Este întotdeauna o mare bucurie să descopăr autori români contemporani care au un dar de a scrie ce te lasă fără cuvinte, astfel, Vlad Țolea a fost o surpriză plăcută uimindu-mă încă de la primele pagini. Pentru acest articol scriitorul menționează: „Mi-am publicat primul roman, „Cavalerul Leu”, la 18 ani, în 2017. Totuși, din cauza unor problema cu editurile, carte a ieșit în 3 ediții, a treia și ultima în 2021. Mai apoi, în același an, am publicat două volume de texte – poeme și proze scurte, respectiv „Șase și Cinci sute de kilometri”. Cea mai nouă apariție este „Personal demons”, cartea de față. În ceea ce privește alte cărți terminate, ne uităm la continuarea primului meu roman, intitulat „Lud”, a doua parte din acea serie fantasy. Mai am gata două proze scurte: „Haos”, cu texte scrise în principiu la persoana I, care surprind un POV al eului creator și o antologie de short story-uri horror și creepypasta-uri, pentru care momentan nu am un titlu. Ultimele două cărți pe care le-am terminat sunt „The Wolf must stay inside” și „Metastaze”; a doua conține poeme fără semne de punctuație, fiind, cred eu, prima mea carte cu poezii propriu-zise. Cu toate acestea, urmatoarea carte pe care aș vrea să o public este „Hooman”, un scurt roman despre cățelușa mea; momentan este în lucru, va fi o carte destul de cute, despre experiențele mele cele mai frumoase sau amuzante alături de ea. Va fi și prima carte în care vor exista poze. Cât despre alte proiecte în curs, există o gramadă, de la proze scurte la fantasy și horror sau thriller. Cu privire la întrebarea: ce m-a provocat să scriu „Personal demons”… ei bine, îmi este destul de greu să spun exact despre ce este personal demons, întrucât între paginile acestei cărți se regăsesc o grămadă de situații, o mulțime de oameni și tot atâtea idei și lecții. Aș putea spune, cred că, este vorba despre mine de atunci, despre eul meu care scria acele rânduri, își punea gândurile pe foaie și dădea viață fiecărei experiențe. Este, în aceeași măsură, despre felul în care acest eu resimțea și reacționa cu lumea din jurul lui. Also, o mare parte din self-ul de atunci se regăsește și în prezent, sunt sigur, pentru că la fiecare editare și recitire a cărții aveam un sentiment de deja vu, o familiaritate pe cât de toxică, pe atât de comforting.”
Când sufletul dă pe dinafară ce face un scriitor?… își scoate cuvintele din tatuajul inimii și se dezlănțuie ca o furtună și scrie, erupe ca un vulcan într-o nebunie de litere și se lasă purtat de valul euforiei prin slove și nu face nici măcar un respiro până nu se lasă cu acel punct final. Și totuși, încă mai vrea să scrie, să rescrie, să corecteze și să retușeze ca un artist opera sa… și nu pentru mine sau tine, ci pentru ca muza să-i fie împăcată. Pentru că eu, tu și alții pleacă…se fac uitați, însă cu ea, muza rămâne alături în cele mai singuratice zile, dar mai ales nopți. Astfel, ca un căutător de liniște și mai ales de radicalitate autorul Vlad Țolan îmbină toată stările lăuntrice într-un volum altfel care reîntregește toate forțele naturii pentru a zgudui privirea cititorului de rând, pentru a-l face să-și analizele viața … dar și proprii demoni.
„Îmi era frică de ei, inițial. Eram terifiat. My personal demons. Ai mei, doar ai mei. Până la acea întâlnire, până la prima discuție cu ei. Discuție, nu ceartă. Discuție, nu dezbatere. Discuție, nu monolog. Unde am ascultat ca să înțeleg, nu ca să-mi aștept rândul. Nu știu ce m-aș face fără ei. Și ei n-ar exista fără mine. (…)”
Într-o formă de proză care se metamorfozează într-o poezie, o unduitură de vers care ia conturul unei exprimări pierdute parcă pe gânduri, o scriere care parcă ia amploarea unei trăiri lăuntrice cartea, „Personal Demons” a însemnat trăirea unei clipe. Dacă unele cărți se lasă parcurse ușor și jucăuș, scrierea lui Vlad e o introspecție ce nu se lasă citită fără ca textul să se așeze, fără ca cuvintele să nu pătrundă acolo unde doar voia lor o cere, e lucrarea care se strigă uneori cât te ține vocea iar alte ori lasă loc de contemplare. Și vă spun cu sinceritate, nu e ușor să pătrunzi în universul intim al unui autor fără să-i tulburui liniștea, nu e pe alocuri comod să-i surprinzi intimitatea ca apoi să ieși nevăzut dintr-o lume pe care acel scriitor visător o vrea doar pentru el… sau poate pentru o mână de oameni care îi împărtășă viziunea. Și totuși, eu cu timiditate am luat de la întreg text toată chintesența care a fost compusă din glasul puternic al unui suflet ce se vrea înțeles, și nu de mine sau de alții, ci de sine într-un dialog cu proprii demoni într-o viață în care fiecare e o umbră într-o mare de oameni. Și am preluat mesaj după mesaj, semnificație după semnificație și când am râs timid, când am dat din cap a înțelegere iar alte ori parcă textul suna a ecou dintr-un déjà-vu întârziat.
„Îi era dor să se simtă ascultat, să simtă că ideile lui trec de barierele de ignoranța ale oamenilor.
Îi era dor de el însuși. Se pierduse.
Iar astfel, pierduse tot.”
Cartea „Personal Demons” a fost o luptă continuă, fie cu propria ființă fie cu fantasmele trimise să încețoșeze mintea. Autorul m-a făcut o fină observatoare a tot ce mi s-a înșirat în rânduri scrise cu râvnă, și am prins acel oftat al unor cuvinte de dor, cu critică fluidă, dar și cu iubire. Natura scrierii lui Vlad Țolan este una furtunoasă, dacă unele mici frânturi te liniștesc, altele te zdruncină, te bulversează ba chiar unele îți stârnesc revolte. Unele te fac să privește peste toate momentele proprii iar altele se lasă cu întrebări… a fi sau a nu fi? Confuzie sau privirea largă a unei vieți fără cortină? E negură sau doar lipsa noastră de introspecție? E viața grea sau doar e greu să trecem prin ea? Astfel, într-un tempou agale am parcurs o scriere altfel, nu e roman dar nici proză, parcă e proză dar se lasă cu poezie, nu e nici poezie ci mai mult o erupere a unui suflet încărcat de cuvinte ce vrea să scrie. Poate pentru a fi citit, sau poate pentru eliberare… cert e că, parcursul acestei cărți mi-a plăcut, revolta prin cuvinte parcă și acum îmi vuiește prin minte ca o voce ce mi s-a instalat acolo. „Personal Demons” este asemeni unei convorbiri, o scriere ce se axează pe o apropiere din punct de vedere sufletesc pentru autor de proprii demoni; e despre curajul de a discuta mult, interminabil, până te prinde dimineață și totuși încă vorbești, îți eliberezi sufletul de temeri și angoase, de frustrăile trecerii dar și de viziunile unui viitor mult prea îndepărtat. E o carte ca un exercițiu, sau un jurnal în care pas cu pas figurile prind contur, iar pacea lăuntrică se sedimentează pentru a da naștere unei noi palete de culori! Recomand cu drag cartea, eu am rămas încântată de profunzimea sa.
Vorbe pentru suflet... 