Citind-o pe Florina Sanda Cojocaru. Cartea „Păpuși. v-3”

Câteva zile la rând m-am delectat cu operele autoarei Florina Sanda Cojocaru, o serie de cărți în care am răgăsit atâta durere, atâtea suspine și iubiri dezlânțuite încât inima mi-a luat-o la galop. Atâtea răsturnări de situație au cuprins aceste trei volume ale seriei „Păpuși” încât n-aș putea spune cine poartă vini mai multe, cine merită mai mult sau mai puțin să fie pedepsit, sau cine e curat ca lacrima. Cărți ce au răscolit sufletul meu până la suspine într-o nevoie de a ajuta, de a fi într-un pas cu eroii principali în tragedia destinului lor. Și totuși, pasivă am fost un martor al începutului și al sfârșitului, al căderilor și a regăsirilor, a pașilor rătăciți și a inimilor frânte.

„Păpuși” volumul trei este o continuitate, un nou scenariu care poartă răni vechi; unele care nici anii, nici experiența dar nici karma nu le vrea uitate. De ce? … poate ca un semn ce va purta o serie de generații în numele a ce-a fost și nu mai poate fi corectat. Nici prin modelarea anilor, nici prin potolirea lacrimilor, nici prin patima singurătăților…

„Vor rămâne păpușile. Cele trei. Purtând durerile și fericirile mele.”

Dacă cele două volume au fost jar aprins, ultimul și cel mai învolburat a fost foc ce arde și acum sub privirile mele tulburi; acțiunea cărții ne întâmpină tragic, Georgia alege să moară, vă gândiți poate că a ales calea cea mai ușoară, nici de cum- pentru că nimic din viața sa nu a fost ușor. Nici copilăria, nici tinerețea, nici experiențele și nici măcar chiar moartea. Decesul acesteia a declanșat o serie de reacții în lanț, iar cea care a avut cel mai mult de suferit a fost nimeni alta decât Claudia, fiica acesteia, tânăra care și-a descoperit prea târziu mama, și și-a pierdut-o mult prea devreme. Cu un caiet în mână a mamei sale și cu un gol în suflet Claudia încearcă să se țină pe linia de plutire, însă clachează… și azi, și mâine până se lasă în voia sorții, ca o frunză purtată de vânt. Doar Cristi, cel care a crescut cu ea în aceeași casă îi mai este alături, o apropiere bolnăvicioasă, una care o face să urască, să se urască. Tot ce vede în față tânăra noastră e doar sumbru, lipsită de mamă se aruncă orbește într-o lume străină, una care o folosește, una care o rupe în mii de bucăți, una care nu o prețuiește la justa valoare. Și totuși, se ridică din cenușă ca o pasăre phoenix și își dă voie să simtă, să trăiască, să accepte și nu în ultimul rând să ierte. Începând chiar cu sine.

Regretele nu-și mai au loc, o sarcină oprită, o iubire parcă clandestină cu Cristi, mii de întrebări… dacă ar fi fost altfel? și o promisiune acordată unei prietene, să-i crească copilul. Una care-mi sună atât de cunoscut. Și o dorință nefirească de a face ceva, de a rupe acel fir invizibil al nenorocului, al blestemului din familie și de a îmblânzi ochii păpușilor boeme, acele purtătoare de secrete ce au urmat tăcute pașii câtorva femei. Acum ale ei. Alegerile Claudiei au dus-o într-un impas dar și într-o poveste ce se va ramifica chiar sub ochii noștri, vom vedea moartea dar și dezamăgirea, cedarea în fața greutăților dar și acea mică lumină de la capătul tunelului. Și sincer, aș fi dorit mai multă culoare, mai mult bine, mai multe iubiri împlinite, însă… a fost așa cum a fost, ca în viață, o dramă continuă.

O să mă abțin să vă spun despre povestea de încheiere a Georgiei, eroină pe care am îndrăgit-o din tot sufletul, sau despre acel David lăsat în urmă stropit de necazul pierderii cât și despre Claudia, deoarece aceaste volume trebuie citite în intimitatea unei seri, nu povestite, nu împărtășite, ci doar primite în brațe în nevoia de a cunoaște viața pe filele alb negru și finalul, unul care mi-a dat speranța că totul va fi bine.

„Păpuși” volumul trei e povestea cu multe povești. E podul vieții și al destinului. E linia ce subliniază trecerea înșiruind uimitor suferința dar și scurtele momente de împlinire prin iubire și dăruire. Autoarea cu o debăcie aparte a rotunjit cuvintele pentru a ne așterne nouă în față o carte despre esența vieții fără jumătăți de măsură și fără coloritul perfecționist. Aceasta ne-a arătat că nu toate poveștile pot fi ideale, nu poate fi viața într-o continuă sărbătoare, ci sunt destine ce-și poartă pasul dureros de înnodat, de marcant, de bolnăvicios, și totuși fiecare merită un loc în lumea asta mare. Iar povestea eroilor se așează cumva, într-o sedimentare mult prea învolburată, mâna destinului parcă îi mângâie în epuizarea timpului și al necazului… de parcă a fost prea mult, prea dureros, prea de tot. Ce pot să mai spun e că finalul m-a liniștit, mi-a dat acea împăcare și calmitate care m-a părăsit pe parcursul lecturii. Parcă spre sfârșit și eu pe mine m-am regăsit… într-o mare de cuvinte șlefuite cu migală de către o autoare ce mi-a ajuns la suflet și va rămâne infinit acolo!

Vă îndemn la lectură, „Păpuși” nu sunt doar trei cărți, ci sunt trei destine- bunică, mamă și fiică. Trei suflete ce s-au împletit pentru a așeza piesele într-un puzzle al sorții. Tăcut. Dureros. Singuratic.

Citind-o pe Florina Sanda Cojocaru. Cartea „Păpuși. V-2″

De curând am finisat primul volum al seriei „Păpuși.”, o operă ce mi-a sunat a durere și a neputință, a destin și năpastă, a pierdere și regăsire. Aseară cu inima ruptă în două am dat și ultimele pagini ale volumului doi, o prelungire a unei vieți mâncate de boală, de vini și reproșuri mute. O carte ce și închisă plânge, suspină a cuvinte ce nu se vor lăsa uitate prea curând.

Dacă primul volum m-a lăsat fără cuvinte cel de-al doilea a stârnit în mine mult mai multe semne de întrebare; dacă prima carte a fost un început ce nu putea fi schimbat ci doar luat ca atare, volumul doi a fost o modelare de vieți ce s-au mulat după consecințe, după trecut- aruncându-se orbește într-un viitor mult prea distorsionat de repulsiile unui timp al remușcărilor. O carte a gândurilor scrise, a celor tăinuite și a dorinței de zbor… acolo spre înalturi unde e liniște și pace.

„… pentru că răul nu dispare niciodată de pe pământ; el capătă alte și alte forme.”

Volumul doi al seriei „Păpuși” ne întâmpină la fel de dureros ca și primul, însă de această dată eroina cărții Georgia e mai pregătită ca oricând să facă față vinilor, iar cu ajutorul prieteniei dintre ea și psihologul din Israel aceasta menține fantomele trecutului în lesă, doar noapte îi devine dușman atunci când visele îi sunt invadate. Georgia își canalizează toată energia sa unei instituții care se luptă cu abuzul în familie, dă azil femeilor maltratate și îngrijește în special de copiii acestora. Astfel încearcă să facă dreptate șie-și dar și în numele acelor suflete schilodite de tatăl său, să cinstească memoria mamei sale, a prietenei sale care i-a încredințat copilul ei și nu în ultimul rând să fie o mamă prezentă în viața fetei sale… chiar dacă nu-i reușește. Pe parcurs oamenii vin și pleacă din viața eroinei, află că tatăl acesteia a mai zămislit un copil în afara familiei, o tânără ce caută cu orice preț o alipire de inima Georgiei, își atribuie o copiere de comportament ba chiar ajungând să se strecoare și în patul bărbatului care i-a crescut copii, omul care încă speră la un trai comun cu Georgia. Însă soarta hotărăște pentru ei. Și nu în favoarea lor. Iar cum un rău nu vine niciodată singur în peisaj intră un bărbat ce-i aduce aminte Georgiei de cineva dintr-un timp în care inocența era nepătată de cruzimea din casa de pe Viilor, acolo unde perfectul era mascat iar zâmbetele erau ca accesoriu purtat la mesele de sărbătoare. Un tânăr ce a ajutat-o cândva, demult și parcă dintr-o altă viață, un alt suflet ce a avut de suferit din urma tovarășului Constantin, cel care i-a luat părintele din sânul familiei și la trimis la închisoare, un prim pas spre dezbinarea care a avut consecințe devastatoare. Iar acum toate o ajung din urmă… ura, răzbunarea, mila.

Iar lucrurile nu se opresc aici, în toată agitația zilei starea de sănătate a eroinei se înrăutățește, iar iubirea ce o poartă pentru acel „El” lăsat în Israel e tot mai mare, departe de freamătul fizic, de dorința de apropiere e acea conexiune sufletească ce o face să-i scrie, să-i trimită mesaje… să se mintă că le este bine în lumea pe care au ales-o, cumva departe dar mai aproape mintal ca niciodată. Durerea scurtă a cuvintelor înșiruite le face mai mult rău decât bine, astfel Georgia hotărăște să încheie această tortură și să primească de la prezentul în care trăiește acea fărâmă de viu, de aici și acum; însă se îmbată cu apă rece, pentru că sufletu-i tânjește după brațele lui David, omul care a văzut frumosul din ea în pofida bolii sale, a corpului ciopârțit, bărbatul în a căror mâini a vibrat și s-a simțit femeie.

Acum îl vrea aproape, însă zarurile au fost aruncate. Decizia îi aparține. Iar durerea o face din nou bolnavă și nu doar sufletește. Toți care îi sunt aproape își duc propriile bătălii, însă Georgia militează pentru iertare, pentru ajutor și alinare prin bunăvoință. Suferința ei e departe de a fi una ușoară însă cu pași mici aceasta își ia avânt … uitând uneori de ea în favoarea altora. Iar în toată această vâltoare de acțiuni mesajele se scriu, se memorează pe retină și se lasă salvate acolo undeva din lipsa curajului de a fi îndreptate către destinatar. Însă dintr-o neatenție fata Georgiei Claudia citește totul, înțelege multe și ia niște decizii care apropie acea regăsire a sorții, în care două suflete se îmbrățișează, două voci se împletesc într-o armonie a emoției. Finalul este unul dorit de mine, am sperat până la ultimul cuvânt că acei doi să ducă povestea… și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Și încă sper.

Volumul doi al cărții „Păpuși” are mult mai multe dureri, căderi și urcușiri decât am lăsat eu aici, cuvintele mele ar fi mult prea puține pentru a descrie sau a defini ce a dorit autoarea să transmită. Pot doar să subliniez că povestea curge, viața se trăiește într-un timp alert iar iubirile se scriu chiar sub ochii noștri. Cartea aduce după sine speranțe chiar dacă fiecare suflet menționat a fost un pion al sorții într-un joc al trecutului, prezentului și viitorului. Oameni marcați într-o măsură sau alta de tovarășul tată, torționarul suprem, cel care a fost și încă va fi catalizatorul unor reacții în lanț a căror sfârșit parcă nu se mai întrevede. Nici primul volum nu a fost ușor, dar nici al doilea … totul e intens, iar realitatea creionată de autoare e mult peste limita mea emoțională. Uneori prea dură, alteori prea fără speranță, însă fără a renunța nici măcar un pic la povestea Georgiei. I-am înțeles reținerile, tăcerile chiar și singurătățile…

Recomand cu drag cartea „Păpuși”, deoarece autoarea are o debăcie în a scrie cum rar am întâlnit la un autor contemporan. Florina Sanda Cojocaru este o maestră în a înșirui cuvintele într-un mod special, de suflet pentru suflet!

Astfel, vă îndemn la lectură!

Citind-o pe Florina Sanda Cojocaru. Cartea „Păpuși. V-1”

Am citit din buchetul literar al autoarei Florina Sanda Cojocaru două cărți extraordinare, prima e „Elsa” iar a doua e „Zăpezile care dor”, cărți ce m-au răvășit din multe puncte de vedere, povești ce au zguduit sufletul meu și finaluri ce m-au lăsat cu gust amar. Cărți ce mi-au arătat iscusința autoarei de a așterne pe foi albe viața în tot zbuciumul ei; iubiri năprasnice și suferințe ce nu te lasă indiferent/ă. Acum însă pas cu pas pășesc în lumea unor noi cărți semnate de Florina Sanda Cojocaru, trei volume cu un impact surprinzător, cărți pe care le strângi la piept în nevoia de a alina durerea celor ce-și duc destinele ca pe niște frunze purtate de vânt. Astfel, cele trei cărți cu același titlu „Păpuși” ne întâmpină cu o poveste ce-ți ajunge nu doar în inimă, ci și în adâncurile minții, apoi îți lăcrimează ochiul și îți opresc toate cuvintele ce ai vrea să le mai spui… pentru că uneori e prea mult, durere, chin, nevoie de ceva ce nu poți oferi.

Astăzi este despre primul volum al seriei cu titulul „Păpuși”, o carte ce a răscolit în mine niște emoții pe care nu credeam că le am, toată scrierea a fost furtună și stare de neliniște sufletească, un joc creat sub ochii mei de către autoare ce a lăsat în mine amprenta unei exprimări de o înaltă valoare din partea acesteia. O piesă dintr-o operă ce te zdruncină și te face să nu te desprinzi de acea desfășurare ce-ți este pusă în față.

„Dintr-un colț întunecat, o privesc păpușile de porțelan. Au întipărite pe fețele palide durerea, ea, una, așa vede.”

Pe fundalul unui tablou alb negru ni se derulează povestea eroinei principale Georgia și a familiei acesteia, cu o mamă subjugată de tirania tatălui și cu o soră vitregă ce i se perindă prin fața ochilor ca o umbră aceasta supraviețuiește unei educații severe. Sub privirile păpușilor de pe geam copila devine o tânără frumoasă, însă nimic nu o pregătește pentru tot la ce va fi supusă; chiar dacă a văzut frânturi, a înțeles jumătățile pe care le-a prins din mers și a tras cu urechea atunci când luminile s-au stins ororile nu o pășesc. Viața nici de cum nu i-a fost miere, cu un tată „perfect” pentru toți mai puțin pentru familia lui Georgia a bătătorit cărări pietroase, nici măcar huzurul cu care le îndestula tatăl nu a putut șterge acel hău lăsat în inima unui copil. Ce bine poate să vadă un copil într-un cadru de viol, într-un film al bătăilor continui, a maltratării și a beției? Ce viitor mai poate avea o fetiță crescută într-un mediu toxic, acolo unde femeia e un obiect sexual, un manechin al aparențelor și atât? Ce viață mai poate construi o femeie cu un exemplu nociv al relației dintre o femeie și un bărbat? Ce să mai vrea de la ziua de mâine când tot ce o încarcă e umbrele trecutului?

Într-un traseu prezent- trecut și ce-ar fi fost dacă… eroina principală ne conduce lent și bolnăvicios pe o cărăruie pentru a-i cunoaște povestea; între destăinuiri și of-uri, între dezamăgiri și dorințe aceasta ne va relata secvențe care vor lasă loc de interpretare iar altele loc de repaos … pentru că dor. Și încă tare. Greutățile sufletești ale Georgiei nu vor trece neobservate, ba chiar se vor auzi prin gânduri ca un gong iar neajunsurile sale vor aminti încă o dată că aparențele sunt înșelătoare, că perfectul ce a fost creat ca o iluzie de cei ai casei au făcut din ea o epavă, acum bolnavă, rasă pe cap și cu milioane de dorințe făcute scrum. Toate au modelat un om cu zbuciumuri și cu zile cusute noduros, pentru că nu a fost învățată altfel. O mamă care nu și-a apropiat copilul din teama de a nu greși ca el, o femeie care nu și-a permis să iubească pentru că nu i s-a arătat ce înseamnă dragostea. Niciodată. Iar acum e între două cărări, să își dea frâu liber acestei stări sau să se adâncească în angoasa dezamăgirilor din nou, să accepte iar și iar că ce a fost s-a dus, că viața ei trece pe alături și atât. Fără o expunere în numele frumosului cusut din ce ar fi putut fi diferit.

Timpul, boala, distanța face din inima Georgiei o cutie a acumulărilor; cunoaște oameni, își destâinuie foile mâzgălite ale vieții și își permite să se simtă femeie, iubită, prețuită și nu în ultimul rând frumoasă în ochii celui ce se dăruie. Însă. Consecințele se simt, iar fuga devine unica decizie rezonabilă. Aș fi întrebat eroina, pentru cine? … dar ce drept am eu. Finalul s-a dovedit a fi cu adevărat zguduitor, iar inima mea a rămas rătăcită printre cuvintele ce s-au lăsat greu pe retină. Însă eu simt că nu e totul pierdut, sper ca următorul volum să-mi astâmpere bătăile inimii și să-mi arate și curcubeul colorat după o ploaie deasă. Sper… cred.

Primul volum „Păpuși” s-a dovedit a fi o carte dureros de frumoasă, sensibil de emoționantă și care mi-a arătat că viața e tare întortocheată. O carte ca o dedicație sorții, ca o subliniere a tot ce nu s-a realizat într-o viață de om. Povestea a fost vie sub ochii mei, am văzut privirile tăcute ale păpușilor dar și dorința unei fetițe de a simți iubirea, acea simplă, sinceră și lumească- însă nu a fost să fie. O scriere sângerie ce a purtat stigmatul violenței, a jumătăților de măsură și a cuvintelor mute. A gândurilor ce urlă și a viselor făcute țăndări. Un volum pe care îl recomand cu drag, pentru că o altă lectură ca aceasta nu ve-ți găsi, profunzimea poveștii nu o ve-ți întâlni într-o altă carte pentru că Florina Sanda Cojocaru are un fler sciitoresc inegalabil.

Mie îmi revine sarcina să vă îndemn la lectură. Mă opresc aici pentru că volumul doi „strigă” să-l citesc!

Citind-o pe Nicoleta Beraru. Cartea „Regăsirea”

Nicoleta Beraru (n.1972) este absolventă a Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi. Din 2003 trăieşte în Belgia, unde lucrează ca profesoară de limba română (Centrul de Limbi Străine asociat Universităţii KULeuven) şi ca profesoară de integrare (Agenţia de Integrare a Guvernului Flamand). Pe lângă acestea, este traducătoare freelance (Ministerul Justiţiei din Belgia) pentru limbile română, neerlandeză şi franceză. A colaborat, de asemenea, pentru subtitrări, cu televiziuni neerlandofone din Belgia (VRT, VTM).

A debutat editorial în 2018 cu volumul de eseuri şi povestiri pentru adulţi „Ardei iuti. Povestiri la imperfect”. În 2019 publică romanul „Luluţa şi Petrişor sau povestea cuiburilor părăsite”, care s-a aflat pe lista de preselecţii a Festivalului Primului Roman de la Chambéry, Franţa, şi pe locul 2 la concursul literar „Distincţii Cartea Anului 2019”, Dublin. (sursa: sionoeditura)

Anul 2022 îi aduce autoarei o nouă bucurie, una prin tipărirea noului său roman „Regăsirea” la editura Siono, o cartea despre care autoarea Em Sava menționează: „Un roman tulburător, introspectiv, pendulând între orășelul românesc provincial, cuib vetust al devenirii celor două, și prezentul cosmopolit.„.

Cartea „Regăsirea” s-a dovedit a fi o liană de care s-a prins sufletul meu și de care nu se va desprinde prea curând, o singură dată mi s-a întâmplat să reacționez la o carte cu o astfel de intensitate, și mai exact la opera autoarei Em Sava și minunata sa „Ana” iar acum sufletu-mi vibrează la fel. Cu o blândețe în graiul scris și cu o acuratețe fină autoarea ne creionează viața în doi timpi, trecut și prezent, acolo și aici, două femei ce se perindă prin viață acumulând experiențe pentru ca într-un final să se regăsească, ca un făcut … după vorba bunicii. Soarta a decis pentru ele ca și după mulți ani de depărtare firească dar și sufletească să își mai acorde o șansă, de a se asculta, de a se mărturisi unei alteia și de a depăna vrute și nevrute semeni acelor copile ce nu aveau grija zilei de mâine.

Cartea țese măgulitor două destine ce au prins traiul comunist, apoi căderea acestuia cu toate consecințele de după, cu înflăcărarea vârstei dar și fiorii primelor iubiri, decepții și trădări. Apoi maturitatea cu toate încâlcelile ei, cu experiența migrării și construirea unui cămin în detrimentul golului pe care l-a lăsat trecutul. Ni se aduce la cunoștință povestea Lianei și a Veronicăi, două tinere ce își jură prietenie sinceră și de neclintit, însă circumstanțele vieții pot fi destul de distrugătoare astfel acestea se aruncă în marea de oameni săpând între ele un hău ce le îndepărtează tot mai mult.  

„Cotrobăi printre foile scrise. Nu găsi nimic. O luă de la capăt grăbită printre hârtiile învechite, pe la sfârșitul teancului subțire, găsi o bucată subțire de carton de culoarea ceaiului de tei. O întoarse. Pe față era imprimat un buchet de flori de câmp. Deschise felicitarea. Scrisul rotund și larg îi sări în față. „Prietenă pe viață!”, citi și simți cum cuvintele acestea o smintesc. Din nou plânsul îi sui din măruntaie, ca o bolboroseală de ceainic ce dă în clocot, și o zgudui: – Și viața cât durează? Cât, Doamne, îi mai dai? „

Revederea e ca o mângâiere cerească peste sufletele celor două, aceasta le prinde într-un moment de cotitură, iar ambele se aruncă în brațele unei alteia în disperarea de a nu se pierde cum au făcut-o cu mulți ani în urmă, din orgolii adolescentine, din tinerețea trufașă sau din lipsa maturității coapte. Astfel ambele femei parcurg un drum al amintirilor, unul depănat de la zero privit prin ochii unor femei trecute prin apele vieții; zguduite de pierderi, mâncate de reproșuri și mânate de insticte cumulate din neajunsuri. Pe această nouă pânză ce li se așterne din nou atât Liana cât și Veronica pun piesele lipsă dintr-un tablou mixt adunându-și viețile într-un cadru mixat al destinului, în toată splendoarea sa, în toată paleta de culori reîntregindu-l cum doar două prietene o pot face. Cu lacrimi, cu păreri de rău. Și căințe. Cu împăcare și noi dorințe de a nu se mai pierde una pe alta.

„Regăsirea” este acel timp de carte care e scrisă din suflet pentru suflete. Cu fiece pagină noianul de emoții te încarcă iar parcurgerea acesteia doar te adâncește tot mai mult în esența vieții. Aici printre file se va simți blândețea dar și cumsecădenia, regretele dar și vindecarea prin tot ce înseamnă om pentru om și nu în ultimul rând e recunoașterea față de noi înșine a faptului că nimic nu se întâmplă în viața asta fără un motiv anume. Această lectură demonstrează că fie și peste ani cineva acolo de sus își are propriile planuri, astfel „regăsirea” prinde pe eroine mai pregătite ca niciodată să îmbrățișeze unei alteia durerile și să le ostoiască intesitățile. Să își prețuiască prietenia dar nu în ultimul rând să se accepte așa cum sunt, fără limite și fără jumătăți de măsură.

Recomand cu drag această carte!

Citindu-l pe Petru Racolța. Cartea „Pe urmele tatălui”!

Petru Racolța s-a născut (a. 1956) în comuna (pe atunci, acum e un orășel cochet) Seini, județul Maramureș. Poate că ar fi devenit zidar, – spune Petru, – ca tatăl și bunicul lui, așa cum a devenit și fratele lui mai mare, dar destinul a avut alte planuri pentru el. Astfel că, la numai șase luni de la naștere, a fost lovit de o poliomelită nemiloasă care l-a marcat pe viață lăsându-l cu sechele serioase la ambele picioare. Din cauză că nu se mai putea deplasa, nu a fost acceptat la școala din localitate, decât în clasa întâi. „Mama a fost cea care s-a zbătut ca o leoaică să mă înscrie la o școală specială, din Jucu de Sus, ”ca să ajung om între oameni” îmi zicea ea.” Petru Racolța a început să scrie cu povestiri scurte și nuvele, publicate în două volume sub titlul ”Povestirile unui maramureșean” (editura Eurotip Baia Mare – 2015 -, respectiv Waldpress Timișoara – 2017), dar a scris între timp și romanul ”Planeta Paradis” – editura Excelsior. Timișoara. A urmat prima lui carte de versuri, ”Versuri pentru suflet și cuget” (poezii, epigrame, catrene, haiku) – 2019 editura Pavcon, București -, precum și un volum cu patru povestiri fantastice: ”Metamorfoza”, la aceeași editură și în același an. (sursa: sionoeditura)

Anul acesta îi aduce autorului o nouă carte la Editura Siono, o provocare pentru cititori prin faptul că încă de la primele pagini vom fi surprinși de o acțiune accelerată împletită cu un fir epic destul de bine realizat. Astfel, cartea „Pe urmele tatălui” a fost mai mult decât mă așteptam, o lectură pe care aș vrea să o văd pe marile ecrane deoarece tot ce mi s-a desfășurat în fața ochilor mi-a reîntregit un scenariu demn de a i se da șansa unei ecranizări.

Cartea ne întâmpină furtunos, câteva sarcini ale unor fete virgine stârnesc controverse în rândul unei secții de poliție. Rumoarea pe chipul multora lasă loc de întrebare, credibilitatea cazului este pusă la grea încercare până dosarul îi este plasat Deliei, o tânără polițistă care trebuie să rezolve misterul acestor gravide nedreptățite de un „violator” fără chip. Metoda înseminării e absolut inovativă ba chiar controversată după spusele unora iar toate aceste mici fărâme de indicii duc ancheta într-un punct al dezechilibrului, acolo unde începe să se bată adevărul cu minciuna. Jocul soții face ca tânăra anchetatoare să fie și ea victimă al acestui experiment de sarcină, acest fapt dându-i un motiv în plus pentru a pune capăt șirului de femei cu moralul la pământ și adolescente ce își pun capăt zilelor din frica morală față de familia acestora.

Cel din umbră își duce jocul periculos însă acesta îi dă o semnificație aparte ca individ- ca cel ce crează; dosarele cu femei gravide se adună pe zi ce trece, iar un asasinat al colegului Deliei face ca ancheta să ia o nouă turnură. Ochiul fin al acesteia descoperă niște indicii ce o aduc cu un pas înaintea tututor dar și o pun în pericol de moarte. Și totuși, aceasta cu sânge rece își adună forțele pentru a lupta cu cel pe care îl credea coleg, omul care nu îi este nici pe departe un străin. Apoi totul capătă lumină chiar dacă în niște presupuneri care prind contur o dată ce se înaintează în lectură. Delia e mai convinsă ca niciodată că adevărul se ascunde chiar mai aproape decât își imaginează, că acel „tată” al tuturor pruncilor ce se vor naște o veghează, se simte spionată, căutată și privită, instinctual intuiește cine e, doar dovezile încă nu înclină balanța către el. Și totuși, acestea nu întârzie să apară… de unde și în ce manieră vă îndemn să aflați, cert e că niciodată nu m-aș fi gândit că acel tată e chiar el, oricine dar nu el. Însă faptele vorbesc de la sine…

O serie de dosare cu femei gravide care au ajuns la mâna unui maniac al înseminării, un omor al unui colaborator la poliției, un furt al unei mașini dubios de dotată, un cadavru furat din morga secției de poliție și multe alte urcușiri și coborâșuri m-au ținut în priza lecturii de la început până la sfârșit într-o singură respirație. Orice detaliu ce se aduna pe parcurs mă făcea să gândesc următorii pași atât a tinerei anchetatoare Delia cât și a făptașilor ce vă asigur, nu au fost puțini, fiecare având ceva de urmărit. Partea cea mai interesantă e că acțiunea a fost într-un du-te vino constant, de la o intrigă la alta, de la un cap de mafie la un polițist corupt, de la o minciună la o adevărată cutie a pandorei; autorul nu a lăsat nimic la voia întâmplării, ba chiar a avut grijă să ne provoace tot felul de stări fiind alături de eroii cărții în goana lor pentru adevăr și dreptate.

Cartea „Pe urmele tatălui” este un roman polițist învăluit în mister, cu o intrigă incitantă și bine închegată. Intensitatea evenimentelor pe alocuri te ia pe nepregătite iar impactul lor te fac să treci printr-o multitudine de stări însă dai toate aplauzele deoarce orice frământare îți este răsplătită. Iar de final nici nu mai zic, acesta te ia în totalitate prin surprindere demonstrând încă o dată flerul scriitoresc al autorului Petru Racolța. Recomand cartea cu căldură.  

Citind-o pe Cătălina Pană. Cartea „A ta, Mia”!

Zilele trecute am finisat o minunată carte ce cuprinde o poveste incitant de colorată. Autoarea cu o dibăcie a folosit toată paleta de culori pentru a ne duce vizual într-o galerie a iubirii și a patimii, a zbuciumului dar și a regăsirilor, a emoțiilor scăpate din frâu dar și a erotismului efervescent care a fost atât de unduitor ca o pensulă pe pânza goală ce prinde contur chiar sub ochii noștri.

Cartea „A ta, Mia” de autoarea Cătălina Pană a apărut anul acesta la Editura Petale Scrise și este prima carte din seria Zodia Ispitei, o poveste ce va aduce la un loc iubirea cu ura, pierderea cu regăsirea, lacrimile cu bucuria într-un cadru menit să se lipească de suflet. Să placă și să nu plece de acolo în nevoia de a aștepta cuminte și următoarele povești ce vor reîntregi acest film al forței atracției ce ni se prezintă atât de frumos.

Printre pagini aflăm povestea Mariei zisă și Mia, o tânără suavă crescută în inima unei mănăstiri; aceasta se dedică în totalitate picturii, îndeletnicire care o scoate din anonimat într-o mare de oameni necunoscuți. Însă povestea ei începe nicidecum în direcția culorilor, ci în cea a inimii, poveste ce va zgudui atât lumea ei cât și a celui pe care îl alege pentru întâia experiență sexuală. Acel necunoscut totuși e legat de ea print-un fir invizibil demonstrând faptul că soarta ne râde de la spate atunci când ne credem deasupra tuturor, că le știm pe toate sau că fuga e sănătoasă.

Dar să încep cu începutul… noaptea ce e aliata celor ce se caută îi găsește pe Mia și pe Toni într-un club de noapte, un loc în care amândoi nu ar vrea să se afle, ironia face ca pictorița să fie „salvată” de el, și colac peste pupăză să îl aleagă pe el pentru a i se dărui fără rețineri. Însă noaptea furtunoasă se încheie cu o fugă, Mia alege să nu privească în spate și își începe un nou capitol din viață dar fără acel care îi va fi imprimat pe suflet. Ei, dar karma-i o mare șmecheră, astfel după numai câteva săptămâni i-l scoate în față mai periculos de sexy ca oricând pe Toni, în calitate de șef. Frustrarea, furia chiar și dezolarea i se citesc pe chipul Miei, vrea să rupă orice legătură însă situația în care se află nu îi dă de ales, mai ales că ecourile din trecut își fac simțită prezența într-un mod tăios.

Povestea lor ia amploare cu fiecare pagină dată, tachinările sunt la ordinea zilei dar și emoțiile ce îi încarcă pe fiecare în parte; atât el cât și ea își poartă fricile, frustrările și pierderile ca pe o haină ce le lasă umerii plecați nepermițându-le să ia de la viață totul ce li se cuvine. Iar pe această notă fiecare ba fuge în întâmpinarea unul altuia ba fug în direcții opuse fără a realiza că ei se completează, că doar în doi pot fi o forță de neînvins. Până cedează, în fața sorții, a zilei, a nopții și a brațelor în care se dăruiesc. Din nou și din nou.

Însă totuși pericolul pândește, trecutul urlă iar secretele doar îngreunează claritatea zilei de mâine. Toate aceste amenințări doar încing atmosfera călind spiritul celor doi protagoniști iar momentele de intimitate îi fac să se cunoască la nivel de substanță sedimentând îi ei acea convingere că sunt făcuți unul pentru altul. Cum și în ce manieră vă îndemn să aflați, cert e că nu veți fi scutiți de scene fierbinți dar și de dezvăluiri ce vă vor zgudui inima. Veți înțelege până unde te poate duce frica, până la ce acțiuni te poate împinge nebunia și cât de înălțător poate fi zborul iubirii. O carte ce te va face să iubești iubirea ce-ți va fi frumos schițată…

Cartea „A ta, Mia” este o poveste ce subliniază încercările de supraviețuire într-o lume în care cineva te vrea slab. O carte despre pierderi și regăsiri dar și despre vindecarea traumelor prin intermediul iubirii, forța acesteia prin care te reculegi, te ridici sus, tot mai sus. Cătălina Pană a scris cu o forță uluitoare fiecare punct de vedere, a dat fiecărui personaj posibilitatea să se afirme dar și focalizare pe senzație, trăire și urcuș. O carte ce te determină să îți acorzi acea pauză și să te bucuri de o lectură ce îți trezește imaginația, ce te face să visezi și nu în ultimul rând îți arată evoluția unei relații ce a început fulgerător. Mie îmi revine sarcina să vă îndemn la lectură, eu am primit o adevărată plăcere, și cu sinceritate vă spun că abia aștept și celelalte volume pentru că leoaica din mine a fost ispitită rău de tot.