Citindu-l pe Cătălin Dumitrescu. Cartea „Uniforme Însângerate”

Cât m-am bucurat să aflu că autorul Cătălin Dumitrescu a continuat povestea personajelor din prima sa carte „Fiul Dușmanului„; aici, în noul său volum intitulat „Uniforme Însângerate” voia destinului iarăși îi aduce față în față retrăind aceleași sentimente mânate de un regim mult prea aspru pentru o Românie mioritică. Chiar dacă narațiunea avansează prin timp și spațiu durerea eroilor e mai vie ca niciodată, amintirile sunt ca … mai ieri, iar gustul viclean al răzbunării tot mai amar.

„O vreme Ovidiu urzise planuri pentru a-și răzbuna părintele, dar era greu să răzbească la deținutul Andrei Rogozanu. Nu renunțase nici azi, după 21 de ani. Făcuse carieră la Judiciar. Specialitatea sa erau omuciderile.”

Trecutul îi ajunge din urmă pe fiecare, iar acțiunea se ramifică sub ochii noștri într-o nevoie avidă de a pune piesele la locul lor.

O crimă dubioasă și care îi stârnește o senzație de cunoscut îl face pe Ovidiu Dumbravă, acum maior în Miliția Capitalei, să analizeze niște detalii ce-l fac ținta unor persoane ce-l urmăresc din umbră. Treptat își dă seama că profunzimea acestei crime își are rădăcini mult prea adânci, descoperă firele unui complot care are drept scop răsturnarea regimului actual, iar el dacă nu va fi atent va fi ținta unor călăi ce îl vor arăta doar cu degetul. Unicul martor, un copil de origine romă este dat în căutare, iar dosarul este pasat de la o organizație statală la alta, în scopul de a-l face uitat; însă Ovidiu Dumbravă este știut prin miticulozitatea de care dă dovadă în elucidarea cazurilor, însă acum piedicile sunt peste tot. Ba chiar bine plasate pentru a-l sabota.

Undeva într-un birou se discută aprins situația statală din România, posturile neștiute de nimeni ale URSS sunt amplasate strategic încât să poată controla cât mai multe țări, iar Bucureștiul e ca un ghimpe în coastă; pentru unii situația e clară, este nevoie de lichidarea lui Ceaușescu. Însă nu e totul atât de simplu, iar acea crimă dubioasă nicidecum nu a fost potrivită într-un timp al șoaptelor și a comploturilor împotriva regimului. Ovidiu Dumbravă se vede prins într-un „joc” în care el se adâncește tot mai mult, frica îl îndeamnă să-și apere familia iar uneori să dea câțiva pași în spate pentru a vedea dacă siguranța sa e apărată. Însă cum poți fi sigur într-o Românie comunistă? … astfel, acesta ia în calcul toate opțiunile, și ajutat de un vechi amic își crează strategii de „supraviețuire”. Cot la cot cu fostul maior Cândea, acum general trecut de o vârstă memorabilă aceștia merg la pas încet atât cu ancheta crimei ce se luminează prin descoperirea unor indicii de-a dreptul terifiante cât și cu stabilirea imaginilor lipsă într-un scenariu prevăzut de persoane sus-puse, care au un scop fix- asasinarea lui Ceaușescu.

Cum nu ai da finalul nu e nici pe departe unul îmbucurător, planurile se țes cu ușile închise, iar profunzimea lor e departe de a fi înțeleasă deoarece se ramifică tot mai desfășurat. Evenimentele se încețoșează într-o așa natură încât ochii nu mai văd limpede iar mintea joacă feste. Astfel, maiorul Ovidiu Dumbravă este nevoit să ia calea pribegiei însă soarta hotărăște pentru el… cum?, în ce fel? și cu ce consecințe vă las să aflați, cert e că martorii sau cei ce știu prea multe nu ajung departe. Cineva de acolo are grijă de asta, ironic sau nu.

„Uniforme Însângerate” de Cătălin Dumitrescu s-a dovedit a fi o carte polițistă extrem de alertă, pe lângă împletirea cu istoricul și documentarea serioasă cu privire la „domnia” lui Ceaușescu povestea deapănă viața fiecărui personaj în parte și cum aceștia au evoluat în ani, cum timpul a trecut peste ei modelându-i după consecința alegerilor proprii. Dramele lor se pronunță într-un timp al politicii instabile surprinzând cadre unice într-o fugă de tot și de sine. Filmul cărții ne aduce dur pe platoul unei realități tranșante, una care nu protejează pe nimeni, ba chiar nici nu încurajază la fapte vitejești, fuga fiind unica traiectorie de alegere. Eroii cărții sunt purtați de „porunca” regimului astfel că toată frustrarea ce se adună are o țintă fixă; și totuși, nimic nu e ceea ce pare, nici chiar cel în care te încrezi. Dacă v-am făcut curioși, cartea poate fi achiziționată pe site-ul editurii Petale Scrise. Eu vă îndemn la lectură, pentru că va fi una pe cinste!

Citind-o pe Simona Radu. Cartea „Zeița cerului, Tomiris”

Istorie, legende și pământuri strămoșești, toate acestea veți cuprinde cu ochii într-o carte ce a fost ca o călătorie în timp și spațiu. O poveste ce s-a ramificat sub priviri luând drumul iubirii și suferinței, a domniei și a complotului, a puterii și năzuinței de a fi în fruntea tuturor. O scriere a destinului, a cuvintelor răstălmăcite și a drumului spre chemarea inimii. O carte despre Mireasa Soarelui, Tomiris, o prezență istorică care mi-a trezit extrem de mult interesul.

Pentru acest articol autoarea Simona Radu menționează: „Nu sunt istoric de formație, deși ador istoria. Acesta e al treilea roman istoric (primele sunt Solul lui Zamolxe, care prezintă epoca dacică din timpul lui Burebista și Regatul lupilor – Dromihete, în care vorbesc despre războaiele dintre Dromihete și Lisimach al Macedoniei, urmașul lui Alexandru cel Mare). Dacii… sunt în inima mea. Eu sunt de-a lor, nu pot altfel. Și simt nevoia să le fac dreptate, să-i readuc în conștiința oamenilor, că prea i-am rătăcit și i-am uitat. Despre Tomiris… Știam câte ceva, apoi l-am auzit vorbind pe profesorul Mihai Popescu într-o emisiune a lui Daniel Roxin. Mi s-a părut incitant să scriu despre o perioadă cuprinsă în câteva rânduri prin cărțile de istorie. „Zeița Cerului, Sfânta Tomiris” e menționat pe o inscripție de la Tomis și de aici a pornit ideea… și titlul. Razboaiele cu Cyrus și fiul său sunt atestate documentar, ca și replicile celebre pe care le-am menționat în carte. Mai departe… Exact ca în arheologie, am plecat de la un ciob ceramic și am încercat să reconstitui toată amfora, pe principiul cauză – efect. Multe pete albe… Dar zău că aș vrea ca istoricii să mă contrazică! Asta ar însemna să facă niște studii mai aprofundate asupra epocii!

Pentru bibliografie și documentare folosesc foarte mult lucrările istoricului Dan Oltean de la Deva, pentru reperele științifice obiective, Istoria militară a poporului român pentru tacticile de luptă în primul rând, dar și Napoleon Săvescu (în Zeița Cerului am preluat ideea migrației getice pe Drumul Uriașilor și ideea masageților care au stăpânit Harappa și Mohenjo Daro). În rest, Wikipedia, documentarele și articolele de pe net. Din păcate îmi lipsește biblioteca mea pe care am lăsat-o în România.

Către cititorii mei am mii de cuvinte în carte, toate pentru ei. Dacă măcar un adolescent ar da la facultatea de istorie după ce mi-ar citi cartea și ar face lumină și dreptate repunându-i pe daci în conștiința națională, aș muri împăcată știind că mi-am împlinit menirea.”

De-ați ști cât de ușor mă atașez eu de cărțile istorice, de-ați ști cât de mult îmi plac poveștile îmbinate cu legende și mitologic încât mantia vremii ia forma mea și mă transpune în firul epic trăind alături de eroii poveștii toate zbuciumurile. Astfel, cartea „Zeița cerului, Tomiris” a fost acea lectură ce m-a prins în vraja timpului încât m-a lăsat uitată printre file conducându-mă pe drumul misterios al lumii masageților, a „miresei Soarelui” și a luptelor date pentru pământ și putere.

„Şi Soarele se milostivi atunci de ea. Fetiţa simţi noi puteri în trupuşorul neîmplinit, ori poate că razele o ajutară luându-i o parte din povară, nu ar fi ştiut prea bine s-o spună, dar ea reuşi… (…) Vestea faptei săvârşite de copila cea vitează se răspândi din neam în neam, până ajunse departe. Toţi masageţii aflară de ea. Iar anii trecură. Copila deveni fecioară frumoasă, comoara neamului de la Stânca Albă. Se dovedi suflet curat, flămând de învăţătură, astfel încât ajunse firesc preoteasă a Soarelui, împlinindu-şi menirea.”

Povestea ne spune despre destinul unei fetițe ce a fost o biruitoare în fața sălbaticilor, o tânără ce s-a dedicat înțelepciunii Soarelui și a unei femei căsătorite ce și-a pierdut soțul într-un moment de cumpănă. Soarta o face vulnerabilă iar durerea o îngenunchează, alegerile îi sunt pietre de moară însă simte că timpul ei încă nu a sosit. Aceasta după pierderea suferită se izolează în templu dedicându-se copilului ce va fi moștenitorul tronului cât și credinței sale pentru Soare; însă destinul ei își cere tributul, se vrea împlinit iar provocările vin mai încrâncenate, mai viclene și mai poleite cu mierea păcatului. Însă Tomiris simte capcana, nu se lasă înduplecată de cuvintele bine ticluite ale vestitorilor veniți de departe pentru a o cere de mireasă pentru un rege ce se crede stăpân al tuturor, ea simte că acum e acum, iar acel timp în care ea trebuie să fie grăitoare în fața oamenilor săi a venit. Însă nu-i e ușor, încrederea e atât de firavă, dar voia sorții n-o poți îndoi, iar niște evenimente fac ca să sperie dușmanul cu rele intenții; însă oare până când?

O simplă scânteie poate arde un lan întreg, astfel și în povestea noastră, un eveniment crează un lanț de întâmplări menite să zdruncine liniștea masageților, popor al soarelui în credința căruia își pot lăsa sufletul. Acum însă râuri de sânge curg, speranța e zguduită din temelii iar năpastele parcă nu mai lasă pământurile Soarelui, loc cândva al tihnei și păcii. Acum parcă întunericul și-a pus amprenta pe acele pământuri roditoare, pe acele meleaguri mioritice dar și pe acele suflete schilodite de înfrângeri. Iar Tomiris e tot mai prevăzătoare în ale stihiilor, parcă își aștepată sfârșitul într-un zbucium, însă destinul ei încă se scrie iar drumurile încă nebătătorite. Și inima încă nepotolită de iubire…

Cartea „Zeița cerului, Tomiris” de Simona Radu este o depănare de imagini legendare, ce nu pot fi trecute cu vederea. Este un roman de care ajungi să te îndrăgostești în mod iremediabil, căci îi înțelegi puterea cât și închegarea textuală care a fost întărită de o documentare asiduă. Fiecare eveniment în parte are o forță acaparatoare încât ca simplu cititor te lași dus de val într-o avalanșă de cuvinte ce nu te lasă să le abandonezi pe jumătate. În câteva cuvinte, nu poți lăsa cartea din mână. Nu trebuie să mă credeți pe cuvânt, vă provoc să o citiți și singuri pentru a vă convinge, pentru că Tomiris e mai mult decât o femeie, e mai mult decât o figură legendară… ea e istorie și o pasăre Phoenix, mai puternică cu fiecare renaștere. Mie îmi revine sarcina să vă îndemn la lectură, eu una deja am dat căutări după numele renumitei eroine pentru a-i afla rădăcinile, și pentru a înțelege soarta unei femei a cărei domnie a fost una grăitoare.

„Zeița cerului, Tomiris” este o carte minunată, aceasta te îmbie, te agață și te ține captiv între paginile sale de la prima și până la ultima.

Citind-o pe Carmen Alina I.D. Cartea „Mika”

Carmen Alina Dinulescu cu numele de autor Carmen Alina I.D. locuiește în Craiova, aceasta iubește poezia dar și să scrie. Prima carte pe care a scris-o a fost un ebook numit „Notre Maison”, urmată de publicațiile „Fii Lună”, apoi romanul „Amicii”, carte dedicată adolescenților și noua sa apariție „Mika”, unde este descrisă o poveste de iubire din anii ’90, scriere ce captivează atât prin dragostea ce înflorește în inima unei adolescente cât și prin implicațiile politice din acea perioadă.

Autoarea pentru acest articol menționează: „Ideea cărții Mika are la bază o întâmplare reală, cu o elevă care s-a îndrăgostit de profesorul său. Inițial, am vrut să scriu că Mika este strănepoata poetului Mihai Eminescu, pentru că se spune că poetul ar fi avut o fiică. Însă, mi s-a părut mai simplu ca Mika să fie strănepoata unui anume poet, I.Ionescu. Ideea cărții a plecat și de la poezia „Pe lângă plopii fără soț”, care mie îmi place atât de mult. La întrebarea ce lucuri mă inspiră, aș putea spune că sunt o mulțime, găsesc câte o poveste sau o poezie în orice: într-o frunză galbenă, în natură, în muzică și în tot ce se întâmplă în jurul nostru. Scrisul este pentru mine o pasiune care s-a născut în copilărie. Bunica a fost bibliotecară, apoi educatoare și am crescut înconjurată de cărți. Spre final mă adresez cititorilor mei, lor le-aș spune că trebuie să aibă curajul să își urmeze visurile și să nu renunțe, indiferent câte probleme întâlnesc în cale.

Astăzi este despre cartea recent citită de mine, „Mika” s-a dovedit a fi o vibrație vie în care viața vine într-o paletă largă de culori, cu bune și rele, despre familie și sacrificii, despre moarte și disperare, despre regăsire dar și pierderea identității, despre puterea lui „azi” și deziluzia lui „mâine”. E despre abandonul sufletesc dar și golul lăsat de lipsa celor dragi. O carte cu de toate ce-ți intră la suflet și te face răvășit de atâta tumult emoțional în care sensibilitatea tronează.

O avem ca eroină pe Mika, o adolescentă care după decesul mamei sale ajunge în grija mătușii sale, viața ei și așa radical zguduită se schimbă atunci când îl vede pe el, proful de sport la noul liceu, fructul dorit și tentant care o face să vibreze a iubire abia descoperită. Însă soarta o încearcă în fel și chip, ba e totul poezie, ba o beznă lucie, iar Mika încearcă să facă față noilor trăiri prin scrierea versurilor, prin visarea sa către o iubire imposibilă. Tânăra nu realizeză că se adâncește în această iluzie a iubirii ca într-o obsesie ajungând chiar la confruntări, ca mai apoi să-și tempereze spiritul îndreptându-și atenția către băieți de vârsta sa, și totuși, alături de el se simte vie, alături de el poezia parcă se scrie singură în mintea ei, și parcă totul fără el e fad, mult prea șters. Însă crudul adevăr o supără până la epuizare, el îi este unchi, el are o iubită, el nu-i va fi aproape nicicând. Și cum o veste rea nu vine niciodată singură Mika află că a fost adoptată. Cruda noutate o face să fie extrem de bulversată și totodată mai hotărâtă să-și afle rădăcinile. Însă piedicile sunt la orice colț, iar provocările la care sunt supuși eroii demonstrează cât de neputincioși suntem noi în fața sorții. Și nu în ultimul rând e că, toate vin la timpul potrivit. Nici mai devreme, nici mai târziu.

Experiența tinerei Mika se ramifică, lună de lună aceasta trăiește intens orice eveniment, acest fapt o maturizează precoce într-o lume a multor schimbări politice cât și familiare. Află atâtea secrete ascunse încât aceasta se aruncă orbește într-o cochilie a izolării, vrea să fie lăsată în pace, într-un doliu personal dus la limită. Însă tinerețea își cere dreptul iar prin poezie și energie adolescentină aceasta se reculege, își acceptă soarta cât și tot ce-i oferă ziua de azi, nici mai mult nici mai puțin.

„Sunt hotărâtă să mă bucur de tot ce îmi poate oferi viața. Sunt fericită, iar fericirea înseamnă să știm să prețuim ceea ce avem. Ce contează cel mai mult în viață sunt oamenii care ne iubesc și pe care îi iubim necondiționat. Am o mie de motive să zâmbesc …(…).”

Cartea „Mika” este o poveste plină de emoție. Autoarea are un mod de a descrie uluitor, încât simți durerea, fericirea și orice altă emoție a personajelor. Este o poveste de citit în tihnă, învăluită de liniște deplină pentru a lăsa textul să se așeze și să se desăvârșească sub priviri. „Mika” e o carte pe care o recomand cu drag tuturor, în special adolescenților, pentru că prin ea unii se vor regăsi iar alții vor învăța anumite lecții!

Citind-o pe Maria Philip. Cartea „Conacul Roselor”

Sunt cărți pe care le iei în mână și nu te lași până nu finisezi și ultima foaie într-o încântare desăvârșită. Și stai și analizezi povestea în sine dar și emoția de după… o înlănțuire de stări în care te induce mersul narațiunii, și plutești în plăcerea furtunoasă a pasiunilor, a intrigii și a senzualității textuale. Astfel, cartea „Conacul Roselor” întrunește aceste calități, toate într-un buchet al momentelor de tensiune, de flăcări ale noilor descoperiri dar și a înfloririi dragostei într-un moment de cumpănă.

Într-o vreme a balurilor, a cavalerilor și a tinerelor domnițe îmbrăcate în cele mai boeme ținute la Conacul Roselor se produc schimbări radicale; loc în care a fost sanctuarul dar și colivia unei femei cu fiica acesteia un Conte zdruncină liniștea și pacea întreținută în timp. Contele William Carter este pus să fie tutorele tinerei a cărui spirit liber cutreiere ținutul Roselor în urma absenței unuia dintre părinți; mama decedată de ceva timp și tatăl care a fost o umbră ce le-a înnegurat amintirea, mort și acesta, înstrăinat de tot ce a însemnat familie, departe de emoția de ai fi alături unicei sale moștenitoare. Acum însă totul se întoarce, trecutul își scutură cele mai prăfuite haine încețoșându-i tinerei Gladys tinerețea exploratoare. Chiar dacă Gladys a fost educată și strunită de restul lumii, mintea sa ascuțită și spiritul de observație îi arată că lumea din afara Conacului nu-i este pe plac; iar o dată cu apariția și tentațiile ce i le oferă frumosul Conte William îi întărește convingerea că locul său e în inima sălbatică a Conacului Roselor, loc în care mama sa și-a dedicat toată atenția și tinerețea. Însă soarta a hotărât cu câțiva pași înainte, astfel tânăra noastră ajunge să-i fie soție contelui în cele mai întortocheate împrejurări ce-i fac să fie ba războinici ba modele de lut în mâini pricepute.

Însă încercările abia își iau avânt, curiozitatea sexuală a lui Gladys se ridică pe culmi iar William realizează că nu-i poate rezista pe cât și-a închipuit. Secretele abia acum se răsuflă iar adevărul e mai șocant decât și-ar fi putea imagina fiecare personaj. Gladys privește totul ca pe o binecuvântare cu toate că reținerile ei sunt departe de a fi înțelese, își vede tatăl adevărat ca pe un înger venit la momentul potrivit iar pe ceilalți ca pe niște susținători de care a fost privată toată viața sa. Însă trauma la care a fost supusă e încă acolo, parcă o trage în jos din umbră, parcă fugar, parcă îndărătnic zădărnicindu-i prezentul cu spinii trecutului. Însă toate au un început și un sfârșit, chiar și suferința.

Jocul seducției condimentează textul răscolind imaginația cititorului, iar povestea în sine încheagă o carte ce place de la început până la sfârșit. Eroina e ca un curcubeu, mereu în toate tonurile, într-o complexitate de emoții răvășitoare încât ba o apreciezi pentru istețime, ba o cerți pentru naivitate. Aici nimic nu este alb-negru, sau zi ori noapte… nu, narațiunea cu mult depășește așteptările iar povestea te face să vizualizezi un film boem în care dragostea nu e ceea ce pare, nici viața, nici dansul în doi, nici prima noapte de dragoste. Pasiunea aici se citește cu subtitre iar unduirile mărturiilor îndreaptă privirea către niște scene erotice desfășurate suav, într-o lentoare incitantă. Ce arde. Ce excită.

Cartea „Conacul Roselor” este o poveste de iubire încântătoare, cu mister, cu durerea pierderii dar și cu multe imagini încărcate de sezualitate; o scriere ce întrunește o paletă largă ce te face să visezi cu ochii deschiși și să crezi în puterea dragostei, a iertării și a acceptării celui de lângă tine așa cum este el, cu toate bagajele pe care viața i le-a pus în spate, cu secrete dure dar și noul cu care intră în relație. E cartea ce a creionat trecutul, prezentul și viitorul într-o narațiune de care te îndrăgostești imediat. Un roman pe care îl recomand cu drag!

Citind-o pe Camelia Sima. Cartea „Proză de Pisică”

Ca într-un spectacol de culori, forme și conținuturi cartea autoarei Camelia Sima „Proză de Pisică” îmbină emoțiile într-o paletă de culori atât de vii încât îți absoarbe toată atenția îndreptând-o către frumosul textual ce se unduiește pe valul foii ca spuma pe valurile răzlețe ale mării. Fiecare poveste în parte realizează propriul tablou într-o scenă a vieții fie îmbinată cu realul existențial fie împletită povestitor cu fantasmele, cu mitologicul, liricul și poeticul semn al cuvântului imprimat pe suflet. Acolo unde vorba e miere, și unde imaginația zburdă semeni unul vânt tomnatic ce răscolește coloritul nestăpânit.

Iubire, singurătate, pasivitate și suferință, deznădejde și emoții o mie se vor evidenția pe cerneala proaspătă a acestei cărți punându-ne în față povești unice în felul lor; durere și speranță, curiozitate și foc al pasiunii într-un circuit al relatărilor ce vor scoate în față personaje unice. Puternice. Fantastice. „Proză de pisică” cuprinde o sută șapte povestiri ce vor plăcea din prima, deoarece aici nu ai cum să te saturi… pentru că sunt fix cât îți trebuie să-ți iei doza de nou, de mister și neobișnuit; cum se mai spune… atât cât îi trebuie sufletului să fie fericit.  

Sincer nu aș putea rupe din text pentru a vă reda secvențe, însă ce pot spune e că această carte debodează de sensibilitate deoarece e scrisă cu un condei bine închegat, ea rămâne acolo tipărită în minte și suflet. Și „toarce” ca o pisică când își găsește locșorul său preferat. Și mângâie auzul și se face plăcută, iar și iar. Iar și iar. Aici totul e viață, dragoste, trecere și… întrebările zilei de mâine. Toate amestecate cu o dibăcie bine gândită, o combinație ce o simți că-ți trece printre degete și vrei să le ții pe toate în mână, cuvinte, imagini, sfori ale sorții. Și acea pasiune de a scrie a autoarei ce se vede cu ochiul liber. Și parcă ai vrea ca unele istorisiri să nu se sfârșească, iar pe altele să le păstrezi pe mai târziu, ai vrea uneori ca finalurile să aibă doar început iar altele să fie cât o respirație la doi. Și totuși… tot ce e frumos se termină repede, ca și cartea „Proză de Pisică”, lectură ce mă va face de multe ori să o recitesc. Simt asta.

Mulțumesc editurii Siono pentru carte, pentru că prin intermediul ei am simțit că sunt acolo, că am parcurs ca o felină drumul întunecat, că am râs sub mustăți, și am simțit acea vibrație de poveste.

Citind-o pe Teodora Vescan. Cartea „Despre morți numai de bine!”

Teodora Vescan a fost la cursuri de creative writing pe când avea 15 ani, iar la 16 a urmat cursurile de scenariu/regie/producție de film susținute de scenarista și regizoarea Iulia Rugină. Teodora Vescan a studiat la profil de filologie la Hyperion, acum este studentă la psihologie la facultatea Titu Maiorescu. În momentul de față scrie continuarea cărții „Despre Morți Numai de Bine” și este redactor la Underdog Station tv. Acesteia îi plac festivalurile și concertele de metal, factorul imprevizibil al vieții și cinematografia, pentru acest articol Teodora subliniază: „sper ca într-o zi să reușesc să regizez filme și seriale bazate pe propriile mele cărți.”

Autoarea menționează despre cartea „Despre morți numai de bine”: „Povestea a început de la o serie de înmormântări din Oltenia la care am participat când eram mică și m-au marcat. Mulți ani mai târziu, când aveam 15 ani și eram la un curs de creative writing ne-au pus să scriem cum s-ar cunoaște în mod interesant doi oameni. Asta a fost tema. Și atunci mi-am imaginat cum ar fi fost să cunosc pe cineva la o înmormântare, cineva cu care să pot comenta precum Beavis și Butthead cât de teatralist decurge totul încât dă în penibil.”

„Moartea e onestă. Necenzurată. Sălbatică. Nu are gratiile puse de convențiile vieții.”

Cartea unește două suflete rătăcite în cel mai lugubru mod, moartea le este aliat într-o descoperire de sine care îi aduce într-o stare de conectare adolescentină plină de curiozitate dar și zvâcnire scriitorească într-o lume a celor neînțelese. Ironia face ca aceste suflete să se strige mut chiar la o înmormântare în care banalul situației îi apropie dându-le impulși de … va urma. Astfel, timida Mina îl întâlnește pe Cristi, un „cunoscător” în ale vieții de care se prinde cu un fir invizibil al sorții într-un joc în care destinul sau cine știe ce forțe îi aduce într-un centru al evenimentelor ce se vor înșirui febril parcă din teama de a nu se lăsa ceva în urmă. Pas cu pas ni se va arăta latura sălbatică a fetei cât și cea îmblânzită a lui Cristi; două firi diferite ce vor avea aceeași pornire către nemurire, către fascinația liniei finale ale vieții. Ea cu dorința înrădăcinată în inimă de a scrie despre moarte, el cu noțiunea zilei de mâine într-o poticnire de petreceri, certuri și lume pestriță. Pas cu pas cei doi își scriu povestea, inițial timid și la văpaia unei lumânări ca apoi să se ajungă într-o dezlănțuire trupească rebelă.

Însă gustul amar nu întârzie să apară, versiuni, preconcepții și o despărțire ce are un final mult prea abrupt se întrezărește … iar viața arată că uneori bate filmul. Dur. Fulgerător. În bătaie de joc. Eroii cărții ajung să fie prinși într-o furtună de momente, stări și evenimente ce le va zdruncina soarta din temelii. Se vor maturiza văzând cu ochii, se vor mula după bătaia vântului și vor accepta înfrângerea dar și emoția unei flăcări ale iubirii. Dar și cea a sfârșitului rupt din context. Unul limitat de mintea unor oameni ce văd jocul vieții dintr-un singur unghi.

Iureșul de trăiri va fi intens ca și toată povestea, cuvintele se vor lega unele de altele într-un text plin de descrieri ce vor avea menirea să țină cititorul prins între pagini. Sumbrul cât și moartea în sine vor fi punctul în jurul căruia se va țese o pânză din care eroii vor desprinde firele experienței; și vor descoperi ziua și noaptea în toate tonurile și se vor alipi unor filosofii ce îi vor rupe de acea bulă formată din comoditate, ea va face pași în a-și redobândi libertatea, el în direcția ei – pentru că în ea vede schimbarea.

„Despre morți numai de bine” s-a dovedit a fi o carte-provocare, cu o acțiune întortocheată cât și cu o temă total diferită de ceea ce citesc, aceasta a captat curiozitatea mea anume prin originalitatea subiectului. E cartea momentului de azi și de mâine, e despre cea fost și ce va fi, și de ce nu- e filosofia actualului într-o lume în care perfectul e imperfect. E cartea ce stârnește imaginația dar și te face să te revezi dintr-o altă perspectivă, una raportată la mediul din care faci parte. Și nu numai. E scrierea ce conturează moartea într-o formă bizară, dar și viața într-o formulă de anecdotă placată cu o mască a banalului cotidian. E cartea pe care o recomand cu drag!