. Pe față era imprimat un buchet de flori de câmp. Deschise felicitarea. Scrisul rotund și larg îi sări în față. „Prietenă pe viață!”, citi și simți cum cuvintele acestea o smintesc. Din nou plânsul îi sui din măruntaie, ca o bolboroseală de ceainic ce dă în clocot, și o zgudui: – Și viața cât durează? Cât, Doamne, îi mai dai? „

Revederea e ca o mângâiere cerească peste sufletele celor două, aceasta le prinde într-un moment de cotitură, iar ambele se aruncă în brațele unei alteia în disperarea de a nu se pierde cum au făcut-o cu mulți ani în urmă, din orgolii adolescentine, din tinerețea trufașă sau din lipsa maturității coapte. Astfel ambele femei parcurg un drum al amintirilor, unul depănat de la zero privit prin ochii unor femei trecute prin apele vieții; zguduite de pierderi, mâncate de reproșuri și mânate de insticte cumulate din neajunsuri. Pe această nouă pânză ce li se așterne din nou atât Liana cât și Veronica pun piesele lipsă dintr-un tablou mixt adunându-și viețile într-un cadru mixat al destinului, în toată splendoarea sa, în toată paleta de culori reîntregindu-l cum doar două prietene o pot face. Cu lacrimi, cu păreri de rău. Și căințe. Cu împăcare și noi dorințe de a nu se mai pierde una pe alta.

„Regăsirea” este acel timp de carte care e scrisă din suflet pentru suflete. Cu fiece pagină noianul de emoții te încarcă iar parcurgerea acesteia doar te adâncește tot mai mult în esența vieții. Aici printre file se va simți blândețea dar și cumsecădenia, regretele dar și vindecarea prin tot ce înseamnă om pentru om și nu în ultimul rând e recunoașterea față de noi înșine a faptului că nimic nu se întâmplă în viața asta fără un motiv anume. Această lectură demonstrează că fie și peste ani cineva acolo de sus își are propriile planuri, astfel „regăsirea” prinde pe eroine mai pregătite ca niciodată să îmbrățișeze unei alteia durerile și să le ostoiască intesitățile. Să își prețuiască prietenia dar nu în ultimul rând să se accepte așa cum sunt, fără limite și fără jumătăți de măsură.

Recomand cu drag această carte!

Citindu-l pe Petru Racolța. Cartea „Pe urmele tatălui”!

Petru Racolța s-a născut (a. 1956) în comuna (pe atunci, acum e un orășel cochet) Seini, județul Maramureș. Poate că ar fi devenit zidar, – spune Petru, – ca tatăl și bunicul lui, așa cum a devenit și fratele lui mai mare, dar destinul a avut alte planuri pentru el. Astfel că, la numai șase luni de la naștere, a fost lovit de o poliomelită nemiloasă care l-a marcat pe viață lăsându-l cu sechele serioase la ambele picioare. Din cauză că nu se mai putea deplasa, nu a fost acceptat la școala din localitate, decât în clasa întâi. „Mama a fost cea care s-a zbătut ca o leoaică să mă înscrie la o școală specială, din Jucu de Sus, ”ca să ajung om între oameni” îmi zicea ea.” Petru Racolța a început să scrie cu povestiri scurte și nuvele, publicate în două volume sub titlul ”Povestirile unui maramureșean” (editura Eurotip Baia Mare – 2015 -, respectiv Waldpress Timișoara – 2017), dar a scris între timp și romanul ”Planeta Paradis” – editura Excelsior. Timișoara. A urmat prima lui carte de versuri, ”Versuri pentru suflet și cuget” (poezii, epigrame, catrene, haiku) – 2019 editura Pavcon, București -, precum și un volum cu patru povestiri fantastice: ”Metamorfoza”, la aceeași editură și în același an. (sursa: sionoeditura)

Anul acesta îi aduce autorului o nouă carte la Editura Siono, o provocare pentru cititori prin faptul că încă de la primele pagini vom fi surprinși de o acțiune accelerată împletită cu un fir epic destul de bine realizat. Astfel, cartea „Pe urmele tatălui” a fost mai mult decât mă așteptam, o lectură pe care aș vrea să o văd pe marile ecrane deoarece tot ce mi s-a desfășurat în fața ochilor mi-a reîntregit un scenariu demn de a i se da șansa unei ecranizări.

Cartea ne întâmpină furtunos, câteva sarcini ale unor fete virgine stârnesc controverse în rândul unei secții de poliție. Rumoarea pe chipul multora lasă loc de întrebare, credibilitatea cazului este pusă la grea încercare până dosarul îi este plasat Deliei, o tânără polițistă care trebuie să rezolve misterul acestor gravide nedreptățite de un „violator” fără chip. Metoda înseminării e absolut inovativă ba chiar controversată după spusele unora iar toate aceste mici fărâme de indicii duc ancheta într-un punct al dezechilibrului, acolo unde începe să se bată adevărul cu minciuna. Jocul soții face ca tânăra anchetatoare să fie și ea victimă al acestui experiment de sarcină, acest fapt dându-i un motiv în plus pentru a pune capăt șirului de femei cu moralul la pământ și adolescente ce își pun capăt zilelor din frica morală față de familia acestora.

Cel din umbră își duce jocul periculos însă acesta îi dă o semnificație aparte ca individ- ca cel ce crează; dosarele cu femei gravide se adună pe zi ce trece, iar un asasinat al colegului Deliei face ca ancheta să ia o nouă turnură. Ochiul fin al acesteia descoperă niște indicii ce o aduc cu un pas înaintea tututor dar și o pun în pericol de moarte. Și totuși, aceasta cu sânge rece își adună forțele pentru a lupta cu cel pe care îl credea coleg, omul care nu îi este nici pe departe un străin. Apoi totul capătă lumină chiar dacă în niște presupuneri care prind contur o dată ce se înaintează în lectură. Delia e mai convinsă ca niciodată că adevărul se ascunde chiar mai aproape decât își imaginează, că acel „tată” al tuturor pruncilor ce se vor naște o veghează, se simte spionată, căutată și privită, instinctual intuiește cine e, doar dovezile încă nu înclină balanța către el. Și totuși, acestea nu întârzie să apară… de unde și în ce manieră vă îndemn să aflați, cert e că niciodată nu m-aș fi gândit că acel tată e chiar el, oricine dar nu el. Însă faptele vorbesc de la sine…

O serie de dosare cu femei gravide care au ajuns la mâna unui maniac al înseminării, un omor al unui colaborator la poliției, un furt al unei mașini dubios de dotată, un cadavru furat din morga secției de poliție și multe alte urcușiri și coborâșuri m-au ținut în priza lecturii de la început până la sfârșit într-o singură respirație. Orice detaliu ce se aduna pe parcurs mă făcea să gândesc următorii pași atât a tinerei anchetatoare Delia cât și a făptașilor ce vă asigur, nu au fost puțini, fiecare având ceva de urmărit. Partea cea mai interesantă e că acțiunea a fost într-un du-te vino constant, de la o intrigă la alta, de la un cap de mafie la un polițist corupt, de la o minciună la o adevărată cutie a pandorei; autorul nu a lăsat nimic la voia întâmplării, ba chiar a avut grijă să ne provoace tot felul de stări fiind alături de eroii cărții în goana lor pentru adevăr și dreptate.

Cartea „Pe urmele tatălui” este un roman polițist învăluit în mister, cu o intrigă incitantă și bine închegată. Intensitatea evenimentelor pe alocuri te ia pe nepregătite iar impactul lor te fac să treci printr-o multitudine de stări însă dai toate aplauzele deoarce orice frământare îți este răsplătită. Iar de final nici nu mai zic, acesta te ia în totalitate prin surprindere demonstrând încă o dată flerul scriitoresc al autorului Petru Racolța. Recomand cartea cu căldură.  

Citind-o pe Theodora Savuli. Cartea „Blocată între cadavre”

În ultima perioadă sunt tot mai selectă atunci când vine vorba de a alege următoarea carte, cu toate că îmi vine greu iar varientatea acestora mereu îmi face cu ochiul m-am oprit la o nouă carte apărută la editura Siono, anume titlul cât și coperta mi-a captat atenția, iar ce am descoperit pe parcurs mi-a întărit convingerea că am făcut alegerea potrivită.

Cartea „Blocată între cadavre” de Theodora Savuli s-a dovedit a fi un thriller-psihologic destul de întortocheat, dacă la început totul e într-o confuzie de nedescris treptat apele se limpezesc ca adevărul să fie ca un duș rece pentru cel ce citește îndemnând privirea să înainteze, însă cu teama de a nu păși pe dâre de sânge, de abandonuri, de frici și mustrări contradictorii toate reîntregite într-un tablou înfricoșător ce are în prim plan o realitate mult peste înțelegerile noastre.

„Nimeni nu realizează cât de singur e cu adevărat. Asta până în momentul în care chiar e singur.”

Încă de la primele pagini ale cărții am fost întâmpinată de trăiri intense, probleme existențiale și o familie „defectă” din mai multe puncte de vedere. Cum soarta a demonstrat că după un necaz vin și altele membrii acestei celule a societății au trecut de mult limita a tot ce înseamnă normal; astfel o cunoaștem pe Bianca, o adolescentă rebelă ce nu se include în nici un tipar, viața pentru ea e o confuză peliculă ce merge pe alb-negru fără sonor, sau cu o sălbatică notă de rock. Aceasta a adunat o multitudine de traume venite atât din propria casă cât și din mediul social, frici ce o mănâncă pe dinăuntru dar și limitări ce o fac un stigoi rătăcit în negura nopții. Însă ce e cel mai sinistru e că aceasta a dat întâietate vocii sale lăuntrice ce îi ssssîsîie ca un șarpe ce își adulmecă prada, unul care îi subliniază neputința dar și slăbiciunile provocând-o la ceva de neimaginat. Și totuși ea e Lupoaica, șefa unui grup numit Haita, tineri la fel de imperfecți ca și aceasta, adolescenți marcați de o viață disfuncțională întărită de un sistem găunos. Suflete ce se completează reciproc, prin ceea ce descoperă unul de la altul înnodându-și viața cu temerea zilei de mâine.

Cum problemele nu au fost de ajuns, o crimă stârnește un val de acțiuni ce fac ca lectura să ia o turnură aparte, iar toate pistele duc la Bia, însă ea are un alibi – chiar pe Bunica ei, o bătrânică abilă și cu o poftă de viață fantastică, unica care îi mai este apropiată Biancăi. Cea de-a doua crimă însă stârnește și mai multe semne de întrebare, deoarece cel ce a fost mutilat de nenumărate ori apoi ucis e chiar un fost prieten al găștii Haitei, un băiat izgonit, unul care nu s-a pliat pe nevoile tuturor, sau mai bine spus pe ale Lupoaicăi. Ironic sau nu chiar Bianca decide cu ajutorul adolescenților să caute făptașul, să-l identifice – deoarece totul indică că are legătură cu Haita, sau să-i dezbine sau să pună poliția pe urmele lor. Ceea ce nu e în avantajul lor. Ce a urmat a fost ca o cursă împotriva timpului, o escaladare fără pauză a unor munți mintali ce au intensificat dorința de a afla, de a pune piesele pe masă și a striga cu voce tare cine se află în spatele faptelor ce parcă nu mai au o finalitate.

Sfârșitul cărții a fost pe măsura așteptărilor mele, adică punctat atât cât să-ți dezvolte imaginația și să rămâi cu vaga senzație de… dacă ar fi fost altfel, ce a dus la acea pornire?… de ce? Autoarea a fost o maestră în a pune în scenă un final extraordinal din punctul meu de vedere, unul care va fi încă vizualizat în mintea mea. Unul care greu se va lăsa uitat.

Cartea „Blocată între cadavre” este un thriller psihologic de suspans care prin intesitatea lui cu greu îl lași din mână. Fiecare cuvânt și întorsătură a punctat cu măiestrie tulburările pe care le presupune vârsta adolescenței în cele mai tragice cazuri. Cu un limbaj total neobișnuit pentru mine cartea a fost de impact punând în discuție probleme delicate precum: violența, statutul de victimă, consumul de alcool, bandele, relațiile sexuale libertine, subtilitatea aspectelor psihologice cât și multe alte disfuncționalități pe care nu le poți trece cu vederea. După citirea cărții am simțit nevoia de a medita asupra hazardului, acela care mușamalizează acele lupte pe care le duc oamenii cu proprii săi demoni, acele tragediile care le-au marcat viața fără drept de apel. După cum am mai spus, a fost o lectură de impact pe care o recomand celor pregătiți să citească o carte ce nu alină cititorul, ci îl trece prin toate stările posibile!

Citind-o pe Oana Stroe. Cartea „Flăcări gemene”

Oana Stroe a debutat în 2020, cu povestirea Garsoniera ambulantă, în antologia „Inima nu face riduri”. Anul 2021 îi aduce o nouă operă printr-o colecție de povestiri sensibile într-un volum unic intitulat „Flăcări gemene” apărut la Editura Siono. O carte ce nu doar ne va înșirui povești menite să răscolescă inimile celor ce citesc dar și ne va provoca să ne amintim tinerețea, eșecurile, iubirile neîmpărtășite și unele goluri ce nu au fost umplute până acum!

„Iubesc să scriu. Pasiunea pentru literatură s-a sădit de mică, pe vremea poveștilor citite sau interpretate de mari actori.”
Oana Stroe

Iubesc foarte mult cărțile ce mă trec prin diferite stări sufletești, iubesc nebunia loc, tulburarea dar și curcubeul ce răsare după toate furtunile. Astfel, ca într-un carusel de emoții m-a primit și cartea autoarei Oana Stroe, și poate mai mult de atât. Cartea îmbină viața fără retușuri în opt povestiri scurte ce reîntregesc iubirea, cea care e începutul tuturor începuturilor dar și pașii nesiguri uneori care ajung până la ea. Într-un ansamblu de cuvinte ce au apropiat sufletele eroilor cărții dar și într-un joc al circumstanțelor am parcurs un drum al celor ce se descoperă, ce se reclădesc, a celor ce caută răspunsuri și nu în ultimul rând a unora care trăiesc toată viața în căutarea sensului și definiției dragostei.

Emoția puternică ce pulsează prin fiecare pagină dă textului o profunzime aparte chiar dacă fiecare poveste mi s-a părut atât de cunoscută și totuși unică. Autoarea a depănat din firul vieții anume acele istorisiri care ar putea lua forma oricărei vieți. Ar putea fi drama mea sau a ta, ar putea fi începutul poveștii mele sau a celei mai bune prietene. Încărcătura emoțională uneori m-a depășit iar în unele cazuri am lăsat capul în jos în nevoia de a face acel respiro căutând alinare îmbrățișând coperta știind că acolo ard două flăcări gemene ce se vor completa într-o uniune departe de înțelegerea noastră.

Fiecare poveste a fost unică, a cuprins esența vieții ba în doze mici ba în toată plenitudinea extazului, în toate am găsit și zi și noapte, și bucurii și lacrimi, necazuri și armonii, și dincolo de toate furtunile ce ne fac tot mai puternici cuvintele au prăsărat speranțe, multe și toate pregătite să călească fiecare personaj în parte. Femei și bărbați ce s-au regăsit pe sine într-o lume ce înnoadă vieți, încurcă ițe și potrivește destine.

Din câte ați observat am evitat pe cât posibil să vă vorbesc de fiecare poveste în parte, dar am hotărât să mă abțin deoarece altfel aș știrbi din munca autoarei, pentru că tot ce am citit a fost frumos, plăcut și de nedescris. Doar de citit la tonul jos al vibrației sufletului într-o pace deplină!

„Flăcări gemene” este genul de carte care te va întoarce cu susul în jos, care se va juca cu sentimentele tale și va crea dependență. O narațiune ingenioasă, cu personaje încântătoare. O poveste dulce-amăruie despre dragoste și nu doar. O lectură extraordinară pe care o recomand cu drag.