Roxana Brănișteanu s-a născut în Pitești, momentan locuiește la București. A studiat Jurnalism la Universitatea din Pitești, a cochetat cu presa scrisă, acum este – printre altele – vlogger, dar marea ei iubire rămâne scrisul. În acestă etapă a existenței sale artistice, își dedică mare parte din timp și energie activității de romancier. Iar cartea ei de debut „Dragostea pe strada mea” a subliniat boemic alura de autoare romantică -romantică. Din nota autoarei: „Am început romanul acum aproximativ 8 ani. Eram după o despărțire, dar nu sufeream, deci nu acesta a fost motivul pentru care m-am apucat de scris, ci mai degrabă din cauza că mă simțeam singură, era obișnuința de a fi cu cineva și de a împărți totul. Scrisul m-a ajutat mult și cred eu că mă va ajuta și însoți toată viața.”
Sunt o visătoare incurabilă, o romantică ce trăiește cu ochii deschiși, una care adoră să citească cărți cu și despre dragoste. Poveștile construite frumos, poveștile pline de tragic existențial, de trăiri și emoții sunt preferatele mele. Iar în cazul poveștii prezentate de autoare, dragostea este o armă cu două tăișuri. Face bine și rău, alină, vindecă și doare de cele mai multe ori. Îmi place să citesc despre dragoste în orice formă a ei, iar forma prezentată de Roxana Brănișteanu e una molipsitoare, un chick-lit care atrage printr-o poveste de iubire specifică genului dar totuși unică, una care declanșează mecanismul oricărei inimi să bată la o intensitate grăbită, de dor, de drag, de pasiune.
„Dragostea pe strada mea” este un roman despre pierdere și regăsire, de o complexitate unică, e o dedicație făcută acelor femei în pragul declinului pentru a ajunge să se placă așa cum sunt, un îndemn să ajungă puternice, să-și asume alegerile și să-și poarte înfrângerile cu demnitate.
„Ferește-te deopotrivă de prietenia dușmanului și de dușmănia prietenului. Ferește-te, Alexandra, îmi spun și acum…”
O avem ca eroină principală pe Alexandra, o tânără jurnalistă aparent iubită, până descoperă cu propriei ochi scena înșelării de iubit cu una dintre cele mai bune prietene, nici că se putea mai rău. Din acel moment, întreaga existență a Alexandrei este dată peste cap. Își îneacă amarul în alcool, tutun și singurătate. Refuză să îi mai dea o șansă lui Flavius, iar o dată ce află că Olga, prietena cu care l-a înșelat e și gravidă i se acrește cu totul de cei doi, dar și de viața sa fără o sclipire anume. Aceasta parcă mânată de instinct și amintiri retrăiește o veche iubire neîmpărtășită în chipul celui mai bun prieten al tătălui ei, mai mare decât ea cu zece ani. O dragoste adolescentină, platonică, de care duce dorul și care e la ani distanță.
Ei, și cum soarta e o cutie a pandorei, în viața tinerei protagoniste apare El, acel după care i-au tânjit anii de adolescentă, acel Denis, unde i-au zburat gândurile în ultimul timp. Ce încurcate sunt căile Domnului. Reîntâlnirea îi apropie, iar o dată deschisă cutia emoțiilor acestea dau tot și chiar mai mult de atât primindu-i într-o îmbrăișare a iubirii, a patimilor, a suferințelor, a dorului, a solitudinii, a geloziei, a despărțirilor care sapă adânc în inima și așa tulburată a tinerei. Alexandra reușește totuși, treptat, să se redescopere, să se adune bucată cu bucată, și să își refacă viața chiar dacă toți din jurul ei parcă s-au învoit să formele cupluri, să se căsătorească, să se simtă bine, cu excepția ei. Alinarea ei rămânând fiica sa. Da, da. Fetița care îi va fi alint și lumina zilelor.
„Emoții puternice îmi străbat trupul și am început să plâng, calm, fără suspine, lacrimile curgând mecanic. Nu mai plânsesem de când am luat-o pe Karin. Cruda realitate este că Denis a plecat. A plecat definitiv și nu se va mai întoarce. Nu-mi va mai spune „micuța Alejandra”, nu mă va mai ține în brațe, nu mă va mai săruta înainte de culcare.”
Cartea aceasta e un joc de-a soarta, unde eroina noastră e supusă unor provocări neimaginabile, parcă totul se întoarce împotriva Alexandrei, testându-i puterea, rezistența, credința și speranța. Relația ei cu Denis este departe dar și mult prea aproape, în sufletele lor e împlinire dar și declin, zilele lor sunt lecții de viață dar și sacrificii în numele a tot ce sunt ei pregătiți să ofere unul altuia.
„Nu are cine să-mi alunge durerea din inimă, doar dragostea ta e singura care îmi alina suferința. Nu reușesc să ies din această vâltoare a unei iubiri nebune, bolnave, ce nu mă lasă să sper mai departe. Mă simt complet sleită de puteri, iar în clipa asta, tot ce aș vrea e să fiu ținută în brațe… Dar sunt conștientă că s-a terminat și că nu mai e nimic de făcut. Tu ai renunțat, eu m-am resemnat.”
Dragostea pe strada mea este o carte care mi-a adus zâmbete și lacrimi, tristețe nemărginite dar și chemarea speranței… Este un roman pe care l-am privit ca pe o călătorie inițiatică spre maturitate, spre înțelegerea vieții cu toate formele ei de încercări. Deși au avut la dispoziție ani pentru a fi fericiți pe deplin, protagoniștii au înțeles cu adevărat însemnătatea fericirii după ce s-au pierdut și din nou s-au regăsit, însă de data aceasta mult mai pregătiți și mai asumați cuprinși de fiorul dragostei. Pe strada lor…
Recomand cartea cu drag!
Vorbe pentru suflet... 
❤
ApreciazăApreciază